C. civ., art. 969 alin. (1) şi (2), art. 970 alin. (1), art. 1004. art. 106. art. 1010 C. proc. civ.. art. 340 şi urm.
Tribunalul arbitral a respins excepţia de necompetcnţă formulată de către pârâta R. Pentru a proceda în acest sens. Tribunalul arbitral a constatat că, potrivit paragrafului „Legea aplicabilă şi jurisdicţia” din Secţiunea C („Prevederi generale”) a „Condiţiilor
Generale Bancare” emise în iunie 2005 de pârâta R. (în vigoare la data încheierii contractului de cont bancar cu privire la care poartă prezentul litigiu): .Aceste Condiţii Generale Bancare vor fi guvernate de legea română. Ca regulă, orice dispute între părţi decurgând din aplicarea şi interpretarea acestora, dacă nu se pot rezolva pe cale amiabilă, vor fi supuse spre soluţionare Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a municipiului Bucureşti. Ca excepţie de la regulă, disputa dintre bancă şi client care are ca obiect atât un contract specific, cât şi Condiţiile Generale Bancare va fi soluţionată potrivit clauzei de jurisdicţie din respectivul contract specific”.
Dc asemenea, paragraful „Amendamente” din aceeaşi Secţiune C a menţionatelor „Condiţii Generale Bancare” prevede: „Banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral aceste Condiţii Generale Bancare oricând va considera oportun. Clientul acceptă că informarea acestuia prin scrisoare recomandată sau prin afişare la oricare dintre unităţile teritoriale ale băncii va constitui o notificare suficientă a respectivelor modificări. în cazul în carc, în termen de 5 (cinci) zile lucrătoare de la notificare, clientul nu comunică băncii intenţia sa de încetare a raportului juridic care este afectat direct sau indirect de modificarea Condiţiilor Generale Bancare, se prezumă că respectivele modificări au fost acceptate de către client”.
în cauză, în cadrul contractului de cont curent încheiat (adică în cadrul „contractului specific” la care face referire alin. ultim al paragrafului „Legea aplicabilă şi jurisdicţia”) nu a fost convenită vreo „clauză de jurisdicţie” specială carc să constituie o „excepţie de Ia regulă”, adică de la regula instituită în alineatul imediat anterior al menţionatului paragraf „Legea aplicabilă şi jurisdicţia”, regulă conform căreia soluţionarea litigiilor dintre părţi este de competenţa „Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a municipiului Bucureşti” (devenită între timp Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României).
Ulterior încheierii contractului dintre părţi, pârâta R. a procedat la modificarea unilaterală a Condiţiilor Generale Bancare (ce au fost re-denumite „Condiţii Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare”), eliminând cu acest prilej acele prevederi din menţionatul paragraf „Legea aplicabilă şi jurisdicţia” care instituiau între părţi posibilitatea soluţionării pe cale arbitrală a litigiilor, noile „Condiţii Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare” fiind afişate la sediile tuturor unităţilor teritoriale din România ale R., în condiţiile în care reclamanta P. nu a fost informată pe altă cale despre eliminarea clauzci arbitrale.
Pe de altă parte, reclamanta P. nu a comunicat niciodată băncii „intenţia sa de încetare a raportului juridic care este afectat direct sau indirect de modificarea Condiţiilor Generale Bancare”.
Conform tezei finale a alin. ultim din menţionatul paragraf „Amendamente”, survenirea cumulată a tuturor acestor împrejurări necontestate de către părţi ar atrage declanşarea prezumţiei acceptării de către reclamanta P. a modificării operate unilateral de R., în sensul înlăturării convenţiei arbitrale iniţiale dintre părţi, cu consecinţa revenirii la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Tribunalul arbitral a constatat însă că această consecinţă este nelegală, deoarece prevederile contractuale care permit modificarea prin acest mecanism a contractului încheiat de către părţi sunt lovite de nulitate absolută şi nu produc efectc juridice valabile, între părţi rămânând aplicabilă convenţia arbitrală care legitimează competenţa materială a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României de a soluţiona prezentul litigiu.
