Dosar nr- – Contestație decizie de concediere –
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 145
Ședința publică din 11 februarie 2010
PREȘEDINTE: Coșman Gheorghina
JUDECĂTOR 2: Temneanu Cătălin
JUDECĂTOR 3: Timofte Cristina
Grefier – –
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta, domiciliată în mun. B, str. -, nr. 1, județul B, împotriva sentinței nr. 1379 din 13 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani – Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal s-a prezentat , pentru pârâta intimată Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă B, lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentanții pârâților intimați B și Inspectoratul Teritorial d e Muncă
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând că nu sunt chestiuni prealabile și recursul se află în stare de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri.
Consilier juridic, pentru pârâta intimată Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă B, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul Botoșani ca fiind legală și temeinică.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Botoșani la data de 25.06.2009, reclamanta a chemat în judecată pârâtele B și B, pentru anularea deciziei nr. 387 din 23.07.2008, reintegrarea pe postul deținut anterior, plata despăgubirilor reprezentând echivalentul salariilor neîncasate de la data concedierii, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat în esență că, la 23.06.2008, reprezentanții Bao bligat-o să părăsească unitatea, că a fost angajată la data de 13.05.2008 și în primele zile de activitate a fost supravegheată de mai multe persoane.
A mai arătat reclamanta că a desfășurat o activitate bună în raport cu mașina pusă la dispoziție de societate, iar în condițiile în care contractul de muncă a fost încheiat pe perioadă nedeterminată, dispoziția de încetare a raporturilor de muncă este contrară Legii 53/2003 și Legii 76/2002, atâta timp cât nu există o motivare a măsurii dispuse.
Prin întâmpinare, pârâta Bas olicitat respingerea contestației. Arată pârâta că reclamanta a fost angajata societății în perioada 12.05.2008 – 23.06.2008, conform contractului individual de muncă 1710 din 12.05.2008, fiind stabilită o perioadă de probă de 30 de zile.
La 30.05.2008 a fost învoită, în datele de 2 și 6.05.2008, aceasta a fost în concediu medical, iar în perioada 3 – 5.06.2008 a fost prezentă la serviciu, deși ulterior a prezentat un certificat medical pentru această perioadă.
Ulterior, reclamanta a prezentat certificate medicale pentru perioadele 9.06.2008 – 13.06.2008 și 14.06.2008 – 20.06.2008. Datorită randamentului scăzut, s-a decis încetarea raporturilor de muncă, prin adresa 2435/17.06.2008, reclamanta a fost notificată, în condițiile art. 31 alin. 4 ind. 1 din Legea 53/2003, iar, ulterior, a fost emisă decizia 387/2008, în prima zi după ce aceasta s-a prezentat la muncă după perioada de incapacitate temporară de muncă.
Actul emis îndeplinește cerințele Legii 53/2003, iar Legea 76/2002 nu conține prevederi cu privire la încetarea raporturilor de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Agenția Teritorială de Ocupare a Forței de Muncă Bai nvocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care reclamanta a avut relații de muncă cu pârâta
La data de 22.09.2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Inspectoratului Teritorial d e Muncă B, pentru faptul că această instituție nu i-a eliberat dispoziția de încetare a raporturilor de muncă, iar pârâta B nu i-a comunicat actul în termen legal.
A înțeles să solicite și acordarea tichetelor de masă, plata sporului de vechime și a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei, plata drepturilor salariale decurgând din efectuarea orelor suplimentare în zilele de sâmbătă, pontarea zile de 2.06.2008.
Prin sentința civilă nr. 1379 din 13.10.2009, Tribunalul Botoșania disjuns capătul de cerere având ca obiect diferența de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă B și Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, față de care a respins acțiunea pentru lipsa calității procesual pasive și a respins acțiunea reclamantei pentru anularea deciziei nr. 387 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă, reintegrarea pe postul deținut anterior, despăgubirile bănești reprezentând drepturile salariale de care nu a beneficiat ca urmare a emiterii deciziei, acordarea tichetelor de masă, sporul de vechime, drepturile salariale pentru prestată în zilele de sâmbătă din data de 17 și 24 mai 2008, drepturile salariale pentru munca efectuată în ziua de 2.06.2008, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei și plata cheltuielilor de judecată.
