Decizia de impunere emisă de C.A.S. nu poate face obiectul unei acţiuni directe în administrativ, fiind obligatorie calea administrativă de atac reglementată de art. 205 – art. 218 Cod procedură fiscală. Doar decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ.
Prin Sentinţa nr.1341 din 23 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Mureş-Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.608/320/2011, instanţa a respins excepţia de nelegalitate a Deciziei de impunere nr.826/20.09.2010 şi a Deciziei nr.170/26.11.2010 emise de intimata C.A.S. Mureş, excepţie invocată de contestatorul M.A.P.
În motivarea acestei hotărâri s-a arătat că, verificând legalitatea actelor contestate, s-a constatat că acestea au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Astfel, s-a reţinut că reclamantul a obţinut în cursul anului 2005 venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi dividente, venituri care nu au fost declarate la C.A.S. Mureş în vederea stabilirii contribuţiei la FNUASS, care însă au fost comunicate pârâtei de către A.N.A.F. în cursul anului 2010.
Potrivit dispoziţiilor art.6 alin.1 lit.c din O.U.G. nr.150/2002, beneficiază de fără plata contribuţiei de asigurări sociale, persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretu-lege nr.118/1990, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi precum şi cele provenite din pensii.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că persoanele mai sus menţionate beneficiază de servicii medicale fără plata contribuţiei numai pentru veniturile realizate în virtutea actelor normative mai sus menţionate precum şi din pensii.
Obligaţiile cuprinse în actele de contestate precum şi în actul administrativ cu privire la care s-a invocat prezenta excepţie de nelegalitate, au fost stabilite ca urmare a realizării de către contestator de venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi dividente pentru anul 2005 nicidecum din pensii sau venituri obţinute ca beneficiar al Decretului Lege nr.118/1990.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul textelor de lege la care s-a făcut referire, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de contestator.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.A.P., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate şi admiterea excepţiei de nelegalitate formulată împotriva Deciziei de impunere nr.826/2010 şi Deciziei nr.170/26.11.2010 emise de intimata C.A.S. Mureş şi constatarea nelegalităţii acestor decizii, în temeiul art.4 alin.4 din Legea nr.554/2004, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ., întrucât în pronunţarea hotărârii atacate, instanţa nu a verificat în ce măsură cuantumul veniturilor pretinse de intimată în cuprinsul deciziilor contestate corespunde realităţii şi nici nu a solicitat pârâtei C.A.S. Mureş să depună la dosarul cauzei înscrisuri care să dovedească realizarea veniturilor în baza cărora au fost calculate obligaţiile fiscale ce fac obiectul executării silite începute împotriva reclamantului-recurent în baza actelor de executare contestate în dosarul nr.608/320/2011 al Judecătoriei Tg-Mureş.
În acest context, motivarea este insuficientă şi lacunară şi, susţine recurentul, îi încalcă dreptul la apărare garantat de art.24 din Constituţie şi art.6 alin.1 din C.E.D.O., deoarece se află în imposibilitatea de a verifica dacă în pronunţarea soluţiei instanţa a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ, s-a arătat că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art.17, art.44 şi art.45 Cod procedură fiscală, ale art.64-65 din O.U.G. nr.150/2002, respectiv ale art.217 şi ale art.261 alin.2 şi alin.4 din Legea nr.95/2006.
În legătură cu admisibilitatea excepţiei de nelegalitate s-a arătat că, Decizia nr.826/210 şi Decizia nr.170/26.11.2010 emise de C.A.S. Mureş au natura juridică a unor acte administrative, cu relevanţă asupra fondului cauzei.
Mai precis, s-a arătat că soluţia instanţei de contencios administrativ, referitor la legalitatea deciziilor atacate, are un rol deosebit în pronunţarea soluţiei privind contestaţia la executare formulată împotriva Somaţiei nr.26982/2010 şi a Titlului executoriu nr.1255/2010.
Or, prin admiterea excepţiei de nelegalitate formulate împotriva Deciziei nr.826/210 şi Deciziei nr.170/26.11.2010, emise de C.A.S. Mureş, instanţa de fond va putea soluţiona cauza fără a ţine seama de aceste acte administrative ilegale şi, prin urmare, se va putea constata faptul că procedura de executare silită este netemeinică şi nelegală, impunându-se desfiinţarea tuturor actelor de executare silită.
