Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere sau pentru o altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei.
Soluţia instanţei de fond de a aplica sancţiunea unor daune moratorii, în temeiul art.13 din Legea nr.29/1990, este corectă, fiind sigura măsură eficientă ce poate constrânge pârâtul recurent să respecte prevederile legale. Cuantumul daunelor a fost apreciat, însă, de instanţa de recurs ca fiind prea mare în raport cu situaţia concretă în care îşi desfăşoară activitatea recurentul pârât, situaţie determinată de numărul mare de notificări formulate în Municipiul Bucureşti şi de aspectele complexe ce rezultă din dosarele aflate în lucru.
Prin sentinţa civilă nr.86/2002, Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a Civilă şi Administrativ a admis acţiunea formulată de reclamanta R.P.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a obligat pârâtul să răspundă reclamantei cu privire la notificările nr. N.487 şi N.488 din 17 iulie 2001, emise prin judecătoresc M.D.; a obligat pârâtul la daune moratorii în cuantum de 100.000/zi de întârziere, începând de la data la care acesta avea obligaţia legală de a răspunde, respectiv 19.08.2001, până la data îndeplinirii obligaţiei, şi la 33.000 cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtul avea obligaţia de a răspunde notificărilor în termen de 30 de zile de la data primirii acestora, conform art.5 alin.1 din Legea nr.29/1990, ceea ce nu a făcut. Pentru a fi constrâns să-şi îndeplinească această obligaţie legală, în temeiul art.13 din Legea nr.29/1990, instanţa l-a obligat pe pârât la plata daunelor în cuantumul arătat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, care a formulat următoarele critici: în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile art.5 alin.1 din Legea nr.29/1990, ci ale Legii nr.10/2001, lege specială, potrivit cărora primarul se pronunţa asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea cererii, respectiv de la data depunerii actelor doveditoare, termen care este de recomandare; daunele cominatorii nu pot fi acordate nici după expirarea celor 60 de zile, datorită situaţiei concrete cu care se confruntă instituţia recurentă şi a numărului mare de notificări.
Prin decizia civilă nr.345/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia Contencios Administrativ a admis recursul formulat şi a modificat sentinţa recurată, în sensul că a obligat pârâtul-recurent la plata de daune-moratorii în cuantum de 50.000 lei/zi de întârziere calculate de la data de 18.09.2001.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că, într-adevăr, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.5 alin.1 din Legea nr.29/1990, ci cele ale Legii nr.10/2001. Potrivit art.23 din acel act normativ, primarul are la dispoziţie un termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru a se pronunţa prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire.
Reţinând că notificările N487 şi N488 au fost înregistrate la registratura pârâtului la data de 19.07.2001, rezultă că dispoziţia motivată trebuia emisă de primar cel mai târziu la data de 18.09.2001. Cât priveşte natura acestui termen, legea nu o defineşte, nici măcar indirect, prin prisma sancţiunilor la care ar fi supusă “unitatea deţinătoare”.
Chiar dacă s-ar accepta opinia recurentului, potrivit căreia acest termen ar fi de recomandare, nerespectarea lui poate atrage aplicarea unor sancţiuni (pecuniare sau disciplinare). Oricum, susţinerea recurentului că nerespectarea acestui termen nu poate fi sancţionată este greşită, pentru că acceptarea ei conduce la concluzia că primarul ar putea amâna oricât momentul emiterii dispoziţiei, ceea ce este contrar spiritului Legii nr.10/2001 şi, în general, oricăror norme.
Soluţia instanţei de fond de aplicare a unor daune moratorii, în temeiul art.13 din Legea nr.29/1990 este corectă, fiind singura măsură eficientă ce poate constrânge recurentul-pârât sâ respecte prevederile legale.
Câtimea sumei stabilite, de 100.000 lei/zi de întârziere a fost apreciată de instanţa de recurs ca fiind prea mare în raport cu situaţia concretă în care îşi desfăşoară activitatea recurentul-pârât, determinată de numărul mare de notificări formulate în Bucureşti şi de aspectele complexe ce rezultă din dosarele aflate în lucru.
Pentru a ceste motive, instanţa a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a obligat pârâtul la plata unor daune moratorii în cuantum de 50.000 lei/zi de întârziere, calculate de la data 18.09.2001. (Judecator Simona Marcu)
(Secţia Contencios Administrativ, decizia civilă nr. 345/2002)