A reținut prima instanță că, Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă și Inspectoratul Teritorial d e Muncă S nu au calitate procesual[ pasivă în cauză, întrucât reclamanta nu a avut raporturi de muncă cu acestea și nu există nici o obligație legală stabilită în sarcina celor doi pârâți de a cenzura chestiunile legate de capetele de cerere formulate în cauză.
Pe fondul cauzei, a reținut instanța că, reclamanta a fost angajată la 12.05.2008 de În contractul individual de muncă s-a consemnat, în acord cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea 53/2003, că angajata va fi supusă unei perioade de probă de 30 zile calendaristice. Potrivit documentelor atașate la dosar, aceasta s-a aflat în concediu medical în intervalul 3 – 05.06.2008 și apoi în intervalul 09.06.2008 -22.06.2008.
Conform art. 50 lit. b din Legea 53/2003, pe perioada incapacității temporare de muncă, contractul individual de muncă se suspendă. În plus, în tot acest interval, conform art. 60 lit. a, angajatorul nu putea dispune concedierea salariatei.
Ca urmare, tribunalul a reținut că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor menționate. a susținut că actul nu îndeplinește cerințele art. 74 din Legea 53/2003. Acest punct de vedere nu a fost reținut în cauză, întrucât, pentru intervalul de probă, legiuitorul a stabilit un regim special derogatoriu privind încetarea raporturilor de muncă, în sensul că, în raport cu prevederile art. 31 alin. 4 ind. 1 din Codul Muncii, este suficientă o simplă notificare în legătură cu voința de a se dispune concedierea salariatului, fără ca actul să îmbrace forma stabilită în art. 76 din Codul Muncii.
În ceea ce privește justețea măsurii concedierii, s-a apreciat că angajatorul a depus la dosar înscrisuri, din care rezultă că petenta a fost supusă unor evaluări în perioada de probă, lucru de altfel consemnat de aceasta și în acțiunea introductivă.
În Legea 53/2003 nu există o procedură care să stabilească ce trebuie să urmărească angajatorul în tot intervalul de probă. Așa cum a recunoscut și, monitorizarea din partea Bau rmărit îndeplinirea sarcinilor de serviciu în legătură cu specificul operațiilor de realizat.
Reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte că, pe parcursul îndeplinirii acestor sarcini, a reclamat faptul că nu beneficia de aceleași condiții de lucru ca ceilalți salariați din secția unde și-a desfășurat activitatea.
Pârâta a atașat la filele 36 – 37 procesele verbale, din care rezultă că persoanele ce au supravegheat-o pe reclamantă au ajuns la concluzia că aceasta nu corespunde postului pe care a fost angajată.
În consecință, capetele de cerere privind anulare decizie, reintegrare în muncă și plată despăgubiri au fost respinse ca nefondate.
Angajatorul a făcut dovada ( fila 47 dosar) că a acordat reclamantei, pe perioada existenței contractului, un număr de 5 tichete de masă. Potrivit Legii 142/1998, angajatorul nu este obligat să acorde tichete de masă, iar în cuprinsul actului nu sunt stabilite numerele de tichete ce trebuie acordate în cuprinsul unei luni.
Din contractul individual de muncă nu rezultă că a fost negociată acordarea sporului de vechime. Documentul se află la filele 4, 6 doar depus chiar de către reclamantă și din acesta rezultă că numita trebuia să beneficieze de un salariu lunar de 650 lei.
Tribunalul a constatat că, în privința salariaților din domeniul textil, este aplicabil contractul colectiv de muncă nr. 408 din 26.07.2007, care arată, la art. 79 alin. 3, că se pot acorda sporuri pentru vechimea în muncă. Este de observat că, în comparație cu alin. 2, unde s-a stipulat în mod obligatoriu că angajatorul trebuie să acorde sporul pentru condiții deosebite de muncă sau condiții nocive în muncă, în ceea ce privește vechimea în muncă, părțile contractante au stabilit că este la latitudinea angajatorului posibilitatea acordării acestui spor.
