Legea nr. 31/1990, art. 236 alin. (1)
în situaţia în care persoana juridică titular a patrimoniului în care se afla imobilul în litigiu nu mai există datorită dizolvării, reclamanţii nu mai pot urmări bunul îndreptându-se împotriva ei, căci este lipsită de capacitate de exerciţiu, ci doar împotriva succesorilor. Pe de altă parte, transmiterea universală a patrimoniului în urma dizolvării nu reprezintă o „înstrăinare”, care presupune voinţa de a scoate un imobil dintr-un patrimoniu şi transmiterea în alt patrimoniu fără imperativul încetării persoanei transmiţătoare. Prin urmare, înstrăinarea bunului nu este similară sau identică preluării de către succesori a unui patrimoniu ca urmare a încetării persoanei titulare a acestuia.
De aceea, nu este fondată susţinerea reclamanţilor că înstrăinarea ar fi fost ilicită sau că ar fi reprezentat o fraudă la lege, cât timp transmitere universală a patrimoniului nu reprezintă o înstrăinare.
C.A. Piteşti, Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, decizia nr. 18/A-C din 4 martie 2009, Jurindex
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Drăgăşani la data de 6 februarie 2008, reclamanţii B.J., E.D., B., B.D. şi S.F. au chemat în judecată pe pârâta T.H.D., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a înstrăinării suprafeţei de teren de 2805 mp situată în D., înstrăinare realizată prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor Societăţii Comerciale T. SA nr. 67 din 2 iunie
In motivarea în fapt a acţiunii reclamanţii au precizat că terenul în cauză a făcut obiectul dosarului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 218 din 13 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă. In respectivul dosar SC T. SA a avut calitatea de pârâtă, ca posesoare a terenului sus-menţionat. Sentinţa a fost menţinută prin decizia nr. 179/A din 28 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
La data la care a fost adoptată, respectiv 2 iunie 2006, Hotărârea AGA a SC T. SA nu putea, însă, să producă efectul de înstrăinare a terenului aflat în patrimoniul societăţii, deoarece acest teren nu se mai
afla în proprietatea acesteia, în urma unei decizii judecătoreşti cu autoritate de lucru judecat.
De asemenea, conform art. 4 din Legea nr. 247/2005, nu este permisă înstrăinarea terenurilor aflate în litigiu dacă fac obiectul unei reconstituiri a dreptului de proprietate privată.
Reclamanţii au mai susţinut că există două motive de anulare a înstrăinării terenului. Prin Hotărârea AGA a SC T. SA nr. 67 din 2 iunie 2006 s-a decis schimbarea formei juridice a societăţii în societate cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea societăţii şi transmiterea universală a întregului patrimoniu către asociatul unic T.H.D. Acest act de înstrăinare a unui teren ce se afla în litigiu a fost făcută cu intenţia de fraudare a legii. Un act juridic se socoteşte săvârşit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.
In drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 247/2005, art. 963, 966, 968 C. civ. şi art. 10, 152, 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 815 din 26 martie 2008 Judecătoria Drăgă-şani a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reţinându-se că litigiul are o natură comercială, iar obiectul său este neevaluabil în bani.
La termenul din 1 septembrie 2008, Tribunalul a pus în discuţie calificarea juridică a cererii, iar reclamanţii, prin apărător, au precizat că cererea reprezintă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGA, întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Pârâta, prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active în formularea acţiunii în anularea hotărârii AGA precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţii respinse de către instanţa de fond în temeiul art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
De asemenea, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii, excepţie pe care Tribunalul Vâlcea, Secţia comercială a apreciat-o ca fiind întemeiată şi, prin sentinţa nr. 982 din 15 septembrie 2008, a respins cererea reclamanţilor ca atare.
In motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 218 din 13 noiembrie 2001, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea reclamanţilor din prezenta cauză, obligând-o pe pârâta SC T. SA să predea acestora terenul în suprafaţă de 2805 mp situat în D, judeţul V.
Apelul pârâtei a fost respins prin decizia civilă nr. 179/A din 28 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, iar recursul aceleiaşi pârâte împotriva deciziei sus-menţionate a fost anulat prin
decizia nr. 5957 din 21 septembrie 2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că recurenta nu mai are capacitate de folosinţă fiind dizolvată şi radiată din la data de 22 septembrie 2006.
Prin hotărârea AGA nr. 67 din 2 iunie 2006, deci după admiterea acţiunii în revendicare de către prima instanţă, dar înainte de soluţionarea apelului, acţionarul unic al SC T. SA a hotărât modificarea formei societăţii în societate cu răspundere limitată şi prin aceeaşi hotărâre s-a luat măsura dizolvării anticipate a societăţii şi transmisiunea universală a patrimoniului către asociatul unic T.H.D., respectiv pârâta din cauza de faţă.
