Dosar nr- – contest. decizie concediere –
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1547
Ședința publică din 3 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Sas Laura
JUDECĂTOR 2: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 3: Mitrea Muntrean
Grefier
Pe rol se află judecarea recursului declarat de contestatoarea -, domiciliată în mun. B,-,. B,. 6,. 27, jud. B, împotriva sentinței civile nr. 1046 din 11 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani – Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal a răspuns contestatoarea recurentă, lipsă fiind reprezentantul pârâtei intimate Societatea Meșteșugărească 2005, jud.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța constatând recursul în stare de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri.
Contestatoarea recurentă a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
La data de 4 mai 2009 contestatoarea – – a formulat pe rolul Tribunalului Botoșani, în contradictoriu cu intimata Meșteșugărească ” 2005″ contestație împotriva deciziei de concediere nr. 5/22 aprilie 2009, solicitând în principal constatarea nulității absolute a deciziei, iar în subsidiar, anularea acesteia, obligarea intimatei la reintegrarea pe postul anterior, la plata unei despăgubiri egale cu salariile și celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat pe perioada concedierii, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pe parcursul procesului contestatoarea și-a completat acțiunea ( 88 dosar) solicitând și anularea Dispoziției nr. 6/16.06.2009 emisă de intimată.
În motivarea în fapt a contestației, s-a arătat că decizia de concediere ar fi lovită de nulitate absolută deoarece nu cuprinde mențiunile referitoare la termenul în care poate fi contestată și instanța competentă să judece contestația.
De asemenea, intimata nu și-ar fi îndeplinit nici obligația prealabilă de a-i comunica în scris intenția de desființare a postului, ori împrejurarea dacă îi poate oferi sau nu un alt loc de muncă, și nici obligația de a solicita sprijinul AJOFM B în vederea redistribuirii contestatoarei.
În subsidiar, ar exista și motive de nulitate relativă a deciziei, întrucât intimata nu ar fi respectat criteriile de reducere de personal prevăzute de art. 13 alin. 3 din anexa 5 la Normele de reglementare raporturilor de muncă adoptate prin 11/2006.
Astfel, contestatoarea consideră că dacă s-ar fi respectat aceste criterii ar fi trebuit să fie ultima persoană concediată din societate deoarece are un copil minor cu handicap. Că măsura ar fi trebuit să fie luată mai întâi împotriva persoanei care cumulează pensia cu salariul – respectiv președintele societății – apoi împotriva unuia dintre cei doi gestionari soți, după care împotriva celuilalt soț gestionar ori a contabilului șef, aceștia neavând copii.
În plus, desființarea postului contestatoarei nu ar avea la bază o cauză reală și serioasă, iar dificultățile economice cu care se confruntă societatea ar fi putut fi “ușor rezolvate, dar prin alte mijloace manageriale, care exclud concedierea salariaților”, cum ar fi: “reducerea salariilor, eliminarea cheltuielilor cu excursiile în străinătate, recuperarea creanțelor din chirii, rezilierea contractelor de închiriere ale celor rău platnici, încasarea penalităților de întârziere de la aceștia, stabilirea nivelului chiriilor la cel de pe piață și nu inferior, și stabilirea unor prețuri reale pentru vânzarea de spații comerciale, reducerea cheltuielilor cu telefoanele mobile”, etc.
În drept, au fost invocate disp. art. 281, art. 62 alin. 2, 64, 74, 76 și 78 Codul muncii, Hotărârea Consiliului Național 11/2006 și Hotărârea Adunării Generale a 2005 B din data de 30.03.2009.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestației susținând că postul de economist a fost creat în iulie 2005 tocmai din motive umanitare, respectiv pentru contestatoare, care era la acea dată însărcinată și al cărei loc de muncă – de inspector cu probleme de legislație cooperatistă și organizatorice – în cadrul unității fusese desființat. În prezent, dat fiind faptul că societatea a rămas cu numai dacă magazine, nu s-ar mai justifica însă existența postului de economist, atribuțiile sale fiind “preluate lejer de contabilul șef și de președinte”.
S-a mai arătat totodată, că deoarece postul respectiv este singurul de acest gen la nivelul societății cooperatiste, nu au incidență prevederile legale referitoare la criteriile de reducere de personal.