a invocat că, în 17 și 24 mai 2008, efectuat ore suplimentare, atașând în acest sens un înscris, în care erau consemnate mai multe date (fila 84 dosar). Studiind această copie, instanța a constatat că sunt evidențiate mai multe cifre, în legătură cu care a făcut anumite mențiuni. Aceasta a considerat că înserarea mențiunilor 17 v 4 53 și 24 v 13 51 sunt orele la care a intrat în schimbul de dimineață și, respectiv, în schimbul de după amiază. Instanța nu a reținut acest document ca probă în susținerea pretențiilor reclamantei pentru orele suplimentare efectuate, întrucât nu este certificată nicăieri împrejurarea că acest program ar fi fost al reclamantei și nu al altui salariat. Pe de altă parte, s-a apreciat că, în măsura în care ar fi fost eliberat salariatului un înscris, din care să rezulte prezența sa la sediul angajatorului, acesta ar fi conținut, în ordine, atât datele de intrare a salariatului la serviciu, cât și datele de ieșire a acestuia în ordinea zilelor calendaristice și nu pe zile disparate, evidențiate după un algoritm necunoscut. Nu în ultimul rând, tribunalul a mai arătat că reclamanta a înțeles să-și dovedească pretențiile și prin înscrisul depus la fila 85 dosar, în care, în partea de sus, se evidențiază în format electronic activitatea acesteia din intervalul 13.05.2008 – 29.05.2008. Din studiul acestui înscris rezultă că salariata și-a desfășurat programul de activitate în intervalele 13 – 16.05.2008, 19 – 23.05.2008 și 26 – 29.05.2008.
Acest înscris a fost reținut în soluționarea capătului de cerere privind drepturile salariale pentru munca prestată suplimentar, proba coroborându-se și cu împrejurarea că, la data de 30.05.2008, salariata a fost învoită, aspect invocat de pârâtă și necontestat de reclamantă.
În privința capătului de cerere privind acordarea drepturilor salariale pentru munca efectuată în ziua de 02.06.2008, s-a constatat că angajatorul a făcut dovada că, la acea dată, se afla în incapacitate temporară de muncă, lucru de altfel consemnat și în pontajul aferent lunii iunie 2008, în care, la poziția 25, pentru prima zi lucrătoare, 2.06.2008, se află consemnată litera “b”, aceleași mențiuni existând și în intervalul 6 – 20.06.2008. Astfel, la fila 10 dosar, chiar reclamanta a atașat certificatul de concediu medical seria – – nr. – eliberat la 2.06.2008, în care s-a consemnat că, la data de 02.06.2008, petenta se afla în incapacitate temporară de muncă. Societatea a recunoscut că salariata și-a desfășurat activitatea doar în intervalul 3, 4, 5 iunie 2008, arătând că, la data de 02.06.2008, aceasta nu s-a prezentat la serviciu. Poziția exprimată de angajator este susținută de referatul 2213 din 05.06.2008 încheiat de șeful biroului Resurse Umane, cât și de sesizarea scrisă adresată de șeful de formație, în ambele înscrisuri fiind efectuate mențiuni cum că, la 2.06.2008, angajata a lipsit nemotivat de la locul de muncă.
Capătul de cerere accesoriu privind efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantei a fost respins, de asemenea, ca nefondat, în condițiile în care, prin prezenta hotărâre, au fost respinse capetele de cerere principale și, implicit, nu au fost acordate drepturi salariale suplimentare.
Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta ar fi trebuit să probeze efectuarea unor cheltuieli de judecată. În lipsa unor asemenea dovezi și avându-se în vedere că tribunalul a respins în totalitate capetele de cerere enumerate mai sus, au fost respinse și pretențiile privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței a formulat recurs reclamanta, solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea acțiunii.
Se arată, în motivarea recursului, că reclamanta nu a solicitat instanței să soluționeze o decizie de sancționare, ci o contestație împotriva dispoziției de desfacere a contractului de muncă, caz în care societatea ar fi trebuit să înainteze Tribunalului Botoșani motivele sancționării, existența anchetei prealabile semnată de părțile în conflict și o procedură prealabilă completă, conform legislației în vigoare.
