C. civ., art. 970
Legea nr. 509/2002, art. 5. art. 6. art. 9, art. 20, art. 21
Tribunalul arbitral a avut în vedere că. în reglementarea Legii nr. 509/2002 privind agenţii comerciali independenţi, emisă pentru armonizarea cu Directiva comunitară nr. 86/653 din 18 decembrie 1986. denunţarea unilaterală a acestui contract se poate face fie în condiţiile art. 20. fie. după caz, în condiţiile art. 21 ale acesteia.
Potrivit art. 20. ..contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu acordarea obligatorie a unui preaviz” (alin. (1)]. Termenul de preaviz carc însoţeşte declaraţia de denunţare trebuie să aibă o durată de minimum o lună pentru primul an de contract (alin. (3)]. în cazul în carc durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata termenului de preaviz să depăşească 6 luni [alin. (4)J. Părţile nu pot stabili prin convenţie termene de preaviz mai scurte decât cele prevăzute la alin. (3) şi (4)” [alin. (5)].
Tribunalul arbitral a reţinut că dispoziţia citată este o dispoziţie prohibitivă, deci imperativă, care interzice expres stabilirea unor termene de preaviz mai scurte şi cu atât mai mult denunţarea convenţiei fără preaviz, dispoziţie inderogabilă prin acordul părţilor [alin. (5)] şi a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută.
Pe de altă parte. Legea nr. 509/2002 prevede că atât agentul, cât şi comitentul sunt obligaţi să acţioneze cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui profesionist [art. 5 alin. (1) pct. 2 şi art. 6 alin. (1)]. Este o aplicare în raporturile juridice dintre agenţii comerciale permanenţi şi comitenţii acestora a principiului general consacrat de art. 970 C. civ., potrivit căruia convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Legea nr. 509/2002 precizează, în art. 9. că „părţile nu pot deroga prin convenţie contrară de la dispoziţiile art. 5 şi art. 6”.
Cu totul alte condiţii prevede art. 21 alin. (1): „oricare dintre părţi poate rezilia contractul de agenţie fără preaviz sau înainte de expirarea termenului contractului. în cazul unei ncîndepliniri din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte” [alin. (1)]. Aplicarea art. 21 din Legea nr. 509/2002 este condiţionată expres de neînde-plinirea din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Rezultă că acest text nu poate fi invocat decât cu condiţia de a se arăta în declaraţia de denunţare „culpa gravă” a celeilalte părţi. Dacă aceasta nu se arată chiar în declaraţia de denunţare, se înţelege că partea a voit să recurgă la art. 20. iar nu la art. 21 din lege. Precizarea temeiului juridic al denunţării în chiar declaraţia de denunţare este esenţială în raporturile de agenţie, întrucât, în cazul art. 20. agentul are dreptul, conform art. 22 din lege, la o indemnizaţie (aşa-numita „indemnizaţie de clientelă”), în timp ce, în cazul art. 21, agentul nu are drept la indemnizaţie [art. 23 lit. a)]. Dispoziţia referitoare la dreptul de indemnizaţie este de ordine publică.
Aşadar, în reglementarea Legii nr. 509/2002. denunţarea convenţiei se poate face de oricare dintre părţi, fie în condiţiile art. 20. cu acordarea obligatorie a unui preaviz, fie. după caz. în condiţiile art. 21. fără preaviz, în situaţia unei neîndepliniri din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. în primul caz. în mod obligatoriu trebuie să se acorde preaviz, dar. în schimb, nu trebuie să se arate motivele denunţării. în al doilea caz, în mod obligatoriu trebuie să se învedereze culpa gravă, ceea ce împiedică în mod necesar arătarea motivelor de denunţare, iar, dacă sunt contestate, trebuie să se facă
dovada existenţei şi temeiniciei lor. dar. în schimb, nu se cere acordarca preavizului. Acest art. 21 este o aplicaţic. cu unele particularităţi, a dispoziţiilor de drept comun privitoare la rezoluţiunea/rezilicrea unui contract ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale.
Nu orice încălcare poate atrage desfiinţarea lui. ci numai o încălcare „din culpă gravă”, corespunzătoare în dreptul comun cu o neexecutare importantă sau gravă, cu încălcarea unei obligaţii esenţiale sau cu o „contravenţie esenţială”.
Buna-crcdinţă care. potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 5 şi art. 6 din lege. trebuie să domine raporturile dintre comitent şi agent impune, de asemenea, să se arate agentului motivele desfacerii contractului, pentru ca el să fie în măsură să se apere.
Cu privire la caracterul dispoziţiilor art. 20-21 din Legea nr. 509/2002. ambele părţi considcră că ele au caractcr obligatoriu, iar convenţiile încheiate între părţi nu trebuie să deroge de la dispoziţiile legale. Tot astfel, conform art. IX. Secţiunea 9.01 (modificată prin actul adiţional nr. 2 din 9 august 2006), „Partenerul poate înccta prezenta convenţie fără a fi nevoie să prezinte vreo cauză atâta timp cât va notifica cealaltă parte cu 3 (trei) luni înainte”, iar potrivit Secţiunii 9.02. „Comitentul arc dreptul să înceteze prezenta convcnţic cu o notificare de 3 (trei) zile. dar fără nicio altă formalitate sau intervenţia instanţei şi fără a explica partenerului motivele acestei încetări a convenţiei. Notificarea este considerată ca fiind primită de partener, chiar dacă acesta refuză primirea ei. Acest refuz poate fi dovedit, de asemenea, şi printr-un martor”.