într-adevăr. potrivit art. 969 alin. (1) din C. civ., numai „convenţiile legal făcute” produc efecte juridice valabile între părţile contractante. Iar conform alin. (2) al aceluiaşi text legal, convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate
de lege” (fiind de principiu că această referire a legii la „revocarea” convenţiilor acoperă deopotrivă şi situaţia „modificării** acestora). Din aceste dispoziţii legale rezultă că modificarea unilaterală a contractului încheiat de către părţi este nelegală şi – în consecinţă – nu poate produce efecte juridice valabile. Totodată. în speţă nu s-a constatat incidenţa vreunei „cauze autorizate de lege’* în baza căreia să se fi putut proceda la modificarea contractului încheiat de părţi. în sensul (astfel cum susţine pârâta R.) înlăturării clauzei arbitrale iniţiale.
Tribunalul arbitral nu a validat argumentarea conform căreia în speţă ar fi operat o modificare convenţională, iar nu unilaterală a contractului iniţial, prin prezumarea (convenită încă de la început de ambele părţi) existenţei acceptării de către client a modificărilor unilaterale operate de bancă (în măsura în carc sunt îndeplinite şi celelalte împrejurări la carc fac referire prevederile paragrafului „Amendamente” din Secţiunea C a „Condiţiilor Generale Bancare”: afişarea într-o anumită modalitate a modificărilor şi neco-municarea de cătrc client înăuntrul unui anumit termen a „intenţiei sale de încetare a raportului juridic carc este afectat direct sau indirect de modificarea Condiţiilor Generale Bancare”). Dacă s-ar da curs acestei argumentări, ar fi nesocotite prevederile art. 1010 C. civ.: „Convenţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă”. Astfel, potrivit art. 1004 C. civ.. „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”, iar conform art. 1006, „Condiţia potestativă este accea carc face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pc care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice”.
în speţă, părţile au legat existenţa dreptului băncii de a proceda la modificarea contractului (precum şi existenţa obligaţiei corelative a clientului) de survenirea unui eveniment care la data semnării contractului era viitor şi nesigur ca realizare – constând în voinţa exclusivă a băncii: „banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral aceste Condiţii Generale Bancare oricând va considera oportun” (fraza de debut a paragrafului „Amendamente” din Secţiunea C a „Condiţiilor Generale Bancare”). F.stc vorba, aşadar, de instituirea unei condiţii potestative pure, iar nu a unei condiţii potestative simple (care nu intră sub sancţiunea art. 1010 C. civ.), câtă vreme realizarea sa nu depinde, pe lângă voinţa părţii, şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane ncdeterminatc. De aceea, prevederea contractuală care dă dreptul uneia dintre părţi să procedeze, atunci când „va considera oportun”, la modificarea unilaterală a contractului este lovită de nulitate absolută – cu consecinţa că modificările astfel realizate nu produc efectc juridiec. în dreptul român (ca, de altfel. în toate sistemele de drept aparţinând familiei de tradiţie romanistă), obligaţiile asumate Jocandi causa” (cu posibilitatea lăsată uneia dintre părţile raportului obligaţional de a-i schimba conţinutul după propria fantezie) sunt lipsite de validitate; o altă soluţie ar fi contrară regulii ,j)acta sunt senanda”, căci un ,jnutuus consensus” nu poate fi revizuit decât printr-un ,jmituus disensusConcluzia nu ar fi alta nici dacă dreptul aplicabil ar aparţine familiei de „common law”, întrucât în acest caz partea eare ar dori modificarea sau încetarea unei obligaţii ar trebui fie să ofere o contrapartidă („considera/ion”), ca o condiţie pentru validitatea acordului modificator, fie să demonstreze că acordul iniţial este „frustrat”, adică executarea lui în maniera convenită nu mai permite atingerea rezultatului aşteptat carc a guvernat formarea consimţământului. Or. în speţă, pârâta nu se află în niciuna dintre aceste situaţii.
