Sentinţa nr. 8/2012 pronunţată în şedinţa publică de la 24 Ianuarie 2012
Pe rol fiind judecarea contestaţiei la formulată de petentul condamnat N.I.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns petentul condamnat N.I., asistat de avocat din oficiu E.M.D.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut oral referatul al cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că, au fost întocmit un referat de către Compartimentul executări penale din cadrul Tribunalului Gorj, au fost ataşate fotocopii ale: mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 128/2010 din 24.11.2010 emis de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 1157/95/2010, mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 181/2010 din 30.05.2011 emis de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 4392/95/2010, mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 233/2011 din 09.11.2011 emis de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 10446/318/2011, sentinţei penale nr. 131 din 24.08.2011 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 9247/95/2011, sentinţei nr. 141 din 06.09.2011 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 10446/318/2011, sentinţei nr. 58/2011 din 29.03.2011 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 15782/95/2010, deciziei penale nr. 1826 din 08.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 10446/318/2011.
Au fost ataşate spre observare dosarele nr. 4392/95/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care sunt ataşate dosarele nr. 4392/95/2010 al Curţii de Apel Craiova, nr. 4392/95/2010 al Tribunalului Gorj, nr. 67/PA/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, nr. 1157/95/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care ataşate dosarele nr. 734/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, nr. 1157/95/2010 al Curtea de Apel Craiova, nr. 1157/95/2010 al Tribunalului Gorj, nr. 1152/54/2010 al Curţii de Apel Craiova, nr. 960/54/2010 al Curtea de Apel Craiova, nr. 535/54/2010 al Curtea de Apel Craiova, nr. 358/54/2010 al Curtea de Apel Craiova, nr. 805/95/2010 al Tribunalului Gorj, nr. 689/95/2010 al Tribunalului Gorj.
În continuare, a fost ascultat petentul condamnat şi, nemaifiind alte cereri sau excepţii de formulat, constatând cauza în stare de judecată, s-a acordat cuvântul pentru dezbateri:
Avocat din oficiu E.M.D pentru petentul condamnat a lăsat soluţia la aprecierea instanţei.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei la executare întrucât dispoziţiile art. 3201 C.pr.pen. nu se aplică în faza contestaţiei la executare a hotărârii judecătoreşti.
Petentul condamnat N.I. a solicitat admiterea contestaţiei la executare şi reducerea pedepsei întrucât a avut şi o bună conduită în penitenciar, iar pedeapsa este mult prea mare.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de faţă;
Prin cererea înregistrată la această instanţă petentul N.I. a formulat contestaţie la executare împotriva mandatului de executare a pedepsei nr. din emis de Tribunalul Gorj în dosarul nr.
În motivarea cererii se arată că pedeapsa aplicată este mult prea mare, iar pe de altă parte, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3201 C.pr.pen. Mai invocă petentul că a avut o bună conduită în penitenciar, a executat o parte din pedeapsă care, în prezent, şi-a atins scopul.
Analizând actele dosarului, instanţa reţine că, contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. d C.pr.pen, este inadmisibilă din considerentele ce succed:
Prin sentinţa penală nr. 141 din 06.09.2011 a Tribunalului Gorj rămasă definitivă prin decizia nr. 1826 din 08.11.2011 a Curtea de Apel Craiova, s-a admis cererea de contopire pedepse formulată de petiţionarul condamnat N.I. zis „D” şi s-au constatat concurente infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a doua şi lit. b C.pen. prin sentinţa penală nr. 106 din 11.05.2010 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4174 din 23.11.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. şi la 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a doua şi lit. b C.pen. prin sentinţa penală nr. 151 din 06.07.2010 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. rămasă definitivă prin decizia nr. 2173 din 27.05.2011 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.
S-au descontopit pedepsele aplicate prin cele două sentinţe penale în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor şi au fost contopite pedepsele aplicate în cele două sentinţe penale în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a doua şi lit. b C.pen., pe care o sporeşte cu 1 an, condamnatul urmând să execute 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a doua şi lit. b C.pen.
