DOSAR NR. ………………
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREŞTI – SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ NR. ………..
ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA ………….
INSTANŢA CONSTITUITĂ DIN
PREŞEDINTE – …………….
GREFIER – …………….
Pe rol soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii
……… şi ……., împotriva pârâţilor ………………. ,…………………, …….. şi …………,
având ca obiect – revendicare.
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din
………….., susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea
dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când, având nevoie de
timp pentru a delibera, instanţa a amânat succesiv pronunţarea la ……….. şi la
……….
INSTANŢA
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. …………… la data
de …………, reclamanţii ……. şi ……… au chemat în judecată pe pârâţii
………………….. …………., ……………., ……….. şi ……………., pentru ca instanţa să
oblige pârâţii să lase imobilul situat în ………., str. ……….., sector ………, în
deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamanţilor.
În motivare, reclamanţii au arătat în esenţă că sunt proprietarii imobilului
revendicat în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat la data de
…………., imobilul fiind preluat de stat în anul ………, în temeiul Decretului nr.
223/1974.
Se apreciază că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu
valabil, în raport de criteriile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998, atât
pentru că formalităţile prevăzute de Decretul nr. 223/1974 nu au fost respectate,
cât şi pentru că acest decret contravine dispoziţiilor Constituţiei din 1965 privind
ocrotirea proprietăţii.
Ca atare, susţin reclamanţii, titlul lor este preferabil faţă de titlul pârâţilor
……….., care au cumpărat imobilul (prin contractul de vânzare-cumpărare din
………..) de la un neproprietar, titlul reclamanţilor fiind întâiul transcris.
În dovedirea cererii, întemeiată în drept pe disp. art. 480 C.civ., ale Legii
nr. 213/1998, ale art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a
drepturilor omului, ale Declaraţiei universală a drepturilor omului şi ale
Constituţiei, reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Prin întâmpinare (f. 26), pârâţii ………….. şi …………. au ridicat excepţia
autorităţii lucrului judecat, arătând în esenţă că printr-o acţiune în revendicare
anterioară, introdusă la …………., reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să
lase acelaşi imobil în proprietatea şi posesia reclamanţilor, solicitând
compararea titlurilor părţilor. Această acţiune a fost respinsă, în mod irevocabil,
prin decizia civilă nr. ………… pron. de Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă,
intrată în puterea lucrului judecat.
În dovedirea apărărilor formulate, întemeiate în drept pe disp. art. 1200 –
1201 C.civ., art. 163 – 166 C.pr.civ., pârâţii au solicitat administrarea probei cu
înscrisuri.
Prin sent.civ. nr. ………….., Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis
excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins acţiunea pentru acest
considerent, statuând în esenţă că există identitate de părţi, obiect şi cauză între
cele două pricini.
Sentinţa a fost confirmată în apel, prin dec.civ. nr. ………… pron. de
Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Prin dec.civ. nr. ……………. pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, a
fost admis recursul reclamanţilor şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către prima
instanţă, pentru motivele ce vor fi analizate pe larg în cuprinsul prezentei
sentinţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. …………. la data
de …………….
În cauză a fost încuviinţată pentru părţi şi administrată proba cu înscrisuri.
Cu ocazia rejudecăţii, pârâţii au depus întâmpinare, prin care au ridicat
excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, în raport de
dispoziţiile Legii 10/2001, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, ca
neîntemeiată, arătând că au fost de bună-credinţă, iar contractul de vânzare-
cumpărare este valabil, nefiind anulat.
Prin încheierea interlocutorie de la ……………… (f. 28) instanţa a respins
excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.
Analizând materialul probator administrat, instanţa reţine
următoarele:
următoarele:
1.Situaţia de fapt:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …………… la
Notariatul de Stat sector 5 Bucureşti, reclamanţii ……… şi ……….. au cumpărat
imobilul (apartament compus din 3 camere) situat în ………., str. ……….. nr. …,
sector …
Imobilul a fost preluat de stat prin Decizia nr. ……………. emisă de
Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucureşti, în temeiul
Decretului nr. ………., după cum urmează: a) cota de 1/2 din dreptul de
proprietate, aparţinând lui ………., a fost preluată de stat fără plată, reţinându-se
că acesta a plecat temporar în străinătate, iar la expirarea vizei acordate nu s-a
mai înapoiat; b) cota de 1/2 din dreptul de proprietate, aparţinând lui ………, a fost
preluată de stat cu plată, reţinându-se că acesteia i s-a aprobat plecarea definitivă
din ţară.