Mai arată recurenta că dezbaterile în fața primei instanțe a contestației împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă trebuiau să aibă loc cu respectarea art. 77 din Codul Muncii, angajatorul neputând invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele menționate în decizia contestată.
Susține recurenta că, în contractul individual de muncă nu s-a menționat în concret locul de muncă unde ar fi trebuit să-și desfășoare activitatea și care era randamentul cerut în raport de locul de muncă și de munca prestată. De asemenea, arată recurenta că, angajatorul nu a făcut dovada că ar fi avut un randament scăzut și că a fost supusă la proba practică de două ori: prima dată pentru o perioadă de 5 zile și apoi pentru o perioadă de 30 de zile, ceea ce contravine dispozițiilor legale.
Mai susține recurenta că, chiar în condițiile în care a fost învoită pe data de 30.05.2008, i se cuvenea plata orelor suplimentare.
Totodată, arată recurenta că, la data angajării, s-a apreciat că are statutul de debutant în profesie, având dreptul la formare profesională și la o pregătire prealabilă, angajatorul nefăcând dovada că ar fi pregătit-o în acest sens.
Mai susține recurenta că operațiunea “curățat ață” nu presupunea o formare profesională sau studii superioare și că prima instanță a reținut ca probă declarația martorului, probă pe care o consideră nelegală, raportat la prevederile art. 77 din Codul Muncii.
Arată recurenta că nu a întârziat la program, intrarea în societate realizându-se în formă electronică, ceea ce s-ar fi putut verifica de către instanță.
Totodată se invocă faptul că nu s-a dovedit de către societate că s-ar fi asigurat permanent condițiile tehnice și organizatorice, conform punctului 4 lit. b din contractul individual de muncă.
Mai arată recurenta că Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă B și Inspectoratul Teritorial d e Muncă B aveau calitate procesuală în cauză, fiind implicate atât în procedura de repartizare în muncă, cât și în cea privind desfacerea contractului individual de muncă.
Se motivează de către recurentă că angajatorul nu a îndeplinit nici măcar cerințele art. 34 alin. 41și art. 55 lit. c din Codul Muncii, ea nelucrând perioada de probă de 30 de zile, perioadă de altfel nelegală, în condițiile în care săptămâna de lucru are 5 zile lucrătoare.
Totodată, arată recurenta că, dacă ar fi lucrat întreaga perioadă de probă, aceasta ar fi constituit vechime în muncă și că angajatorul nu a respectat prevederile art. 17 din Codul Muncii privind informarea asupra clauzelor esențiale ale contractului individual de muncă, ea neputând renunța la vechimea în muncă, conform art. 38 din Codul Muncii și nu a înserat în categoria clauzelor speciale prevăzute de art. 20 din Codul Munciio clauză care să reglementeze situația în care nu ar fi dat randament la una dintre sutele de operațiuni existente într-o fabrică de confecții.
Arată recurenta că angajarea sa a avut la bază un certificat medical prin care s-a constatat că este aptă pentru munca într-o societate de confecții.
Mai susține recurenta că înscrisurile de la filele 34, 35 și notificarea nu au fost semnate de ea, că au fost întocmite ulterior introducerii acțiunii în instanță și că a formulat plângere penală în acest sens.
Invocă totodată recurenta că prima instanță nu i-a luat în considerare cererea de la fila 64 dosar privind obligarea societății la eliberarea unei copii după contractul colectiv de muncă și regulamentul de ordine interioară, ceea ce contravine art. 5 pct. 3 din Codul Muncii și că nu se impunea disjungerea capătului de cerere privind plata indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, întrucât acesta putea fi soluționat odată cu fondul.
În susținerea recursului, reclamanta a depus la dosar, în copie, dovada de comunicare a sentinței atacate, fișa de control medical eliberată la data încadrării în muncă, adresa angajatorului din 4.06.2008 privind prezentarea carnetului de muncă, adresa nr. 2435 din 17.06.2008, adeverințe privind salariul și contribuția de asigurări sociale, fișa de pontaj electronic, cererea nr. 10095 din 25.06.2008 către B, cererea nr. – din 30.06.2008 adresată Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, adresa nr. P 1516/5632 din 21.07.2008, certificatul de absolvire a cursului de calificare.