în Secţiunea 9.03 se reglementează eliberarea spaţiului ca urmare a denunţării convenţiei.
Din simpla comparare a textelor citatc mai înainte rezultă că prevederile Secţiunii
9.02 din convenţie încalcă flagrant dispoziţiile Legii nr. 509/2002, inclusiv unele dintre dispoziţiile sale imperative. De fapt, pârâta a ignorat cu totul dispoziţiile Legii nr. 509/2002, prevăzând prin Secţiunea 9.02 din art. IX din convenţie denunţarea unilaterală a convenţiei de către comitent, în mod discreţionar. în acelaşi mod, a prevăzut denunţarea convenţiei de către comitent şi în ale texte pe care acesta le invocă, precum: art. II Secţiunea 2.06 (ii) – carc de fapt priveşte numai obligaţiile din faza de început a convenţiei; Secţiunea 8.02 lit. d). în acest ultim text, orice „clauză de încălcare” din partea agentului, nediferenţiată de gravitatea ci, dă comitentului dreptul de a „rezilia prezenta convenţie fără notificare, fără altă formalitate şi fără intervenţia instanţei”, el putând cere agentului să elibereze imediat spaţiul staţiei. în niciunul dintre aceste texte ale convenţiei nu se face vreo referire la dreptul de preaviz ori la indemnizaţia cuvenită agentului sau la „culpa gravă”, adică la drepturile şi măsurile de protecţie pe care legea le instituie imperativ în favoarea agentului.
Astfel, potrivit Secţiunii 9.01. modificată prin actul adiţional nr. 2 din 9 august 2006. agentul poate înceta convenţia cu o „notificare” de 3 luni. în timp ce, potrivit Secţiunii 9.02, comitentul poate înceta convenţia cu o „notificare” de 3 zile. Or. potrivit art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 509/2002. denunţarea unilaterală a convenţiei se poate face de oricare dintre părţi, fiind supusă aceloraşi condiţii faţă de ambele părţi, fiiră a se face diferenţe între comitent şi agent. în Secţiunea 9.02 se stabileşte însă un termen de „notificare” de 3 zile pentru comitent, în discrepanţă cu termenul de 3 luni stabilit în Secţiunea 9.01 pentru agent, încălcându-se astfel grav şi fără nicio justificare echilibrul prestaţiilor părţilor. Mai mult: Secţiunea 9.02 din convenţie nu prevede dreptul de preaviz, notificarea la carc se referă acest text având un alt înţeles juridic decât dreptul de preaviz. Aşa fiind, textul Secţiunii 9.02 este lovit de nulitate absolută prin încălcarea dreptului de preaviz. Dacă totuşi se dă notificării înţelesul de preaviz, textul Secţiunii
9.02 este. de asemenea, lovit de nulitate absolută [conform alin. (5)]. întrucât termenul de
3 zile este mai scurt decât cel prevăzut de art. 20 alin. (3) şi (4) (în cazul de faţă, având în vedere durata convenţiei, preavizul era de două luni).
Prevederea Secţiunii 9.02 încalcă nu numai art. 20 din Legea nr. 509/2002, dar şi art. 6, care obligă comitentul să acţioneze cu bună-credinţă. Ambele dispoziţii sunt imperative, astfel că încălcarea lor atrage nulitatea absolută a prevederii Secţiunii 9.02 din convenţie.
în denunţarea convenţiei, pârâta. întrucât nu a invocat culpa gravă a agentului, a avut în vedere dispoziţiile art. 20 din lege. iar nicidecum pe celc ale art. 21; ca nu poate schimba în cursul litigiului temeiul juridic pe care l-a avut în vedere la denunţare. Or. prin raportare la art. 20 din Legea nr. 509/2002. prevederea art. IX, Secţiunea 9.02 din convenţie este lovită de nulitate absolută prin încălcarea art. 20 din lege privitor Ia preavizul obligatoriu.
Tribunalul arbitral a considerat că. şi în cazul în carc s-ar admite că pârâta poate schimba temeiul juridic a denunţării, trecând de la art. 20 la art. 21 alin. (I) din Legea nr. 509/2002. prevederea art. IX. Secţiunea 9.02 este lovită de nulitate absolută, întrucât şi această dispoziţie are caracter imperativ, urmărind înfăptuirea ordinei economice prin stabilitatea contractclor şi buna-credinţă carc trebuie să domine încetarea lor prin denunţare unilaterală.
Oricum, art. 21. prin condiţia „culpei grave”, instituie o măsură de protecţie a agentului. Agentul este apărat de ruperea intempestivă a contractului de agenţie, în afară de cazul unei culpe grave a sa. Ca atare, încălcarea ci atrage, la cererea părţii vătămate, nulitatea denunţării.
Prin raportare la art. 20. prevederea art. IX. Secţiunea 9.02 este lovită de nulitate absolută pentru lipsit preavizului, iar prin raportare Ia art. 21 alin. (1) din Legai nr. 509/2002, acea prevedere este oricum lovită de nulitate relativă, ceea ce atrage nulitatea ci pentru lipsa cerinţei „culpei grave”.
Pentru considerentele expuse. Tribunalul arbitral a admis în parte capătul din acţiune privind nulitatea absolută a prevederilor Secţiunii 9.02 din art. IX din convenţie (iar nu a întregului art. IX, cum se cerc prin pctitul acţiunii, în neconcordanţă cu motivarea acestui capăt de cerere).
Sentinţa arbitrală nr. 96 din 8 mai 2008