Ulterior, invocându-se dispoziţiile Legii nr. 112/1995, Primăria Mun.
Bucureşti, prin mandatar ………., a vândut apartamentul situat în ………….., str.
……., sector … (fost sector …, anterior reorganizării administrative din anul …..)
pârâţilor …….. şi …….., chiriaşi, potrivit contractului de închiriere nr. ……………….
Din adresele emise de Primăria Mun. Bucureşti – Direcţia Juridic,
Contencios şi Legislaţie (f. 47 şi 50) rezultă că reclamanţii ……… şi …… nu au
formulat cerere de restituire a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă au
depus în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. ………….., nesoluţionată până
în prezent.
2.Litigiul anterior:
Prin sentinţa civilă nr. ………….. pron. de Tribunalul Bucureşti – secţia a
III-a civilă a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii
…………. şi ……… împotriva pârâţilor …….., ………. şi Primăria Mun. Bucureşti,
având ca obiect imobilul situat în ……….., str. ……….. nr. …, sector …..
S-a reţinut în esenţă că reclamanţii sunt proprietarii imobilului, în temeiul
actului de vânzare-cumpărare din anul ….., că Decretul nr. …… nu constituie un
titlu valabil în favoarea statului, fiind contrar Constituţiei din ….. şi Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, că în urma comparării titlurilor, se impune
concluzia că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil, întrucât statul
neproprietar nu putea înstrăina un bun ce nu-i aparţinea.
Apelul declarat de pârâţi a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.
………….. pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, amplu argumentată, prin
care s-a reţinut în esenţă că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil,
dreptul de proprietate fiind în continuare în patrimoniul reclamanţilor. Curtea a
statuat că “sentinţa apelată a procedat la compararea titlurilor de proprietate,
care este de esenţa acestei acţiuni create de jurisprudenţă şi a considerat pe bun
drept că titlul reclamanţilor probează un drept de proprietate preferabil.”
Recursurile declarate de pârâţi împotriva acestei decizii au fost admise
prin dec.civ. nr. …………. pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă,
care a desfiinţat hotărârile anterioare şi pe fond, a respins acţiunea, ca nefondată.
Curtea Supremă de Justiţie a reţinut, în motivarea deciziei sale, două
aspecte esenţiale:
a) imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în raport de dispoziţiile
Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate la …………….,
iar dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Normelor Metodologice de aplicare sunt
incidente în cauză, imobilul fiind cumpărat legal de pârâţii Micliuc;
b) pârâţii Micliuc au fost de bună-credinţă şi s-au aflat într-o eroare
comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al statului înstrăinător.
Eroarea comună şi invincibilă (“principiul validităţii aparenţei în drept”) este un
mod originar de dobândire a proprietăţii, dreptul de proprietate născut în
patrimoniul pârâţilor fiind opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Ca
atare, “se exclude orice operaţiune de comparare a celor două titluri al
proprietarului real (sic!) şi al terţului, acordându-se prioritate principiului
ocrotirii bunei credinţe, în vederea protejării siguranţei şi stabilităţii circuitului
civil”.
Se observă caracterul contradictoriu al motivării deciziei, întrucât dacă s-a
reţinut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, atunci titlul pârâţilor era
preferabil, fiind dobândit de la adevăratul proprietar, nemaifiind necesară
motivarea de la lit.b, care porneşte (în mod logic şi necesar) de la premisa
contrară, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, proprietatea asupra
acestuia fiind dobândită de pârâţi în temeiul erorii comune şi invincibile
(“aparenţei în drept”).
Ceea ce interesează însă în prezenta cauză este că instanţa supremă, prin
decizie irevocabilă asupra fondului cauzei, a statuat că pârâţii …………. sunt
proprietarii imobilului revendicat în prezenta cauză.