Tribunalul arbitral nu a validat nici susţinerea – implicită – a pârâtei în sensul că, de fapt, prin mecanismul instituit de paragraful „Amendamente”, banca nu a făcut decât să propună clientului modificarea într-un anume fel a contractului iniţial, iar clientul, fiind informat cu privire la această propunere, a avut posibilitatea să o accepte [caz în care contractul s-a modificat prin „consimţământ mutual” – art. 969 alin. (2) C. civ.] ori.
dimpotrivă, avea posibilitatea să comunice băncii înăuntrul unui termen de cel mult cinci zile lucrătoare „intenţia sa de încetare a raportului juridic care este afectat direct sau indirect de modificarea Condiţiilor Generale Bancare”. Sub acest aspect. Tribunalul arbitral a observat că aducerea la cunoştinţa clientului („informarea”, ..notificarea” acestuia) a modificărilor dorite de bancă se poate realiza nu numai prin ..scrisoare recomandată”, ci şi prin ..afişare la oricare dintre unităţile teritoriale ale băncii”; în speţă, nu s-a recurs la realizarea informării pe cale de scrisoare recomandată, ci doar la afişarea modificărilor. Este însă în vădită discordanţă cu realitatea să se considere că simpla afişare a noului conţinut al unui asemenea document ar fi de natură să asigure cu certitudine informarea clientului asupra modificărilor propuse de bancă – şi aceasta chiar dacă afişarea s-ar face în „toate” unităţile teritoriale ale băncii, iar nu numai în „oricare” dintre acestea, aşa cum s-a prevăzut în contractul de adeziune acceptat de client. La această concluzie se ajunge cu atât mai mult cu cât prevederile cuprinse în alin. final al paragrafului „Amendamente” statuează că s-a procedat la informarea reală a clientului, chiar dacă modificările propuse de bancă au rămas afişate doar cinci zile lucrătoare. Totodată, este de neconceput ca un client să îşi asume realmente obligaţia de a verifica la fiecare câteva zile în toate unităţile teritoriale din România ale băncii (în special ale unei bănci mari. aşa cum este pârâta) dacă a fost afişată ori nu vreo modificare a conţinutului contractului pe care l-a încheiat cu banca, o asemenea verificare fiind practic imposibilă; şi este de principiu că nimeni nu se poate obliga valabil la o prestaţie imposibilă (ad impossibilium nulla est obligaţia), in consecinţă, nu are nicio acoperire în realitate prezumarea existenţei consimţământului clientului (în speţă, a P.) cu privire la acceptarea modificărilor dorite de bancă.
în asemenea condiţii, rezultă că – cel puţin atunci când informarea clientului cu privire la propunerile de modificare dorite de bancă nu se face prin „scrisoare recomandată”, ci doar prin afişarea descrisă anterior – ansamblul prevederilor contractuale analizate poate permite băncii nesocotirea necenzurabilă a principiului instituit de art. 970 alin. (I) C. civ. („Convenţiile trebuie executate cu bună-crcdinţă”). într-adevăr, banca ar putea recurge oricând la mecanismul de modificare a contractului printr-o simplă afişare a noilor clauze contractuale în modalitatea descrisă anterior, prevalându-se de conţinutul paragrafului „Amendamente”, spre a-şi asigura astfel impunerea unilaterală a propriilor interese în detrimentul intereselor celeilalte părţi contractuale.
