Cod penal: art. 99 şi urm.
Potrivit art. 103 alin. 1 Cod penal măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită.
Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a i se aplica unui minor o atare măsură educativă este necesar ca la data pronunţării hotărârii judecătoreşti acesta să nu aibă împlinită vârsta de 17 ani.
În cauză, este de necontestat că inculpata minoră avea la data pronunţării sentinţei penale suspusă actualului control de legalitate vârsta de 17 ani şi 6 luni, context în care instanţa de fond nu putea să-i aplice acesteia măsura educativă a libertăţii supravegheate pe timp de un an, în temeiul art. 103 Cod penal, căci s-ar încălca limitele prevăzute de lege.
Mai mult decât atât, în cauză se apreciază, conform dispoziţiilor art. 100 alin. 2 Cod penal , că scopul educativ şi coercitiv pe care trebuie să-l atingă sancţiunea penală aplicată inculpatei minore nu s-ar putea realiza decât prin aplicarea unei pedepse, raportat la gradul destul de ridicat la faptei comise şi la datele ce caracterizează persoana minorei, astfel cum rezultă din referatul de evaluare întocmit în cauză.
Secţia pentru cauze cu minori şi de familie – Decizia penală nr. 17/24 ianuarie 2012
Prin Sentinţei penale nr. 717/10.11.2011 pronunţate de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. unic 12702/306/2011 s-a dispus în baza art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b), c), alin. 2/1 lit. a), b) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. 1 lit. c) C. pen , art. 320/1 alin. 7 C.p.p. condamnarea inculpatului N. N., arestat în cauză , la o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a teza a-II-a şi b Cpen. în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. 2 C.pen.
În baza art. 101 C.pen. raportat la art. 103 C.pen. s-a luat măsura educativă a libertăţii supravegheate timp de un an faţă de inculpata minoră F. V., arestată în cauză, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b), c), alin. 2/1 lit. a), b) C. pen.
În baza art.103 alin.1 teza a II-a C.penal s-a încredinţat supravegherea inculpatei mamei sale numita F. M.
În baza art. 350 alin. 3 lit. d Cpen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei arestată preventiv.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-sa reţinut, în esenţă, de către instanţa de fond, cu referire la actele şi lucrările dosarului, că în seara zilei de 15.09.2010 partea vătămată S. C., a fost abordată în faţa Gării CFR S. de către inculpaţii N. N. şi F. V. ( minoră), aceştia propunându-i să cumpere un telefon mobil contra sumei de 15 lei, lucru pe care partea vătămată l-a şi făcut. Observând cu această ocazie că partea vătămată avea mai mulţi bani asupra sa, inculpatul N. N. i-a propus apoi numitului S. C. să întreţină relaţii sexuale cu concubina sa, inculpata F. V., contra sumei de 10 lei, partea vătămată acceptând, însă planul inculpaţilor era cu totul altul, aceştia stabilind, între timp, să o deposedeze pe partea vătămată de bunuri după ce o vor duce într-un loc mai ferit.
Astfel, partea vătămată S. C. a mers împreună cu inculpata F. V. sub podul de cale ferată ce trece peste râul C., însă ajunşi aici, inculpatul N. N., care venise şi el cu ei, a atacat-o pe partea vătămată, punându-i mâna în gât şi sub ameninţarea unui briceag cerându-i să scoată tot ce avea prin buzunare. Concubina acestuia, inculpata F. V. a început să-i cotrobăiască părţii vătămate prin buzunare, luându-i astfel două telefoane mobile şi suma de 70 lei. În urma acţiunilor de violenţă exercitate asupra părţii vătămate aceasta a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale, totodată fiindu-i tăiată cu briceagul şi bluza pe care aceasta o purta.
La scurt timp de la comiterea faptei, cei doi inculpaţi au fost depistaţi de către organele de poliţie, asupra lor găsindu-se bunurile sustrase prin violenţă părţii vătămate, aceştia recunoscând săvârşirea faptei.
În faţa instanţei cei doi inculpaţi au recunoscut săvârşirea faptei.