In temeiul acestei hotărâri, care face obiectul litigiului de faţă, Oficiul de şi Publicitate Imobiliară V. a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului situat în D, judeţul V, în suprafaţă totală de 4482 mp, precum şi asupra unor construcţii situate pe aceste teren.
Condiţia interesului procesual legitim actual şi direct, reprezintă un element necesar fără de care acţiunea civilă nu poate fi promovată. Prin interes în sens juridic, se înţelege folosul practic şi direct pe care reclamanţii îl pot dobândi numai ca urmare a intentării unei acţiuni în justiţie.
Instanţa a reţinut că reclamanţii îşi motivează acţiunea prin aceea că la data adoptării hotărârii AGA atacate, terenul nu se mai afla în patrimoniul societăţii şi ca atare nu mai putea face obiectul unui transfer; mai mult, hotărârea respectivă a fost adoptată cu intenţia pârâtei de fraudare a legii în sensul de a eluda drepturile câştigate de reclamanţi împotriva SC T. SA.
Instanţa a constatat că în cuprinsul hotărârii AGA atacate nu se face nicio menţiune asupra transferului dreptului de proprietate privind unele imobile determinate, hotărârea referindu-se doar la transmiterea universală a patrimoniului către unicul asociat, respectiv pârâta din cauza de faţă. Această transmisiune universală este reglementată de art. 236 din Legea nr. 31/1990 (în redactarea în vigoare la momentul adoptării hotărârii atacate) ca un caz particular în cadrul societăţilor cu răspundere limitată cu unic asociat. Ca atare, din cuprinsul dispoziţiilor hotărârii atacate nu rezultă că s-a adoptat vreo măsură contrară legii. Dimpotrivă, hotărârea reprezintă doar aplicaţia particulară a normei legale care reglementează transmisiunea patrimoniului.
Pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare se răsfrânge şi asupra succesorilor universali sau cu titlu universal, întrucât transmisiunea universală a patrimoniului presupune preluarea nu doar a activului, ci
şi a pasivului social, respectiv a obligaţiilor pe care societatea dizolva-
tă le avea anterior momentului transmisiunii. In consecinţă, reclamanţii au posibilitatea să îşi exercite drepturile rezultate din hotărârile judecătoreşti obţinute în revendicare direct împotriva succesorului universal al pârâtei din acţiunea în revendicare şi în aceasta rezidă lipsa de interes a promovării acţiunii în constatarea nulităţii hotărârii atacate.
împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii, care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 274, 282-298 C. proc. civ., art. 948, 963, 966, 968 C. civ., art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 4 Titlul X din Legea nr. 247/2005.
In motivarea în fapt a apelului, reclamanţii au arătat că în mod greşit Tribunalul Vâlcea nu a luat în considerare motivul ce a vizat fraudarea legii. Frauda la lege reprezintă eludarea intenţionată a dispoziţiei unei norme juridice, de obicei prohibitivă, prin folosirea dispoziţiei unei alte norme juridice, situaţie în care subiectul de drept înfăptuieşte un act nu pentru a obţine efectele lui fireşti, ci cu intenţia de a obţine pe cale indirectă efecte interzise de o altă normă juridică ori de a face inaplicabile efectele unei norme imperative prin folosirea
unei alte norme cu caracter imperativ. In speţă, hotărârea AGA a fost adoptată potrivit legii, însă, cu intenţia ca efectul ei să încalce norma juridică imperativă cuprinsă în Legea nr. 247/2005, care interzice în mod expres înstrăinarea terenurilor ce fac obiectul unui proces de revendicare.
Faptul că prin hotărârea AGA nu este specificată în mod expres transmiterea terenului în litigiu nu are relevanţă, întrucât transmiterea universală de patrimoniu reprezintă un act de înstrăinare, interzis de Legea nr. 247/2005.
Atâta vreme cât un bun se află în litigiu este interzisă înstrăinarea lui până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în caz contrar convenţia privitoare la înstrăinarea lui având o cauză ilicită şi fiind contrară dispoziţiilor art. 948 C. civ.
Intimata-pârâtă, în calitate de administrator la SC T. SA, a acţionat cu rea-credinţă şi a uzat de mijloace legale pentru a încălca o altă normă imperativă, acţiune care reprezintă fraudă la lege şi constituie motiv de nulitate a hotărârii societare.