Mai mult. Tribunalul arbitral a observat că art. 970 C. civ., impunând executarea cu bună-credinţă a convenţiilor, adaugă în alin. (2) al textului că acestea „obligă nu numai la ceea ce este expres înscris într-însele. dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea conferă obligaţiunii după natura sa”. Prevederea citată conduce la consecinţa că buna-credinţă acţionează ca un factor de completare şi corectare a convenţiilor, îmbogăţind raportul obligaţional cu elemente de natură a permite păstrarea echilibrului juridico-eco-nomic între părţi pe toată durata acelui raport, eliminând elementele apte de a compromite amintitul echilibru (elemente care constau în poziţia dominantă sau posibilitatea de a abuza de o asemenea poziţie, conferite uneia dintre părţi). Pe o atare linie de raţionament, s-a recunoscut existenţa unei obligaţii de cooperare a părţilor, implicită în toate contractele, şi – eorelativ – s-a statuat nulitatea aşa-numitelor „clauze leonine”, adică a acelor clauze care valorifică dezechilibrul precontraciual de putere reală (comercială, economică. financiară etc.) dintre părţi, transformându-1 în dezechilibru juridic (obligaţional). susceptibil să adâncească în cele din urmă inegalitatea economico-fmanciară iniţială. în speţă, paragraful .Amendamente” din Condiţiile Generale Bancare, astfel cum a fost redactat şi executat, încalcă în toate componentele sale regulile şi principiile anterior enunţate, circumscrise de standardul juridic al bunei-credinţe. într-adevăr. executând ad litteram prevederile privind comunicarea amendamentelor unilaterale la care îşi asigurase
vocaţia, pârâta a refuzat orice cooperare de natură a facilita informarea reclamantei, dar mai ales, profitând de poziţia sa financiară dominantă în relaţia cu reclamanta, a determinat acceptarea unei clauze (cea referitoare la modificarea unilaterală şi discreţionară a contractului) de natură a o dezavantaja vădit pe aceasta din urmă. O atare clauză leonină nu poate fi considerată valabilă.
Chiar dacă s-ar fi demonstrat că reclamanta ar fi luat efectiv cunoştinţă de amendarea unilaterală de cătrc pârâtă a Condiţiilor Generale Bancare şi, prin tăcerea sa, ar fi acceptat-o. şi în această situaţie soluţia ar fi fost aceeaşi. în realitate, nu avem de a face cu „posibilitatea” unui acord tacit privind modificarea unui contract, ci cu „dreptul” acordat unui client al băncii de a opta între acceptarca modificărilor operate unilateral de către bancă, pe de o parte, şi terminarea intempestivă a contractului, pe de altă parte. Această din urmă consecinţă a amendării unilaterale operate de bancă l-ar lipsi în mod precipitat pc client tocmai de beneficiile serviciilor în considerarea cărora înţelesese să încheie contractul cu banca. Dc aceea, în vederea evitării unei asemenea consccinţc inechitabile, clientul ar tl pus cel mai adesea în poziţia de a nu putea refuza continuarea executării contractului în forma amendată unilateral de către cocontractantul său. Aşadar, dreptul de opţiune nu operează între acceptarea (fie ca şi tacită), rcspectiv refuzul modificării contractului, ci între dezavantajele produse prin modificarea contractului, rcspectiv cele rezultate din renunţarea la contract. Caracterul leonin al unui asemenea mecanism obligaţional este vădit. Fiind contrară regulii bunci-credinţe (şi prin aceasta inclusiv ordinii publiec. carc face din echilibrul social fundament al ordinii relaţiilor comerciale de drept intern şi internaţional), clauza care l-a promovat nu îşi poate produce efectele.
Având în vedere aceste considerente. Tribunalul arbitral, în baza dispoziţiilor art. 340 şi urm. C. proc. civ. şi a celor ale art. 2 şi urm. din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Internaţional, a constatat prin încheierea din 3 iulie 2009 că are competenţa de a soluţiona prezentul litigiu în baza clauzei arbitrale cuprinse în alin. (2) al paragrafului „Legea aplicabilă şi jurisdicţia” din Secţiunea C („Prevederi generale”) a „Condiţiilor Generale Bancare” emise în iunie 2005 de pârâta R.: „Ca regulă, oriec dispute între părţi (…), dacă nu se pot rezolva pe cale amiabilă, vor fi supuse spre soluţionare Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a municipiului Bucureşti”, consecinţă a respingerii excepţiei de necompetenţă.
Sentinţa arbitrală nr. 189 din 31 iulie 2009
