C. civ., art. 1130
Pentru existenta novaţiei este necesară intentia de a nova, iar aceasta trebuie să rezulte expres din convenţia părţilor. Principiul fundamental al libertăţii de voinţă la încheierea contractului, cât şi al existenţei intenţiei părţilor de a nova, exprimată expres în convenţia părţilor, nu s-au dorit a fi înfrânte de către legiuitor şi nu pot fi înfrânte nici de instanţele de judecată, care nu se pot subroga intenţiei părţilor.
Reclamanta a solicitat instanţei să oblige părţile la a-şi exprima voinţa de a nova, în sensul transformării contractului de asociere în participaţiune în contract de leasing imobiliar, ceea ce
este în totală contradicţie cu dispoziţiile legale referitoare la novatiune.
C.A. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 168 din 30 aprilie 2004, în P.J.C. 2003-2004, p. 74
Prin sentinţa civilă nr. 15389 din 28 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâtele
A.P.A.P.S. şi SC P. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta solicită obligarea pârâtei A.P.A.P.S. să emită mandatul special pentru reprezentantul său în consiliul de administraţie şi adunarea generală a acţionarilor de la SC P. SA, în vederea transformării prin novaţie a contractului de asociere în participaţiune nr. 935 din 15 octombrie 2001 în contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, precum şi obligarea pârâtei SC P. SA să transforme prin novaţie acelaşi act juridic în contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare.
Prevederile art. 24 şi art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, prevede că societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietatea lor, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, după caz, cu acordul instituţiei publice implicate (A.P.A.P.S.).
Instanţa de fond a apreciat că nu poate fi reţinută afirmaţia reclamantei, potrivit căreia din corespondenţa purtată cu cele două pârâte rezultă că acestea şi-ar fi dat acordul pentru transformarea prin novaţie a contractului de asociere în participaţiune nr. 935 din 15 octombrie 2001 în contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, întrucât, conform art. 1130 C. civ., novaţiunea nu se prezumă, voinţa de a nova trebuind să rezulte evident din act.
In ceea ce priveşte expertiza tehnică efectuată la cererea reclamantei, nici aceasta nu poate echivala cu un acord expres al pârâtei, în sensul menţionat de reclamantă, reclamanta nefacând nici dovada că ar fi efectuat investiţii în activele pe care le utilizează mai mari de 15% din valoarea acestora, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 27 din
O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare. Cum textele de lege menţionate prevăd posibilitatea, şi nu obligaţia părţilor implicate de a aproba sau nu vânzarea unui activ, instanţa de fond a considerat că a decide altfel ar însemna o încălcarea a libertăţii de voinţă a părţilor care au consimţit la încheierea contractului nr. 935/2001.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC D. SRL, criticând-o pentru nelegalitate.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia
a V-a comercială, sub nr. 441 din 16 martie 2004. In motivarea apelului, s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 24 şi art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.
Astfel, deşi expresia „pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar” se referă într-adevăr la autonomia de voinţă a societăţii comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice este acţionar majoritar, autonomia (libertatea) de voinţă a celor două pârâte în încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare este limitată de legea specială, ea manifestându-se numai în ceea ce priveşte preţul vânzării, nu şi a persoanei care urmează a cumpăra, deoarece întreaga legislaţie de accelerare a privatizării are scopul de a proteja pe micii întreprinzători, care nu trebuie să depindă de factorii de natură subiectivă invocaţi de diferiţi funcţionari ai statului, aspect de care instanţa nu a ţinut seama.
Apelanta critică sentinţa atacată şi pentru faptul că instanţa de fond a făcut o interpretare unilaterală şi unidirecţională a probelor din dosar, susţinând că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi efectuat investiţii la activele pe care le utilizează mai mari de 15% din valoarea acestora, deoarece în minuta din 10 decembrie 2001, încheiată între reclamanta-apelantă şi SC P. SA, se prevede expresis verbis că, costurile aferente dezafectării şi reamenajării totale a camerelor S6 şi S7 vor fi suportate de SC D. SRL şi vor fi constituite ca investiţii.