La rândul său, intimata C.A.S. Mureş a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, menţinerea hotărârii primei instanţe şi menţinerea ca legală şi temeinică a actelor emise de CAS Mureş.
S-a arătat, în motivarea întâmpinării, faptul că, reclamantul a obţinut în anul 2005, venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi dividente, venituri care nu au fost declarate la CAS Mureş în vederea stabilirii contribuţiei la FNUASS, conform prevederilor OUG nr.150/2002, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare.
Împrejurarea că reclamantul nu a ştiut că trebuie să comunice C.A.S. Mureş veniturile nete realizate în raport de care s-a calculat impozitul pe venit, nu poate justifica exonerarea acestuia de plata sumelor datorate, mai mult, se arată că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
Nefiind îndeplinită obligaţia imperativă a reclamantului de declarare a veniturilor realizate, prevăzută de actul normativ menţionat, C.A.S. Mureş nu avea cum să comunice acestuia contribuţia datorată la FNUASS, decât în urma comunicării acestora în cursul anului 2010, în format electronic de către A.N.A.F., pe baza protocolului încheiat cu C.N.A.S.
Cu toate că fiecare asigurat are dreptul de a fi informat asupra nivelului de contribuţie şi modalităţi de plată, nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
În altă ordine de idei, s-a arătat că, prevederile art.51 alin.2 lit.e din O.U.G. nr.150/2002, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, stabilesc în mod clar că, contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor şi dividente, care se supun impozitului pe numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit.a, veniturile în calitate de beneficiar al Legii nr.118/1990 nefiind menţionate de norma legală în punctele menţionate mai sus, per a contrario, cei care realizează venituri în acelaşi timp şi din cedarea folosinţei bunurilor şi dividente, au obligaţia de a achita contribuţia asupra veniturilor obţinute din cedarea folosinţei bunurilor şi dividente.
În consecinţă, faptul că reclamantul are calitatea de beneficiar al Legii nr.118/1990, nu constituie un motiv de exonerare de la plata obligaţiilor legale la FNUASS.
Analizând recursul declarat, din perspectiva motivelor invocate şi a prevederilor art.3041 C.pr.civ., Curtea a reţinut următoarele:
Obiectul excepţiei de nelegalitate este reprezentat de Decizia de impunere nr.826/2010 emisă de C.A.S. Mureş, care reprezintă un titlu de creanţă emis de C.A.S. Mureş, în temeiul căreia, s-a declanşat ulterior ajungerii la scadenţă şi procedura de executare silită a recurentului, şi respectiv Decizia nr.170/26.11.2010 emisă de C.A.S. Mureş, în soluţionarea contestaţiei administrative formulate de recurent împotriva Deciziei de impunere.
Invocarea excepţiei de nelegalitate împotriva Deciziei de impunere nr.826/2010 emisă de C.A.S. Mureş este vădit inadmisibilă, întrucât acest titlu de creanţă nu poate face obiectul unei acţiuni directe în contencios administrativ.
Aceasta deoarece art.205-218 din Codul de procedură fiscală instituie procedura contestaţiei împotriva actelor administrativ-fiscale, calificată de jurisprudenţă ca fiind o cale administrativă de atac obligatorie.
De altfel, în acord cu prevederile art.218 alin.2 din Codul de procedură fiscală, practica judiciară constantă a decis că numai deciziile emise de organele fiscale, după soluţionarea contestaţiei, pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte decizia dată în soluţionarea contestaţiei administrative, nici aceasta nu poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate, întrucât pentru contestarea sa, art.218 alin.2 din Codul de procedură fiscală, (normă specială în raport cu dispoziţiile normei generale cuprinse în Legea nr.554/2004), prevăd calea de contestare la instanţa de contencios administrativ competentă cu acţiune în anulare.
În consecinţă, invocarea excepţiei de nelegalitate a celor două acte administrative este inadmisibilă, motiv pentru care, Curtea a admis recursul declarat, a modificat în parte sentinţa atacată şi a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Deciziei nr.170/2010 şi a Deciziei de impunere nr.826/20.09.2010, emise de C.A.S. Mureş.