Chiar dacă pârâta pretinde că, prin admiterea acţiunii de faţă, nu s-ar putea anula radierea societăţii şi aceasta nu ar putea fi reînfiinţată, atâta vreme cât reaua-credinţă subzistă nu poate fi admis ca un act juridic încheiat cu rea-credinţă să-şi produce efectele. Imobilul în litigiu este deţinut de către pârâtă fară titlu legal, iar hotărârea registrului
comerţului, fiind dată într-o procedură necontencioasă, nu are autoritate de lucru judecat.
In mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamanţii nu au interes în promovarea unei acţiuni în declararea nulităţii absolute a hotărârii AGA, şi nu au luat în considerare notificarea executorului judecătoresc nr. 9/2007, din care rezultă imposibilitatea executării sentinţei nr. 218 a Tribunalului Vâlcea, deoarece imobilul nu se mai află în patrimoniul T. SA. Interesul apelanţilor-reclamanţi rezidă tocmai în faptul că aceştia nu-şi pot valorifica drepturile consimţite printr-o hotărâre judecătorească cu autoritate de lucru judecat datorită hotărârii AGA care le fraudează drepturile.
La prima zi de înfăţişare intimata-pârâtă T.H. a formulat întâmpinare faţă de apelul reclamanţilor, solicitând, în esenţă, respingerea acestuia deoarece acţiunea acestora: este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 231 alin. (3) raportat la art. 62 din Legea nr. 31/1990 privind dreptul de a formula opoziţie la dizolvarea unei societăţi comerciale; este nefondată, întrucât frauda la lege nu poate fi reţinută şi eventual ar atrage doar sancţiunea nulităţii relative; nu poate fi reţinut motivul „cauzei ilicite” în raport de conţinutul art. 4 din Titlul X al Legii nr. 247/2005.
La acelaşi termen, intimata-pârâtă a formulat o cerere de aderare la apelul reclamanţilor, solicitând schimbarea sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca fiind formulată împotriva unei persoane fară calitate procesuală, iar, în subsidiar, ca inadmisibilă.
Astfel, prin cererea în justiţie a fost atacată o hotărâre a adunării generale a acţionarilor SC T. SA, deci un act al unei persoane juridice, însă în calitate de pârâtă a fost chemată o persoană fizică. Aceasta, chiar dacă a fost acţionar al societăţii comerciale, nu a adoptat singură hotărârea respectivă.
Acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă şi trebuia respinsă ca atare de către prima instanţă, întrucât aceştia puteau formula opoziţie împotriva dizolvării societăţii comerciale, dacă s-ar fi considerat vătămaţi în drepturile lor prin dizolvarea anticipată a societăţii.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de apel formulate de către reclamanţi şi a motivelor apelului incidental formulat de către pârâtă, Curtea a constatat că ambele apeluri sunt nefondate.
în mod corect a apreciat prima instanţă faptul că reclamanţii nu au interes în promovarea acţiunii în justiţie în cauza de faţă, în sensul că o astfel de acţiune nu le aduce un folos material.
Astfel, desfiinţarea hotărârii AGA de schimbare a formei juridice a SC T. din SA în SRL, ca urmare a faptului că în societate a rămas un
singur acţionar, şi de dizolvare a societăţii comerciale cu răspundere limitată nu poate avea efect asupra vieţii societăţii comerciale respective şi asupra patrimoniului acesteia, în sensul că nu poate readuce la viaţă juridică societatea pentru ca aceasta să redobândească patrimoniul iniţial şi, drept consecinţă, imobilul în discuţie în speţă.
în această situaţie în care nu mai poate exista persoana juridica titulară a patrimoniul în care s-a aflat iniţial imobilul, reclamanţii nu pot urmări bunul în aceleaşi condiţii anterioare adoptării hotărârii AGA. Ca atare, desfiinţarea hotărârii respective în privinţa „înstrăinării” terenului nu poate aduce niciun folos reclamanţilor.
Aşa cum în mod corect a arătat instanţa de fond, reclamanţii au posibilitatea urmăririi bunului asupra cărora pretind că au drept de proprietate în mâinile „dobânditorului” succesoral, adică în mâinile
pârâtei. împrejurarea că judecătoresc a sistat executarea silită de îndată ce a constatat că imobilul este în prezent în patrimoniul pârâtei nu face admisibilă – din punct de vedere al interesului – cererea din cauza de faţă, reclamanţii având posibilitatea să conteste refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită pe calea unei contestaţii la executare.
Invocarea fraudei la lege nu este un motiv suficient pentru desfiinţarea hotărârii AGA în lipsa folosului material despre care s-a vorbit anterior.