Prin sentința civilă nr. 1046 din 11 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr- a fost respinsă contestația ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Conform art. 13 alin. 1 din anexa 5 la Normele adoptate prin 11/2006 “În situația în care societatea cooperativă este pusă în situația de a efectua reduceri de personal în condițiile prevăzute de Hotărârea CN privind normele de reglementare a raportului de muncă ale membrilor cooperatori, conducerea societății cooperative va comunica în scris fiecărui membru cooperator, al cărui post urmează a fi desființat, dacă i se oferă un alt loc de muncă ori dacă este propus pentru o formă de recalificare profesională în vederea ocupării altui post în cadrul societății”
2 – În cazul în care membrului cooperator nu i se poate oferi un alt loc de muncă, ori acesta refuză locul de muncă oferit sau cuprinderea într-o formă de recalificare, conducerea societății cooperative îi va comunica în scris termenul de preaviz”.
Din modul de redactare a textului rezultă că această obligație de înștiințare intervine doar în situația în care salariatului i se oferă un alt loc de muncă ori se face propunerea recalificării, nu însă și în cazul în care nu i se poate oferi un alt post. În această din urmă împrejurare dispozițiile alin. 2 sunt clare și exprese în sensul că i se comunică direct în scris, termenul de preaviz, neexistând vreo alternativă, vreo ofertă asupra căreia să fie încunoștințat în prealabil salariatul.
Or în speță, în cuprinsul deciziei nr. 5/22.04.2009 s-a menționat faptul că societatea nu are “posibilitatea redistribuiri în altă muncă”, aducându-i-se la cunoștință perioada de preaviz.
De asemenea, în privința obligației angajatorului de a solicita sprijinul AJOFM B în vederea redistribuirii, instanța a constatat că și aceasta a fost îndeplinită.
Astfel, conform art. 47 alin. 2 din Norme “În situația în care societatea cooperativă nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. 1, aceasta are obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în vederea redistribuirii membrului cooperator, corespunzător pregătirii profesionale sau capacității de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii”.
Este de observat că această obligație este una de diligență, încât o eventuală nerespectare a sa nu ar atrage nulitatea absolută a deciziei, ci doar nulitatea relativă, nulitate care însă poate fi acoperită ulterior.
Or, în speță intimata a procedat tocmai în acest sens, încunoștiințând AJOFM B la data de 2.06.2009 ( 92 dosar), context în care a prelungit termenul de preaviz și, implicit, al datei încetării contractului, emițând în acest sens decizia nr. 6/16.06.2009.
De altfel, o asemenea obligație de înștiințare a AJOFM este prevăzută de Codul muncii (art. 64 alin. 2) pentru alte situații, respectiv doar în cazul concedierilor colective, precum și pentru necorespundere profesională și inaptitudine fizică, psihică, ori la încetarea de drept a contractului în baza art. 56 lit.
2. Cu privire la netemeinicia concedierii, instanța va avea în vedere că postul de economist care a fost desființatera singurul de acest gen la nivelul unității, astfel încât nu se pune problema aplicării vreunor criterii de selecție a personalului ce urmează să fie concediat. Asemenea criterii operează doar în situația în care sunt desființate mai multe posturi de același fel, ori există mai multe posturi de natura celui desființat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea – – criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de următoarele:
Excepția nulității absolute decurgând din neînscrierea în cuprinsul deciziei de concediere a mențiunilor referitoare la termenul în care poate fi contestată decizia și instanța competentă să judece contestația era incidentă în mod categoric în cauză.
Așa cum a arătat și în cuprinsul contestației, obligația înscrierii în cuprinsul deciziei a acestor mențiuni este prevăzută atât de art. 62 (2) din Codul muncii cât și de art. 47 (5) din nr. 11/2006 privind Normele de reglementare a raporturilor de muncă ce au ca temei legal convenția individuală de muncă.
Chiar dacă aceste prevederi fac parte din capitolul privind concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului ele sunt deopotrivă aplicabile concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în caz contrar ajungându-se la situația inadmisibilă în care un salariat din vina căruia are loc concedierea să se bucure de un regim privilegiat și discriminatoriu în raport cu salariatul ce nu poartă nici o vină în desfacerea contractului său de muncă.