3.Decizia Curţii de Apel:
Fără a nega existenţa autorităţii lucrului judecat, din perspectiva dreptului
intern aplicabil (art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.pr.civ.), Curtea de apel a
considerat că pentru a putea trece la analiza triplei identităţi – de părţi, obiect şi
cauză – este necesar să se constate, în prealabil, că prin prima hotărâre
irevocabilă s-a rezolvat în fond litigiul între părţi, “importanţa considerentelor
fiind, în acest caz, decisivă”.
Curtea de apel a reţinut în esenţă că, deşi instanţa supremă a fost învestită
cu o acţiune în revendicare, care presupune compararea titlurilor părţilor şi
examinarea valabilităţii titlului statului, instanţa supremă a reţinut “buna-
credinţă a terţilor cumpărători”, cu consecinţa excluderii oricărei operaţiuni de
comparare a titlurilor părţilor.
Ca atare, concluzionează Curtea, instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra
acţiunii cu care a fost învestită, întemeiată pe art. 480 – 481 C.civ., ci a
modificat în mod nelegal cauza cererii de chemare în judecată cu care a fost
învestită, prin soluţionarea cererii exclusiv prin raportare la Legea nr. 10/2001,
lege nouă, intervenită pe parcursul procesului. Curtea de apel dă în continuare de
înţeles că, procedând în acest mod, instanţa supremă a încălcat dreptul la un
proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Curtea de apel a apreciat că, dacă s-ar reţine în aceste condiţii autoritatea
lucrului judecat, s-ar încălca dreptul de acces la o instanţă, ca o componentă
esenţială a dreptului la un proces echitabil. Invocând jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (cauzele Golder c. Marii Britanii, hotărârea din
…………….., Sabin Popescu c. României, hotărârea din …………. şi Lungoci c.
României, hotărârea din ……………….), Curtea a apreciat că este necesară
analizarea în fond a pretenţiilor şi apărărilor deduse judecăţii, iar nu o excludere
formală a cercetării fondului. Apreciind că soluţionarea cauzei prin invocarea
excepţiei autorităţii lucrului judecat s-a făcut nelegal, Curtea de apel a admis
recursul şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
4.În drept:
A. Prin dec.civ. nr. …………… pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă
s-a reţinut caracterul nelegal al “invocării” excepţiei autorităţii lucrului judecat
şi s-a trimis cauza spre judecare în fond.
Potrivit art. 315 alin.1 C.pr.civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de
recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului. Se impune aşadar cercetarea în fond a cauzei deduse
judecăţii, fără a fi posibilă admiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat.
Se poate însă lesne constata că prin considerentele care justifică soluţia
adoptată, Curtea de apel nu a reţinut nici un moment că nu ar exista autoritate
de lucru judecat, ci a criticat pentru nelegalitate hotărârea irevocabilă pronunţată
în litigiul anterior dintre părţi, invocând exigenţele deduse din art. 6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, autoritatea de lucru judecat şi stabilitatea hotărârilor
judecătoreşti definitive constituie elemente esenţiale ale dreptului la un proces
echitabil şi ale preeminenţei dreptului.
De aceea, instanţa consideră necesar să verifice în ce măsură există totuşi
autoritate de lucru judecat, întrucât o concluzie afirmativă va avea consecinţe
inerente cu privire la soluţia asupra fondului, tocmai pentru a nu determina o
(nouă) încălcare a dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin.3 din Constituţie.
Totodată, efectele hotărârii irevocabile anterioare (dec.civ. nr. ………………
pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă) trebuie analizate şi din
perspectiva articolului 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (în continuare, “Protocolul nr.1”).
B. Potrivit art. 1201 C.civ., există putere de lucru judecat atunci când a
doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi
este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Instanţa constată că există identitate de părţi, obiect şi cauză între prezenta
cerere de chemare în judecată şi cea care a fost soluţionată irevocabil prin
………………. pron. de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, astfel cum a fost
modificată prin dec.civ. nr. …………… pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie,
secţia civilă.
Astfel, în primul proces au participat în calitate de reclamantă, reclamanţii
din prezenta cauză, ………… şi …………., iar în calitate de pârâţi, între alţii, ………..
şi ……….., pârâţii din prezenta cauză.