Pe de altă parte, frauda la lege este caracterizată prin intenţia celor care au perfectat un act juridic de a eluda anumite dispoziţii legale imperative sau de a le folosi în alt scop decât cel pentru care au fost edictate, prin utilizarea unor mijloace viclene. O astfel de atitudine are drept scop atragerea unor consecinţe contrare legii.
Ori, în speţă, nu se confirmă o astfel de cauză de nulitate a hotărârii AGA în raport de dispoziţiile art. 4 din Titlul X al Legii nr. 247/2005. Prin acest articol este prohibită înstrăinarea imobilelor care au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată conform legilor fondului funciar, dacă există un litigiu asupra reconstituirii în sine ori
asupra legalităţii titlului de proprietate. In alte situaţii, potrivit normei legale respective, „existenţa unui litigiu privitor la un teren cu sau fară construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici constituirea altor drepturi reale sau de creanţă, după caz”.
Prin urmare, partea prohibitivă a dispoziţiei legale nu are aplicare în cauza de faţă, întrucât terenul despre care reclamanţii pretind ca a fost înstrăinat nu a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată conform legilor fondului funciar, iar litigiul de faţă nu vizează reconstituirea respectivă ori legalitatea titlului de proprietate funciară.
Totodată, în cauză nu se poate pretinde, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, că transmiterea bunului din patrimoniul unei persoane juridice ca urmare a desfiinţării acesteia echivalează cu o înstrăinare a bunurilor din respectivul patrimoniu către succesori. Transmiterea bunului în cazul încetării capacităţii de folosinţa a societăţii comerciale cu răspundere limitată către asociatul unic a fost legal posibilă la momentul adoptării hotărârii AGA, fiind reglementată de art. 236 din Legea nr. 31/1990, şi reprezintă o consecinţă legală a dizolvării acesteia şi a iminentei încetări a existenţei persoanei juridice. Transmiterea respectivă nu reprezintă o „înstrăinare” în sensul art. 4 sus menţionat, care presupune voinţa de a scoate un imobil dintr-un patrimoniu şi transmiterea în alt patrimoniu fară imperativul încetării persoanei transmiţătoare. Prin urmare, înstrăinarea bunului nu este similară sau identică preluării de către succesori a unui patrimoniu ca urmare a încetării persoanei titulare a acestuia.
Nu poate fi reţinut nici motivul ce vizează „cauza ilicită” a transmiterii bunului prin raportare la acelaşi articol 4, întrucât, pe de o parte, lipsa de interes afectează cererea de chemare în judecată în aceeaşi măsură sus constatată, iar, pe de altă parte, hotărârea AGA a fost adoptată potrivit legii şi nu contravine bunelor moravuri şi ordinii publice pentru a atrage aplicarea art. 968 C. civ.
In ce priveşte apelul incidental, – prin care pârâta urmăreşte să schimbe soluţia primei instanţe în privinţa reţinerii unui alt „fine de neprimire” decât lipsa de interes – Curtea constată că acţiunea în justiţie de faţă nu a fost determinată de nemulţumirea reclamanţilor ca şi creditori sociali faţă de măsura dizolvării în sine şi de consecinţa neacoperirii creanţei lor împotriva societăţii comerciale, pentru a formula opoziţie potrivit art. 61 alin. (1) şi art. 62 din Legea nr. 31/1990.
Reclamanţii, considerându-se titularii dreptului de proprietate asupra unui bun imobil deţinut fară temei de către societatea comercială, invocă nelegalitatea hotărârii AGA în temeiul art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, deci pentru altă cauză juridică decât cea reglementată în art. 61 din aceeaşi lege.
Ca atare, cererea lor nu este inadmisibilă din acest punct de vedere.
In ce priveşte lipsa calităţii procesuale a pârâtei ca persoană fizică într-o cerere îndreptată împotriva unui act al unei persoane juridice, Curtea constată că pârâta nu este chemată în judecată ca o persoană străină de adoptarea actului contestat, ci în calitatea sa anterioară de unic asociat al societăţii comerciale pentru care a decis dizolvarea anticipată şi în calitatea sa actuală de detentor al bunului imobil pentru care reclamanţii opun dreptul lor de proprietate.
In ce priveşte apărările făcute de intimata pârâtă pe calea întâmpinării, acestea au primit deja răspuns în considerentele anterioare. Pentru cele expuse, având în vedere şi dispoziţiile art. 293 şi 294 şi urm. C. proc. civ., Curtea a respins apelul reclamanţilor şi cererea de aderare la apel formulată de intimata pârâtă ca nefondate.