De asemenea, era incidentă în cauză sancțiunea nulității absolute pentru neîndeplinirea prealabilă a obligației intimatei de a comunica în scris intenția de desființare a postului, cu precizarea dacă îi poate oferi sau nu alt post sau dacă poate fi recalificată profesional în vederea ocupării altui post în cadrul societății.
Așa cum s-a arătat și în cuprinsul contestației, această obligație a intimatei era prevăzută în art. 13 (1) din anexa nr. 5 la Normele adoptate prin nr. 11/2006, acest text fiind preluat și în Hotărârea adunării generale a intimatei din data de 30.03.2009.
Instanța de fond a dat o interpretare greșită art. 13 alin. 1 și 2, motivând că intimata, neavând locuri de muncă disponibile și neavând posibilitatea recalificării profesionale, a procedat corect comunicând direct termenul de preaviz.
Instanța de fond a soluționat nelegal și ultima excepție de nulitate absolută referitoare la neîndeplinirea obligației intimatei de a cere sprijinul AJOFM B în vederea redistribuirii sale în muncă, obligație care trebuia respectată înainte de emiterea deciziei de concediere și nu ulterior cum s-a procedat.
Faptul că, ulterior emiterii deciziei, în timpul judecății, intimata a făcut acest demers și pentru a acoperi nelegalitatea comisă a emis dispoziția cu nr. 6/16.06.2009 prin care a prelungit termenul de preaviz până pe data de 18.06.2009, nu este de natură să acopere nulitatea absolută a deciziei inițiale (decizie în cuprinsul căreia intimata a făcut mențiunea “va solicita sprijinul AJOFM B”)
Instanța de fond a dat din nou o interpretare greșită și părtinitoare art. 13 (3) din nr. 11/2006 preluate ad literam și în cuprinsul Hotărârii adunării generale din data de 30.03.2009. Este adevărat că postul de economist era singurul, dar la fel de adevărat este că textul nu face nici o distincție din acest punct de vedere în privința aplicării criteriilor de selecție, ci dimpotrivă, în interpretarea sa corectă, textul are în vedere toate posturile existente în cooperativă la data reducerii de personal.
Interpretarea restrictivă a instanței de fond ar fi fost legală numai dacă din text ar fi rezultat expres că aceste criterii de selecție se aplică doar salariaților/cooperatorilor care ocupă posturi de aceeași natură.
Faptul că s-a hotărât concedierea contestatoarei, în condițiile în care era singura persoană cu studii superioare și în calitate de economist ar fi putut prelua atribuțiile majorității celorlalți cooperatori, coroborat cu celelalte aspecte învederate ar fi trebuit să determine instanța să ajungă la concluzia contrară celei pronunțate.
adus recurenta numeroase argumente în sprijinul motivelor de recurs mai sus arătate.
În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare, dar a depus la dosar note de concluzii prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererii de recurs, Curtea reține următoarele:
Art. 74 din Codul muncii reglementează decizia de concediere în situația în care angajatorul este obligat să acorde preaviz și anume situațiile prevăzute de art. 73 alin. 1, art. 61 lit. c și d, art. 65 și art. 66 Codul muncii, respectiv: inaptitudinea fizică și/sau psihică; necorespunderea profesională; concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului (individuală sau colectivă).
Printre mențiunile pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu decizia de concediere, art. 74 al. 1 nu enumeră și termenul în care poate fi contestată decizia și instanța competentă să judece contestația.
În același timp, nu trebuie să se creadă că în cazul concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului (art. 65 Codul muncii ), cum este cazul în speța de față, salariatul nu are dreptul să atace măsura respectivă la instanța competentă, contestatoarea exercitându-și de altfel acest drept.
Însă nu putem vorbi de o nulitate absolută a deciziei de concediere care nu cuprinde mențiunile mai sus arătate.
Atunci când legiuitorul a vrut să sancționeze cu nulitatea absolută lipsa vreunei mențiuni din decizia de concediere, a prevăzut expres, ca atare, această intenție, într-o dispoziție legală.