În ce priveşte obiectul celor două acţiuni, înţeles atât ca pretenţie concretă,
cât şi ca drept subiectiv invocat, instanţa constată că prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta a formulat o acţiune
în revendicare împotriva pârâţilor Primăria Mun. Bucureşti, ……….. şi …….
Tot o acţiune în revendicare, a aceluiaşi imobil situat în Bucureşti, str.
…………………., împotriva pârâţilor ……….. şi ……….. (şi a altor pârâţi) a fost
formulată şi în prezenta cauză, motiv pentru care se impune concluzia existenţei
identităţii de obiect între cele două cauze.
Cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi, fundamentul
pretenţiei), înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, este de asemenea
identică în ambele acţiuni, fiind vorba despre calitatea de a
reclamanţilor, calitate care nu s-a stins prin preluarea imobilului de către stat,
întrucât această preluare nu s-a făcut cu titlu valabil şi nu a fost aptă să transmită
proprietatea în patrimoniul statului; de asemenea, faptul că pârâţii au cumpărat
de la un neproprietar, ceea ce înseamnă că titlul reclamanţilor este preferabil faţă
de titlul pârâţilor, fiind mai vechi, transcris anterior şi mai bine caracterizat.
Nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor, din primul ciclu procesual, în
sensul că nu ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât în primul litigiu nu s-ar
fi solicitat compararea titlurilor.
Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva
posesorului neproprietar, prin care se solicită recunoaşterea dreptului de
proprietate în patrimoniul reclamantului şi, pe acest temei, obligarea pârâtului la
restituirea posesiei.
Potrivit unei doctrine şi jurisprudenţe vechi şi constante, în cazul în care
ambele părţi exhibă titluri de proprietate, provenind de la autori diferiţi, acţiunea
în revendicare se soluţionează, în principiu, prin compararea titlurilor
prezentate de părţi, pentru a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat.
Este exact ceea ce au făcut Tribunalul şi Curtea de apel, în primul litigiu.
Pe de altă parte, revendicarea nu se soluţionează întotdeauna, în mod
obligatoriu, prin comparare de titluri, cum pare a considera Curtea de apel prin
decizia de trimitere, întrucât compararea de titluri intervine numai atunci când
pârâtul opune un titlu translativ de proprietate, provenind de la un diferit
de cel al reclamantului.
În raport de relativitatea efectelor contractelor şi în lipsa unui sistem de
publicitate imobiliară coerent, cu efect constitutiv al înscrierilor în cartea
funciară, doctrina şi practica au ajuns la concluzia că în acest caz va avea câştig
de cauză cel al cărui titlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În situaţia în care însă pârâtul opune un mod originar de dobândire al
dreptului de proprietate, precum uzucapiunea (în condiţiile art. 1841 C.civ.),
dacă instanţa ajunge la concluzia că operează uzucapiunea, nu se mai impune
nici un fel de comparare de titluri, în sensul precizat, întrucât uzucapiunea (spre
deosebire de convenţie) constituie un mod originar şi absolut de dobândire a
dreptului de proprietate; dacă operează uzucapiunea, în mod evident dreptul
proprietarului iniţial este stins.
Raţionamentul este similar în cazul dobândirii proprietăţii bunurilor
mobile prin posesia de bună credinţă (art. 1909 alin.1 C.civ.).
În doctrină şi jurisprudenţă este relativ controversată existenţa altui mod
originar de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, respectiv
dobândirea imobilului de către un terţ de bună-credinţă, prin act translativ cu
titlu oneros, şi în condiţiile erorii comune şi invincibile. În lipsa unui text legal
explicit s-a dedus un principiu din unele texte legale care fac aplicarea regulii
aparenţei în drept, ajungându-se la concluzia că eroarea comună şi invincibilă
este un fapt juridic complex, care constituie un mod originar de dobândire a
dreptului de proprietate, actul translativ de proprietate încheiat cu un
neproprietar fiind doar un element constitutiv al acestui fapt juridic complex.
Instanţa nu consideră necesar să facă aprecieri asupra temeiniciei acestei
construcţii juridice, ori asupra aplicabilităţii sale (contestabile) în contextul
vânzării de către stat a imobilelor naţionalizate, aceste aspecte fiind dezbătute în
mod amplu în doctrină şi jurisprudenţă.