De asemenea, în minuta din 5 martie 2002, încheiată între ape-lanta-reclamantă şi SC P. SA, se prevede expres că „lucrările realizate s-au încheiat şi recepţionat azi, 5 martie 2002, de cei prezenţi şi se recunoaşte faptul că acestea se constituie în lucrări de investiţii, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru privatizarea societăţii comerciale de stat prin vânzarea activelor în leasing a spaţiilor deţinute de IMM-uri din incinta lor care sunt închiriate sau puse la dispoziţie prin contractul de asociere în participaţiune”. Aşa fiind, greşit susţine instanţa de fond că acordul de voinţă al SC P. SA este unul prezumat, întrucât el este unul direct şi este exprimat fară echivoc în această minută.
în fine, în minuta din 5 martie 2002 se prevede că lucrările executate de SC D. SRL pot fi prezentate spre evaluare comisiei de expertiză de la SC E. SA Bucureşti, selectată de SC P. SA, ceea ce înseamnă că evaluarea s-a făcut cu acordul SC P. SA; din raportul de expertiză (evaluare) rezultă că valoarea activului era de 18.000 dolari
S.U.A., iar valoarea investiţiei de 16.000 dolari S.U.A., precum şi faptul că datele din expertiză trebuiau avute în vedere de instanţa de fond, care, eronat, a apreciat că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada unor investiţii mai mari de 15% decât valoarea activului şi că expertiza de evaluare a activelor a fost făcută numai la cererea apelantei-reclamante.
Apelanta a depus la dosar minutele încheiate la 10 decembrie 2001 şi 5 martie 2002 şi adresa nr. 4871 din 24 februarie 2004 a SC E. SA. Intimatele nu au depus întâmpinări. Nu au fost solicitate probe noi în apel.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat apelul nefondat, pentru următoarele considerente:
Din dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, şi art. 26 din Legea nr. 268/2001 rezultă fară putinţă de tăgadă că societăţile comerciale care au în derulare contracte de asociere pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, deci legiuitorul a creat posibilitatea, şi nu obligaţia în sarcina acestor societăţi, din interpretarea textelor legale neputându-se concluziona că legiuitorul a dorit să suplinească acordul de voinţă al transmiţătorului dreptului la încheierea contractului şi să înfrângă astfel principiul libertăţii de voinţă la încheierea contractelor. Acest aspect este reţinut în mod corect şi de către instanţa de fond şi recunoscut ca atare şi de către apelantă prin motivele de apel, aceasta afirmând că expresia „pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar’ se referă la autonomia de voinţă a societăţii comerciale nominalizate prin lege.
Nu rezultă din lege faptul afirmat de către apelantă în sensul că autonomia de voinţă a respectivelor ar fi limitată prin lege doar la „preţul vânzării”, textul de lege făcând vorbire despre posibilitatea de a vinde sau încheia contract de leasing imobiliar, şi nu de posibilitatea de a vinde sau încheia contract de leasing imobiliar cu un anumit preţ. Dacă s-ar fi dorit aceasta, textul de lege ar fi obligat expres la vinderea sau încheierea contractului de leasing imobiliar, cu posibilitatea pentru societăţile comerciale implicate de a negocia doar preţul tranzacţiei, aşa încât afirmaţia apelantei legată de autonomia părţilor doar în ceea ce priveşte preţul vânzării este netemeinică, contravenind dispoziţiilor legale expuse, care nu dau loc unei astfel de interpretări.