Astfel, art. 268 din Codul muncii are în vedere decizia prin care angajatorul dispune aplicarea sancțiunilor disciplinare, inclusiv cea a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
Conform art. 268 alin. 2, sub sancțiunea nulității absolute, această decizie trebuie să conțină în mod obligatoriu și termenul în care sancțiunea poate fi contestată ori instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Însă această sancțiune nu poate fi extinsă, așa cum mai sus s-a arătat, și la decizia reglementată de dispozițiile art. 74 al. 1 din Codul muncii.
Art. 62 al. 2 din Codul muncii reglementează de asemenea decizia de concediere în cazul concedierii pentru motive care țin de persoana salariatului, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Art. 74 al. 1 din Codul muncii dispune că decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu lista locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
Într-adevăr, dacă este vorba de o concediere pentru inaptitudine fizică și/sau psihică ori pentru necorespunderea profesională (art. 61 lit. c și d Codul muncii ), precum și în cazul în care contractul individual de muncă încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f din același act normativ, angajatorul este obligat să-i propună salariatului alte locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea sa de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii (art. 64 al. 1 Codul muncii ).
Or, în speța de față, este vorba de o concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, determinate de desființarea locului de muncă ocupat de salariat.
De asemenea, reține Curtea că potrivit dispozițiilor art. 13 al. 2 din anexa 5 la Normele adoptate prin 11/2006, în cazul în care membrului cooperator nu i se poate oferi un alt loc de muncă, conducerea societății îi va comunica în scris termenul de preaviz.
Or, tocmai acest lucru l-a făcut societatea intimată, care prin decizia nr. 5/2009 a și adus contestatoarei la cunoștință faptul că nu există posibilitatea redistribuirii în altă muncă.
Atunci când angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, el are obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului, urmând să i se comunice acestuia soluția propusă de agenție.
Textul citat – art. 64 din Codul muncii – nu are în vedere situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului – desființarea locului de muncă, cum este cazul în speța de față.
De asemenea, art. 47 al. 2 din Norme reglementează obligația societății cooperative de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, în vederea redistribuirii membrului cooperator.
Or, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, intimata a procedat în acest sens, încunoștiințând AJOFM B la data de 2.06.2009, situație în care a prelungit termenul de preaviz și implicit data încetării contractului, emițând în acest sens decizia nr. 6 din 16.06.2009.
În conformitate cu art. 65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului, determinate de desființarea locului de muncă ocupat de salariat.
Condiția de legalitate impusă este ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă (art. 65 al. 2).
În speță, desființarea locului de muncă ocupat de contestatoare este efectivă, fiind suprimat din structura angajatorului, nu se mai regăsește în organigrana acestuia ori în statul de funcții, are o cauză reală și este serioasă.
Criteriile prevăzute de art. 13 al. 3 din Anexa nr. 5 la Norme și-ar fi găsit aplicare în cazul reducerilor de personal, în cazul desființării mai multor posturi de aceeași natură cu cel ocupat de contestatoare.
Dispoziția este clară și lipsită de echivoc: “la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor care se desființează, măsura va afecta în ordine “.
Or, în condițiile în care în unitate există un singur post de economist, cel ocupat de contestatoare, post ce a fost desființat, criteriile impuse de art. 13 al. 3 nu-și pot găsi aplicabilitate.
Cui s-ar putea aplica aceste criterii în condițiile în care nu mai exista cel puțin un salariat, în afara contestatoarei, care să fi ocupat un post similar de economist?
Faptul că era contestatoarea singura persoană cu studii superioare și ar fi putut prelua atribuțiile majorității celorlalți membri cooperatori, nu justifica în nici un fel menținerea sa în societate, în condițiile desființării efective a postului de economist.
Nu ar existat nici o bază legală ca, în condițiile desființării efective a postului ocupat de contestatoare, să fie disponibilizați de fapt alți salariați din societate, salariați ale căror atribuții să fie preluate de contestatoare.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 din Codul d e procedură civilă și al dispozițiilor legale mai sus arătate, urmează ca instanța să respingă recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea -, domiciliată în mun. B,-,. B,. 6,. 27, jud. B, împotriva sentinței civile nr. 1046 din 11 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani – Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 decembrie 2003.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud.
Dact.
Ex. 2/30.12.2009