În drept, s-a reţinut că faptele inculpaţilor N. N. (major) şi F. V. (minoră) întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b), c, alin. 2/1 lit. a), b) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. 1 lit. c) C. pen. în ceea ce-l priveşte pe inc. N. N. , respectiv de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b), c), alin. 2/1 lit. a), b) C. pen. cu aplic. art. 99 şi urm. C. pen., în ceea ce-o priveşte pe inculpata F. V..
La stabilirea şi aplicarea sancţiunii penale în ce-o priveşte pe inculpata minoră instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 99 şi urm. Cod penal, privind minoritatea , astfel că s-a apreciat în raport de toate elementele cauzei că aplicarea măsurii educative a libertăţi supravegheate este suficientă pentru îndreptarea minorei .
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului N.N. instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art.72 C.pen., precum şi de prevederile art. 320/1 Cpp inculpatul solicitând a i se aplica procedura simplificată privind recunoaşterea de vinovăţie.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat recurs în termenul legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu .
În dezvoltarea motivelor de recurs Ministerul Public critică sentinţa penală atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivându-se că în mod greşit instanţa de fond i-a aplicat inculpatei minore măsura educativă a libertăţii supravegheate având în vedere că aceasta la data pronunţării hotărârii avea împlinită vârsta de 17 ani, context în care nu putea să i se aplice o atare sancţiune penală, iar, pe de altă parte instanţa de fond nu a avut în vedere concluziile referatului de evaluare efectuat în cauză în care se arată că mama minorei nu este în măsură să asigure supravegherea inculpatei; se mai susţine că raportat la datele concrete ale cauzei se impune aplicarea unei pedepse , în vederea atingerii scopurilor prevăzute de art. 52 Cod penal.
Prin decizia penală nr. 17 din 24 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru cauze cu minori şi de familie s-a dispus admiterea recursului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu şi casarea sentinţa penală atacată sub aspectul laturii penale a cauzei, numai în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată inculpatei minore F.V. şi în privinţa omisiunii aplicării dispoziţiilor art. 191 al. 1 şi 3 Cod procedură penală.
S-a dispus, în rejudecarea cauzei, condamnarea inculpatei minore F.V. la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 al. 1, al. 2 lit. b,c, al. 2 ind. 1 lit. a, b Cod penal cu aplic. art. 99 Cod penal şi a art. 320 ind. 1 al. 7 Cod procedură penală.
În baza art. 81 Cod penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate inculpatei pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 8 luni, stabilit conform art. 110 Cod penal.
În baza art. 110 ind. 1 al. 1 Cod penal s-a încredinţat supravegherea minorei, până la vârsta de 18 ani, serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu şi s-a atras atenţia inculpatei minore asupra consecinţelor nerespectării disp. art. 83 Cod penal.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut , cu referire la actele şi lucrările dosarului următoarele:
Analizând recursul parchetului întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 17/2 Cod procedură penală, Curtea constată că, în adevăr , instanţa de fond în mod nelegal a aplicat inculpatei F. V. măsura educativă a libertăţii supravegheate pe timp de un an , în temeiul art. 103 Cod penal, în contextul în care inculpata minoră la data pronunţării sentinţei penale de condamnare avea vârsta de 17 ani şi 6 luni.
Astfel, potrivit art. 103 alin. 1 Cod penal măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită.
Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a i se aplica unui minor o atare măsură educativă este necesar ca la data pronunţării hotărârii judecătoreşti acesta să nu aibă împlinită vârsta de 17 ani. Aplicarea unei asemenea măsuri unui minor care are împlinită vârstă de 17 ani ar însemna ca această măsură educativă să continue şi după împlinirea vârstei de 18 ani , fiind încălcate limitele prevăzute de lege.
În cauză, este de necontestat că inculpata F.V. avea la data pronunţării sentinţei penale suspusă actualului control de legalitate vârsta de 17 ani şi 6 luni. Astfel, instanţa de fond nu putea să-i aplice acesteia măsura educativă a libertăţii supravegheate pe timp de un an, în temeiul art. 103 Cod penal, căci aşa cum arătam anterior s-ar încălca limitele prevăzute de lege.