Ceea ce interesează în acest context este doar faptul că o parte
semnificativă a practicii judiciare, îndeosebi a Curţii de Casaţie înseşi,
recunoaşte efectele achizitive de proprietate ale erorii comune şi invincibile
(adesea fără a face o distincţie suficientă între simpla bună credinţă şi eroarea
comună – a se vedea, pentru amănunte, considerentele Curţii Europene a
Drepturilor Omului în cauza …………….), considerând că aceasta constituie un
mod originar de dobândire a dreptului de proprietate de către terţii achizitori,
concluzie care, în mod logic, exclude compararea titlurilor părţilor.
Este prin urmare eronată opinia susţinută de Curtea de apel, potrivit
acţiunea în revendicare nu putea fi soluţionată decât prin compararea titlurilor,
iar Curtea Supremă de Justiţie ar fi schimbat în mod nelegal cauza acţiunii, de
vreme ce nu ar fi comparat titlurile părţilor.
Instanţa învestită cu o cerere în revendicare este ţinută să stabilească cine
este proprietarul imobilului, aplicând în acest sens toate regulile de drept
incidente în cauză, şi aceasta chiar dacă respectivele reguli de drept nu au fost
invocate explicit de reclamant, ori de pârât, prin apărările sale. Cauza cererii de
chemare în judecată nu se rezumă la situaţia de fapt, însă nu poate fi confundată
nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet.
Instanţa trebuie să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în temeiul normelor de
drept aplicabile acestuia, pe care este obligată să le cunoască (jura novit curia).
În concluzie, nu depăşeşte limitele învestirii sale instanţa care respinge
cererea în revendicare – întemeiată pe caracterul preferabil al titlului
reclamantului – pe considerentul că pârâtul este proprietar, în temeiul unui mod
originar de dobândire, precum ocupaţiunea, uzucapiunea, posesia de bună-
credinţă a bunurilor mobile, ori eroarea comună şi invincibilă. Procedând în
acest mod, instanţa soluţionează fondul acţiunii în revendicare, stabilind care
parte are calitatea de proprietar, iar dacă hotărârea astfel pronunţată este
irevocabilă, o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni nu mai este posibilă, chiar
dacă modalitatea de soluţionare ar fi diferită (spre exemplu, prin compararea
titlurilor, iar nu prin reţinerea unui mod originar de dobândire a proprietăţii de
către una din părţi).
În raport de considerentele expuse, instanţa apreciază că în cauză există
autoritate de lucru judecat, prin raportare la dec.civ. nr. ……………. pronunţată de
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, în condiţiile art. 1201 C.civ. şi art. 166
C.pr.civ.
Instanţa supremă s-a pronunţat asupra fondului, reţinând pe de-o parte
preluarea valabilă (cu titlu) a imobilului de către stat, iar pe de altă parte (cumva
contradictoriu, pentru că prima constatare era suficientă pentru a reţine
caracterul preferabil al titlului pârâţilor) existenţa erorii comune şi invincibile
(“aparenţa în drept”) ca mod originar de dobândire, care înlătură necesitatea
comparării titlurilor.
C. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat
de mai multe ori încălcarea autorităţii lucrului judecat, din perspectiva dreptului
la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţie.
Astfel, în cauza ………………, Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil în
faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie, trebuie interpretat în
lumina preambulului convenţiei, care enunţa preeminenţa dreptului ca element
al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele
fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu
trebuie rediscutată. Ca atare, soluţia Curţii Supreme de Justiţie (prin care s-a
admis un recurs în anulare împotriva unei hotărâri irevocabile) a încălcat
principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul reclamantului la un proces
echitabil, în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie.
Mai mult, în opinia concurentă a judecătorului Rozakis, s-a apreciat în
mod elocvent că “atunci când un sistem judiciar conferă unei instanţe
competenţa de a pronunţa hotărâri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie
anulate de nişte proceduri ulterioare, este afectată nu numai securitatea juridică,
dar este discutabilă însăşi existenţa instanţei, aceasta neavând în substanţă nici
o competenţă să dispună definitiv asupra unei chestiuni juridice.” Cu alte
cuvinte, dacă nesocotirea autorităţii lucrului judecat este posibilă într-o
procedură ulterioară, devine discutabil dacă părţile au beneficiat cu adevărat de
un “acces la o instanţă”, de vreme ce stabilitatea hotărârilor judecătoreşti este de
esenţa acestora.