Prin întâmpinare, intimata Bas olicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia de concediere este legală și temeinică, fiind emisă în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 41din Codul Muncii.
Analizând recursul sub aspectul motivelor invocate, în raport de prevederile art. 3041. pr. civ. instanța apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la calitatea procesuală a Inspectoratului Teritorial d e Muncă și Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă, instanța reține că, indiscutabil, cea dintâi are atribuții în legătură cu îndeplinirea obligațiilor legale de către angajator în domeniul relațiilor de muncă, condițiilor de muncă, asistenței sociale și incluziunii sociale, apărării vieții, integrității corporale și sănătății salariaților, iar cea de a doua cu privire la ocuparea forței de muncă.
Calitatea procesuală pasivă presupune însă existența unei legături între persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus judecății.
Ori, pretențiile reclamantei vizează neîndeplinirea de către angajator a unor obligații izvorând din raporturile de muncă, raporturi juridice care există numai între angajator și salariat, astfel încât, cel obligat în raportul juridic dedus judecății este doar angajatorul B, nu și pârâții Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă și Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, excepția lipsei calității procesuale pasive față de acești doi pârâți fiind corect admisă.
Referitor la nesoluționarea de către instanță a cererii privind comunicarea de către angajator a unei copii după contractul colectiv de muncă și Regulamentul de ordine interioară, reține Curtea că, această critică este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat, într-adevăr, prin cererea adresată instanței la data de 22.09.2008 ( 65 dosar), obligarea intimatei la eliberarea copiei după contractul colectiv de muncă și după Regulamentul de ordine interioară, alături de alte capete de cerere.
La același termen, instanța pune în vedere reclamantei să depună la dosar acțiunea într-o formă mai tehnoredactată și cu precizarea pretențiilor către
Prin precizările depuse la dosarul cauzei la data de 2.10.2008 (fila 72 dosar), reclamanta nu-și mai menține această cerere, motiv pentru care nici nu a fost soluționată de instanță, având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conformitate cu care o parte poate să renunțe la judecata cererii sale oricând pe parcursul judecății, câtă vreme părțile nu au intrat în dezbaterea fondului.
De altfel, după aceste precizări, reclamanta nu a mai reiterat cererea de comunicare a copiei după contractul colectiv de muncă și după regulamentul intern până la declararea recursului.
Referitor la analiza cererii în raport de prevederile art. 77 din Codul Muncii, reține instanța că, în conformitate cu aceste dispoziții, angajatorul nu poate invoca în fața instanței, în caz de conflict de muncă, alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Prin decizia nr. 387 din 23.06.2008 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei începând cu data de 23.06.2008, în temeiul art. 31 alin. 4, coroborat cu art. 55 lit. c din Codul Muncii, art. 17 alin. 6 și 23 alin. 1 lit. c din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
S-a reținut în decizia contestată că reclamanta a fost angajată cu o perioadă de probă de 30 de zile, în care, verificându-se aptitudinile profesionale, s-a constatat că acestea sunt nesatisfăcătoare în raport cu postul de operator confecționer îmbrăcăminte pentru care a fost angajată. S-a avut în vedere referatul nr. 2213/5.06.2008, din care rezultă faptul că salariata nu se încadrează în ritmul de lucru și cerințele de calitate existente la, în perioada de probă realizând un randament de aproximativ 21%.
În același sens au fost și apărările pârâtei formulate prin întâmpinare și susținute cu probele administrate în cauză, nefiind întemeiată critica formulată.
Cât privește lipsa procedurii prealabile concedierii, reține instanța că, potrivit art. 267 din Codul Muncii, cercetarea disciplinară este obligatorie în cazul sancțiunilor disciplinare prevăzute de art. 264 lit. b – f și nu în cazul încetării raporturilor de muncă, în conformitate cu art. 31 alin. 41din Codul Muncii și art. 55 lit. c din același act normativ.
Potrivit art. 55 lit. c din Codul Muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 31 alin. 41din Codul Muncii, pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta printr-o notificare scrisă, la inițiativa oricăreia dintre părți.