Mai mult decât atât, deşi este lăsată la aprecierea instanţei de judecată luarea unei măsuri educative sau aplicarea unei pedepse faţă de un minor, conform dispoziţiilor art. 100 alin. 2 Cod penal, în cauză se apreciază că scopul educativ şi coercitiv pe care trebuie să-l atingă sancţiunea penală aplicată inculpatei F. V., nu s-ar putea realiza decât prin aplicarea unei pedepse, aşa cum corect se susţine în recursul Ministerului Public.
Potrivit art. 100 Cod penal faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
În cauză, raportat la infracţiunea pentru care inculpata minoră a fost trimisă în judecată, respectiv tâlhărie prevăzută de art. art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b), c), alin. 2/1 lit. a), b) Cod penal, este necesară aplicarea unei pedepse, nefiind suficientă pentru îndreptarea inculpatei minore, luarea faţă de aceasta a unei măsuri educative.
Fapta comisă de inculpata F. V. în elementele ei concrete are o încărcătură de periculozitate socială destul de sporită, împrejurarea ce trebuie să se reflecte în cuantumul pedepsei ce i se va aplica.
Este adevărat că inculpata minoră nu are antecedente penale şi a recunoscut fapta, însă modul cum a conlucrat cu coinculpatul N. N. pentru atragerea părţii vătămate într-un loc ferit publicului şi a-l deposeda de telefonul mobil pe care-l tocmai îl oferise inculpaţii spre vânzare victimei şi de bani, deposedare care s-a realizat prin întrebuinţarea de ameninţări cu un briceag, denotă în persoana acesteia o periculozitate destul de ridicată şi care nu poate fi eludată în procesul complex al individualizării pedepsei.
Criteriile de individualizare prev. de art.72 Cod penal deşi distincte ele trebuie luate în considerare împreună fără a se acorda preemţiune unuia faţă de celălalt.
Curtea nu poate eluda în ce priveşte stabilirea pedepsei analiza condiţiilor care au adus-o pe inculpata minoră în situaţia de a comite fapta penală şi a consecinţelor pe care executarea pedepsei le va avea asupra inculpatului şi a comunităţii .
Astfel, inculpata F. V. a avut vârsta de 17 ani la momentul săvârşirii infracţiunii, provine dintr-o familie numeroasă, cu situaţie materială precară şi întreţine relaţii de concubinaj cu coinculpatul N.N., cu care are un copil de câteva luni, a abandonat şcoala şi manifestă o totală lipsă de empatie faţă de victime, adoptând un stil de viaţă libertin , voiajor, astfel cum se arată în referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu. Se mai concluzionează în acelaşi referat că inculpata prezintă grave carenţe psiho-sociale, care au condus la formarea unui pattern infracţional ca urmare a influenţei concubinului, că inculpata ar avea nevoie de un amplu demers de asistare socială care să vizeze internalizarea valorilor prosociale, dezvoltarea gândirii alternative, a motivaţiei, şi abilităţilor parentale, continuarea studiilor .
Faţă de aceste elemente şi fără a minimaliza gravitatea faptei, Curtea apreciază că inculpata minoră a comis infracţiune din cauza unui concurs de împrejurări nedorite, respectiv gradului ridicat de influenţabilitate, influenţa coinculaptului N. N., lipsa de supraveghere şi de preocupare a mamei pentru actul educaţional, influenţa anturajului, grevate pe fondul unor lipsuri financiare pentru asigurarea unei trai decent .
Curtea nu neagă faptul că în referatul de evaluare se consemnează existenţa unui patern infracţional şi că nu au fost identificaţi factori dezirabili de natură să ducă la inhibarea comportamentului infracţional al inculpatei, fiind prezenţi preponderent o serie de factori care pot duce la dezvoltarea /menţinerea comportamentului antisocial, însă nu se poate omite faptul că inculpata minoră încă din primele declaraţii date organelor de anchetă penală a recunoscut fapta şi a dat declaraţiile ample de natură a stabilii adevărul judiciar în cauză, împrejurări care sunt favorabile caracterizării personalităţii inculpatului.