Pe de altă parte, nu s-a contestat de către instanţa de fond scopul avut în vedere de legiuitor, de sprijinire a micilor întreprinzători în cadrul procesului de accelerare a privatizării, instanţa de fond nefa-când altceva decât să citeze dispoziţiile legale, tale quale, referitoare
la posibilitatea încheierii de către societatea comercială a contractelor de vânzare-cumpărare sau de leasing imobiliar, fară a face aprecieri asupra intenţiei legiuitorului sau persoanei (societate comercială) care şi-a manifestat intenţia de a cumpăra activul în cauză, aparţinând SC P. SA. De altfel, apelanta-reclamantă a solicitat instanţei să oblige pârâtele la transformarea prin novaţie a contractului de asociere în participaţiune în contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, în mod temeinic şi legal instanţa de fond apreciind ca neîntemeiată cererea reclamantei faţă de dispoziţiile art. 1130 C. civ., care dispun în sensul că „novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act”.
Aceasta înseamnă că pentru existenţa novaţiei este necesară intenţia de a nova, iar aceasta trebuie să rezulte expres din convenţia părţilor. Ca atare, în lipsa acestei intenţii de a nova, existenţa celorlalte condiţii ale novaţiei nu poate duce la concluzia că s-a realizat o novaţie. Voinţa părţilor de a nova trebuie să fie clar exprimată, ceea ce în speţă nu s-a dovedit, părţile neîncheind niciun act în acest sens, simpla corespondenţă dintre părţi nesuplinind cerinţele legii în sensul exprimării vădite a intenţiei de a nova consemnate prin actul de novaţie.
Dacă ar fi fost altfel şi părţile şi-ar fi exprimat în mod vădit, direct voinţa de a nova, încheind un act în acest sens, reclamanta ar fi solicitat, cel mult, instanţei să constate intervenită transformarea prin novaţie a contractului de asociere în participaţiune în contractul de leasing imobiliar. Or, reclamanta-apelantă a solicitat instanţei să oblige părţile la a-şi exprima voinţa de a nova în sensul transformării contractului de asociere în participaţiune în contract de leasing imobiliar, ceea ce este în totală contradicţie cu dispoziţiile legale referitoare la novaţiune, fapt reţinut ca atare şi de către instanţa de fond.
Aşa fiind, principiile fundamentale ale libertăţii de voinţă la încheierea contractului, cât şi al existenţei intenţiei părţilor de a nova, exprimată expres în convenţia părţilor, nu s-au dorit a fi înfrânte de către legiuitor, prin textele de lege invocate de către apelantă, şi nu pot fi înfrânte nici de instanţele de judecată, care nu se pot subroga intenţiei părţilor. Dacă s-ar fi dorit transformarea contractului de asociere în participaţiune, prin novaţie, în contract de leasing imobiliar, părţile ar fi stipulat o astfel de clauză în contractul încheiat sub nr. 935 din 15 octombrie 2001.
Or, din clauzele respectivului contract, modificat prin actul adiţional nr. 1 încheiat la 6 decembrie 2001, părţile nu numai că nu au prevăzut expres această intenţie de a nova, dar nu au prevăzut nici posibilitatea de a încheia un astfel de contract de leasing. Mai mult,
prin art. 19 din actul adiţional, s-a stipulat doar că, în cazul privatizării SC P. SA, acesteia să îi revină obligaţia de a anunţa pe noul proprietar de existenţa contractului de asociere în participaţiune, iar, în cazul în care noul proprietar ar rezilia contractul de asociere în participaţiune înainte de termen, reclamanta-apelantă ar fi avut doar dreptul la restituirea contravalorii investiţiilor realizate (despăgubiri constând în valoarea reactualizată minus uzura).
Faţă de aceste aspecte, celelalte motive prezentate de apelantă, legate de efectuarea investiţiilor şi constatarea acestora prin raportul de expertiză (evaluare) efectuat cu acordul SC P. SA sunt lipsite de relevanţă, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că nici expertiza efectuată la cererea reclamantei (chiar dacă a avut acordul SC P. SA), nu poate echivala cu un acord de voinţă al SC P. SA, în sensul dorit de reclamantă a fi dovedit, anume în sensul exprimării evidente, şi nu prezumate, a intenţiei acesteia de a nova.
Pentru aceste considerente, Curtea, faţă de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