Au fost anulate cele două mandate de executare emise în baza celor două sentinţe penale şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei, deducându-se perioada executată de la 27.01.2010, la data pronunţării acestei sentinţe. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor penale.
Instanţa reţine că, aşa cum este în prezent reglementată contestaţia la executare în procedura penală (art. 461 C.pr.pen.), aceasta se înfăţişează ca un procedeu jurisdicţional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale. Fiind un mijloc procedural de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii, contestaţia la executare nu se confundă cu contestaţia în anulare, aceasta din urmă fiind o cale extraordinară de atac. Prin contestaţia la executare nu se vizează nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii. Ca atare, este inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă de fond, ce a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat, cum ar fi cuantumul pedepsei, neaplicarea unui decret de amnistie sau graţiere adoptat anterior judecăţii, înlăturarea stării de recidivă sau aspecte de ţin de liberarea condiţionată.
Problema care se pune în prezenta speţă, este aceea de a stabili natura juridică a dispoziţiilor art. 3201 C.pr.pen.
Din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, pe de o parte, este o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, este o instituţie de drept material. Astfel, potrivit art. 3201 alin. 7 prima teză din Codul de procedură penală, ,,instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii”. Chiar dacă judecătorul este ţinut de principiul cu rang constituţional al aplicării legii penale mai favorabile – art. 15 alin. (2) din Constituţie, ecranat în art. 13 din Codul penal -, instanţa reţine că norma de drept penal se regăseşte în corpul unei norme de procedură şi este condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii procedurale.
Referitor la criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, instanţa reţine că aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se observă că art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală este o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La acest punct de vedere se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. În acelaşi context, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În ipoteza în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Drept urmare, faptul că textul în discuţie se află în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă. În acest sens s-a pronunţat instanţa de constituţional prin Decizia nr. 1483 din 8 noiembrie 2011, precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei.
Însă, consideră instanţa că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Aşa cum e bine ştiut, rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. Tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, de asemenea, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
Cu rang de principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al părţilor semnatare. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României). Potrivit acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.
Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise (cum este cazul în prezenta speţă), numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 3201 din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
În consecinţă, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie ecranat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal. În acest sens s-a pronunţat instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011.
Revenind la speţa dedusă judecăţii se observă că, în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 106 din 11.05.2010 a Tribunalului Gorj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4174 din 23.11.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. de la 4 ani şi 6 luni închisoare, a făcut obiectul contestaţiei la executare soluţionată de Tribunalul Gorj prin sentinţa penală nr. 131 din 24.08.2011, rămasă definitivă, în dosarul nr. În această cauză contestatorul a invocat aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 3201 C.pr.pen., solicitare ce a fost respinsă ca inadmisibilă. În aceste condiţii, sunt incidente dispoziţiile art. 462 alin. 3 C.pr.pen., care prevăd că cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări, în acest sens pronunţându-se şi suprema instanţă prin Decizia nr. XXXIV/2006.
În ceea ce priveşte cealaltă cauză, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 151 din 06.07.2010 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. rămasă definitivă prin decizia nr. 2173 din 27.05.2011 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr., instanţa reţine că, petentul a solicitat aplicarea în faza recursului a dispoziţiilor art. 3201 C.pr.pen.
În lumina considerentelor expuse, văzând şi dispoziţiile art. 461 lit. d C.pr.pen, instanţa urmează să respingă contestaţia la executare formulată, ca inadmisibilă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 C.pr.pen, instanţa va obliga contestatorul la 140 lei cheltuieli judiciare statului din care 100 lei onorariu avocat oficiu va fi avansat din fondurile M.J.L.C. către Baroul Gorj.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge contestaţia la executare formulată de petentul condamnat N.I., ca inadmisibilă
Obligă contestatorul la 140 lei cheltuieli judiciare statului din care 100 lei onorariu avocat oficiu va fi avansat din fondurile M.J.L.C. către Baroul Gorj.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 24.01.2012.