Perioada de probă devine astfel o clauză de denunțare a contractului individual de muncă, astfel încât, pe durata acesteia, contractul poate înceta printr-o notificare scrisă, la inițiativa oricăreia dintre părți, fără a fi obligatoriu acordarea preavizului și nici cercetarea prealabilă sau evaluarea prealabilă a salariatului prevăzută de art. 63 alin. 2 din Codul Muncii (în cazul concedierii pentru necorespundere profesională) și nici nu subzistă obligația oferirii unui alt post acelui salariat corespunzător pregătirii profesionale.
De asemenea, nu se impune nici emiterea unei decizii de concediere, în sensul art. 62 alin. 2 din Codul Muncii, contractul de muncă încetând prin simpla notificare scrisă, dispozițiile în vigoare neimpunând emiterea unei asemenea decizii. Practic, în cazul reclamantei, contractul de muncă a încetat prin emiterea notificării nr. 2435/2008, decizia contestată servind mai mult ca un instrument în baza căruia se vor efectua mențiunile în carnetul de muncă al reclamantei.
A invocat reclamanta că a fost supusă la proba practică de două ori: prima dată pentru o perioadă de 5 zile și apoi pentru o perioadă de 30 de zile.
Potrivit art. 32 din Codul Muncii, pe durata executării unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă.
Din contractul individual de muncă nr. 1710 din 12.05.2008 rezultă că, în cazul reclamantei, perioada de probă a fost stabilită ca fiind de 30 de zile calendaristice. Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost supusă la două perioade de probă, din probatoriul administrat în cauză nerezultând că aceasta ar mai fi avut o perioadă de probă de 5 zile, în afara celei prevăzute în contractul individual de muncă.
Referitor la locul de muncă, randamentul și norma de muncă, reține Curtea că, potrivit aceluiași contract individual de muncă, semnat de reclamantă, aceasta urma să-și desfășoare activitatea în producție ca operator confecționer îmbrăcăminte.
Din referatul nr. 2213/5.06.2008 rezultă că reclamanta a lucrat inițial la operația “montat șiret apărător” și, ca urmare a nerespectării indicațiilor tehnologice și abaterilor calitative, la data de 27.05.2008 a fost trecută la operația “curățat ațe”.
Locul muncii este determinat de angajatorul și localitatea în care urmează să se efectueze munca.
Ori, așa cum rezultă din referatul menționat, reclamantei nu i s-a schimbat locul de muncă, aceasta continuând să lucreze la societatea pârâtă și în aceeași localitate, ci doar operațiunea pe care urma să o presteze în cadrul aceleiași meserii, de operator confecționer îmbrăcăminte.
Potrivit contractului de muncă, reclamanta avea obligația de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului (art. 2. lit. “a”).
Norma de muncă constituie un instrument al angajatorului în relațiile contractuale cu salariații săi și dă dreptul angajatorului de a cere salariaților ca, într-un timp determinat, să presteze o anumită muncă sau să producă o anumită cantitate de produse și obligația acestuia din urmă de a satisface această cerere, iar salariatului de a pretinde angajatorului să-i acorde remunerația corespunzătoare pentru rezultatele muncii sale, prestată într-un anumit interval de timp și obligația conducerii unității de a onora acest drept.
Din referatul nr. 2213/2008 (fila 36), întocmit de șeful biroului resurse umane și sesizarea șefului formației de lucru din care făcea parte reclamanta ( 37 – 38 dosar) rezultă că în luna mai 2008 aceasta a realizat un randament și o productivitate de 21% și că nu a manifestat interes să se integreze în colectivul din care făcea parte. Ori, aceste probe nu au fost combătute în vreun fel de către reclamantă, iar certificatul medical care atestă că este aptă pentru meseria de confecționer nu face dovada decât în privința stării de sănătate a reclamantei, nu și a abilităților profesionale cerute de angajator pentru ocuparea postului.
Referitor la neasigurarea condițiilor tehnice organizatorice, conform punctului M 4 lit. “b” din contractul individual de muncă, reține Curtea că această chestiune nu a fost invocată în fața primei instanțe, astfel încât, nu poate face obiectul analizei direct în calea de atac, conform art. 316 raportat la art. 294. pr. civ. De altfel, reclamanta nici nu a făcut dovada că ar fi sesizat conducerea societății în timpul perioadei de probă că nu-și poate îndeplini sarcinile de serviciu ca urmare a nerespectării de către aceasta a obligației prevăzute la punctul M 4 lit. “b” din contractul individual de muncă.
