Legea nr. 31/1990, art. 227 alin. (1) lit. b).
Imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii reprezintă un caz de dizolvare voluntară, iar nu judiciară, întrucât pe calea unei acţiuni în constatare nu se pot stabili situaţii de fapt, necontencioase.
C.A. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia comercială nr. 1461 din 9 noiembrie 2009,
Jurindex
Prin sentinţa comercială nr. 9758 din 19 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială a respins cererea formulată de reclamanta Asociaţia F. – Clubul U.F. în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat instanţei să dispună dizolvarea societăţii pârâte, aceasta fiind în imposibilitate de a-şi realiza obiectul de activitate pentru care a fost înfiinţată, invocând în drept dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.
Instanţa de fond a apreciat că reclamanta, asociat unic al societăţii pârâte, nu a făcut dovada, în condiţiile articolului 1169 C. civ., a susţinerilor sale, în sensul imposibilităţii îndeplinirii obiectului de activitate (comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi şi tutun).
Instanţa de fond a considerat, de asemenea, că reclamanta, în calitate de asociat unic al SC F. SRL, poate lua singură măsura dizolvării societăţii, măsura producând efecte juridice în condiţiile legii, nefiind necesară introducerea unei acţiuni în justiţie cu acelaşi obiect.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Asociaţia F. – Clubul U.F., recursul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială.
In motivarea recursului s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea pe considerentul că aceasta nu ar fi fost dovedită, în condiţiile în care instanţa nu s-a pronunţat pe cererea reclamantei de
probatorii, după cum nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe înscrisurile depuse odată cu acţiunea introductivă, din motivarea sentinţei nerezultând de ce instanţa de fond a înlăturat probele administrate din care rezultă că societatea nu mai are sediu şi nu mai desfăşoară activitate.
Cel de-al doilea motiv de recurs critică hotărârea atacată sub aspectul nemotivării acesteia în mod clar, concis care să ducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
A mai arătat recurenta că faptul că mai există şi o altă posibilitate de dizolvare a societăţii (decât cea aleasă de aceasta) nu poate constitui un motiv întemeiat, obiectiv de respingere a acţiunii, ceea ce denotă, în opinia recurentei, că instanţa de fond a refuzat să soluţioneze cauza.
In drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi art. 304 C. proc. civ.
In susţinerea recursului, în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ., recurenta a depus înscrisuri.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, societatea comercială se dizolvă şi prin imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia.
In cazul imposibilităţii realizării obiectului de activitate sau de realizare a lui, cum atât imposibilitatea realizării obiectului de activitate, cât şi realizarea lui sunt elemente de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea societăţii, în practica judiciară s-a decis că dizolvarea nu poate interveni de drept, astfel încât putem fi în ipoteza fie a unui caz de dizolvare voluntară, fie în ipoteza unui caz de dizolvare judiciară. Astfel, s-a apreciat în jurisprudenţă că în cazul în care imposibilitatea realizării obiectului de activitate apare sub forma neînţelegerilor grave între asociaţi, dizolvarea are caracter judiciar, astfel încât momentul în care dizolvarea intervine se stabileşte după regulile aplicabile dizolvării judiciare.
In celelalte cazuri însă, de imposibilitate a realizării obiectul de activitate, dizolvarea trebuie constatată prin hotărâre a adunării generale, astfel încât momentul în care acesta intervine se stabileşte după regulile aplicabile dizolvării voluntare.
O acţiune judiciară în constatarea cazurilor de imposibilitate a realizării obiectului de activitate ar fi inadmisibilă, s-a arătat şi în literatura de specialitate întrucât pe calea unei acţiuni în constatare nu se pot stabili situaţii de fapt. Rolul instanţei este redus, în acest caz, la a dispune, la cererea unor asociaţi, în cazul în care organele societăţii
omit aceasta, convocarca unei adunări generale, care să constate dizolvarea.
In speţă ne aflăm în prezenţa unui caz de dizolvare voluntară a societăţii F. SRL, respectiv asociatul unic, recurenta reclamantă Asociaţia F. Clubul U.F., apreciind, faţă de motivele expuse prin cererea introductivă, cât şi prin motivele de recurs, că societatea F. SRL nu îşi mai poate îndeplini obiectul de activitate.
în mod legal şi temeinic însă, instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantei recurente nu prezintă caracter contencios, ci este un caz de dizolvare voluntară a unei societăţi comerciale, decisă de către asociatul unic al acesteia ce poate lua singur această hotărâre care, potrivit dispoziţiilor art. 113 din Legea nr. 31/1990 revine adunării generale a asociaţilor iar, în cazul societăţii comerciale cu răspundere limitată ci asociat unic, revine asociatului unic.
Aşa fiind, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, reclamanta recurentă neurmărind stabilirea unor drepturi în contradictoriu cu vreo altă parte, ci doar constatarea unei stări de fapt, respectiv a situaţiei de fapt ce vizează imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii, motiv pentru care cererea este neîntemeiată, în speţă fiind incidente dispoziţiile legale şi regulile care reglementează dizolvarea voluntară a unei societăţi comerciale, neputându-se susţine că hotărârea instanţei de fond încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Curtea, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