În contextul acestor elemente, Curtea apreciază că aplicarea unei pedepse de 1 an şi 8 luni închisoare pentru fapta comisă, corespunde exigenţelor art. 100 comb. cu art. 72 Cod penal şi art. 320/1 alin. 7 Cod pr.penală, precum şi scopurilor prevăzute de art. 52 Cod penal.
În ce priveşte modalitatea de a pedepsei, Curtea, în baza propriului examen, apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fiind îndeplinite exigenţele art. 81 rap. la art. 110 Cod penal.
Curtea precizează că raportat la vârsta inculpatei, interesul imediat şi de perspectivă, în spiritul articolului 52 din Codul penal, este recuperarea şi reintegrarea socială a inculpatei minorei şi nicidecum îndepărtarea şi izolarea sa din rândul comunităţii pe o perioadă de timp care nu se justifică raportat la gradul de pericol social al faptei şi al inculpatei.
Relativ la aceasta este de precizat că inculpata minoră care este la primul conflict cu legea penală, a avut o atitudinea sinceră în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei, a regretat săvârşirea faptei, asumându-şi răspunderea pentru fapta comisă. Aceste împrejurări creează disponibilitatea de se conforma în viitor normelor legale, neexistând motive rezonabile de a crede în necesitatea privării sale de libertate.
Potrivit art. 110/1 Cod penal, odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului în condiţiile art. 110, instanţa poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103.
În lumina acestor dispoziţii legale, instanţa urmează ca în baza art. 110 ind. 1 al. 1 Cod penal să încredinţeze supravegherea minorei, până la vârsta de 18 ani, Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu şi se va atrage atenţia inculpatei minore asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 83 Cod penal.
Curtea nu neagă faptul că regula este încredinţarea supravegherii minorului către părinţi, înfietori sau tutore şi excepţia este încredinţarea către o persoană de încredere, de regulă rudă, respectiv către o instituţie legal însărcinată, iar excepţia operează numai în situaţia în care cei dintâi nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare. Or, în cauză, Curtea raportat la concluziile referatului de evaluare întocmit în cauză în care se arată că minora prezintă grave carenţe psiho-sociale, care au condus la formarea unui comportament infracţional ca urmare a influenţării coinculpatului N. N., fiind necesar un amplu demers de asistare socială a minorei, precum şi raportat la declaraţiile date de mama minorei în cursul cercetării judecătoreşti potrivit cărora mama nu este în măsură să asigure supravegherea minorei, apreciază că acestea sunt elemente suficiente şi convingătoare care să justifice concluzia potrivit căreia mama nu poate asigura supravegherea minorei în condiţii optime, fiind oportună încredinţarea supravegherii minorei, până la vârsta de 18 ani, Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu .
Faţă de aceste elemente, instanţa apreciază că şansele de reintegrare socială a inculpatei sunt destul de mari şi se justifică suspendarea executării pedepsei aplicate, tocmai pentru a permite ca factorii pozitivi care înclină în mod obiectiv şi categoric balanţa în favoarea inculpatei, căruia i se acordă în acest fel o şansă, să fie puşi în valoare în vederea reinserţiei sociale a acesteia.
În aceeaşi ordine de idei, în baza art. 110 Cod penal, Curtea va stabili un termen de încercare de 3 ani şi 8 luni ani, compus din pedeapsa de 1 an şi 8 luni ani aplicată în cauză şi un interval de timp de 2 ani fixat de instanţă, la limita maximă prevăzută de lege, apreciind că în acest fel există garanţii mai puternice ale reabilitării comportamentale a inculpatei.
Faţă de aceste considerente, criticile parchetului sub acest aspect sunt întemeiate şi urmează ca în baza dispoziţiile art. 385/15 pct. 2, lit. d ) Cod pr.p., să se caseze sentinţa penală atacată sub acest aspect şi a se reforma sentinţa penală atacată în sensul celor arătate anterior.