Cât privește asigurarea pregătirii profesionale prealabile verificării în cadrul perioadei de probă, reține Curtea că, art. 31 – 33 din Codul Muncii nu reglementează o asemenea obligație în sarcina angajatorului, criticile recurentei fiind neîntemeiate și sub acest aspect.
De asemenea, criticile recurentei sunt neîntemeiate și sub aspectul duratei perioadei de probă, limita de 30 de zile calendaristice pentru funcțiile de execuție fiind impusă de art. 31 alin. 1 din Codul Muncii.
Referitor la perioada lucrată, este indiscutabil că aceasta constituie vechime în muncă, potrivit art. 31 alin. 5 din Codul Muncii, aspect care nu a fost contestat de către angajator.
Ceea ce o nemulțumește însă pe reclamantă este neacordarea sporului de vechime. Ori, așa cum corect a reținut prima instanță, nu există temei pentru acordarea acestui spor, în contractul individual de muncă neexistând o clauză în acest sens, fiind prevăzut doar salariul de bază de 650 lei. Asupra clauzelor contractului individual de muncă, reclamanta a fost informată la data de 8.05.2008 ( 27 – 28 dosar) și nu se pune problema renunțării la un drept recunoscut de lege, întrucât, așa cum am arătat, vechimea în muncă îi este recunoscută reclamantei pentru perioada de probă.
Vechimea în muncă și sporul pentru vechime în muncă nu sunt noțiuni identice.
Astfel, dacă vechimea în muncă este recunoscută salariaților pentru perioada lucrată în baza unui contract individual de muncă, sporul de vechime reprezintă o componentă a drepturilor salariale, constând, de regulă, într-un procent din salariul de bază în funcție de vechimea în muncă și care se cuvine salariaților, ca orice drept salarial, numai în măsura în care a fost prevăzut prin lege, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul reclamantei.
Referitor la plata orelor suplimentare, Curtea reține că munca suplimentară reprezintă munca prestată în afara timpului de muncă săptămânal și că aceasta se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia sau, în cazul în care compensarea nu este posibilă, va fi plătită prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia, conform art. 119 și 120 din Codul Muncii.
Ori, așa cum a reținut și prima instanță, reclamanta nu a făcut dovada orelor prestate suplimentar, înscrisul de la 84 dosar neconținând nici un element care să ducă la concluzia că reclamanta a lucrat în zilele de 17 și 24 mai 2008, cuvenindu-i-se pentru aceasta plata sporului de 75% din salariul de bază.
Cât privește înscrisurile de la filele 34, 35 și notificarea privind încetarea raporturilor de muncă, reține instanța că, deși recurenta a susținut că acestea nu au fost semnate de ea și că a formulat plângere penală în acest sens, nu a făcut vreo dovadă asupra celor susținute. Mai mult, notificarea privind încetarea raporturilor de muncă nu conține semnătura sa, iar înscrisurile de la filele 34 și 35 se referă la fișa pentru verificarea condițiilor de încadrare și la angajamentul din 12.05.2008, documente care nu au făcut obiectul analizei și nu au constituit temei al hotărârii primei instanțe și nici al hotărârii instanței de recurs.
De asemenea, în privința disjungerii capătului de cerere având ca obiect plata diferenței indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, reține Curtea că, în conformitate cu art. 165. pr. civ. în orice stare judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una dintre ele este în stare de judecată.
Or, în speță, cererea privind plata indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, spre deosebire de celelalte capete de cerere, nu se afla în stare de judecată, instanța apreciind că erau necesare precizări suplimentare din partea angajatorului privind modul de calcul al indemnizației.
Ca urmare, pentru considerentele expuse, Curtea apreciază criticile recurentei ca fiind neîntemeiate, astfel încât, în temeiul art. 312. pr. civ. va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta, împotriva sentinței nr. 1379 din 13 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani – Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2010.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.Gh.
Tehnored.
Ex.2
Jud.fond:;
18.02.2010