În opinia concurentă a judecătorilor ……… şi ………. s-a apreciat de
asemenea că dreptul de acces la o instanţă ar fi şi el iluzoriu, dacă ordinea
juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească
definitivă şi obligatorie să fie lăsată fără efect într-o procedură ulterioară; în
acest caz, încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice constituie o
încălcare a dreptului de acces la justiţie, intrinsec dreptului la un proces echitabil
prev. de art. 6 din Convenţie.
Această jurisprudenţă a fost reiterată ulterior, atât împotriva României, cât
şi împotriva altor state est – europene (a se vedea îndeosebi cauza …………….,
hotărârea din 24.07.2003)
În cauza ………………. (hotărârea din 1.12.2005), Curtea a statuat că dreptul
la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din
Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă
preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor
contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului
este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că
soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie
repusă în discuţie (cauza ………….., precitată, paragraful 61).
În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să
solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a
obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de
control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta
erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă
judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că
pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv
suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu
decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza
………………….., nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).”
Rezultă prin urmare că simplul fapt că asupra unei chestiuni de drept pot
exista mai multe păreri nu justifică redeschiderea procedurii, prin formularea
unei căi extraordinare de atac. Pentru identitate de raţiune, cu atât mai mult nu
este permisă ignorarea autorităţii lucrului judecat şi rejudecarea aceleiaşi cauze,
într-un litigiu ulterior, pe motiv că instanţele învestite cu al doilea litigiu
consideră că prima hotărâre irevocabilă ar fi nelegală.
De altfel, din hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza
………………………………. rezultă foarte clar că încălcarea principiului securităţii
raporturilor juridice şi, în consecinţă, încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, nu
rezultă doar din intervenţia ulterioară a procurorului general într-un proces civil
la care nu a fost parte, ci şi repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive care
dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executată.
Se constată că Curtea de apel critică hotărârea irevocabilă anterioară,
pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, pe motiv că s-ar fi schimbat nelegal
cauza acţiunii, prin aplicarea unei legi adoptate pe parcursul procesului (Legea
nr. 10/2001), precum şi pentru că instanţa nu a procedat la compararea titlurilor.
Aplicând principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene în
prezenta cauză, aceste critici nu pot fi însă reţinute, întrucât. După cum rezultă
din considerentele ce preced (supra, lit.B) hotărârea irevocabilă a Curţii
Supreme de Justiţie a soluţionat fondul cauzei, intrând în puterea lucrului
judecat şi nu poate fi cenzurată, pe cale ocolită, de altă instanţă (fie şi instanţă de
recurs), într-un litigiu ulterior.
Ca atare, ignorarea hotărârii irevocabile anterioare şi rejudecarea fondului
cauzei, cu riscul pronunţării unei soluţii opuse faţă de cea adoptată în litigiul
anterior, încalcă ele însele dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la un proces
echitabil, în sensul art. 6 par.1 din Convenţie, care presupun, ca o componentă
esenţială, respectarea stabilităţii raporturilor juridice şi a caracterului obligatoriu
al hotărârilor definitive (în dreptul intern, irevocabile), care nu mai pot fi repuse
în discuţie, în acelaşi litigiu, ori într-un litigiu ulterior.
Acest aspect a fost de altfel ignorat de Curtea de apel, care a absolutizat
un alt aspect al dreptului de acces la o instanţă, anume ca restrângerea dreptului,
decurgând din invocarea autorităţii lucrului judecat, să nu aibă caracter
disproporţionat.
Analizând însă cauza ……………. (hotărârea din …………), invocată în
decizia de trimitere, se constată că situaţia litigioasă era cu totul diferită, în
sensul că instanţele au respins a doua acţiune a reclamantei pe motiv că ar exista
autoritate de lucru judecat, cu toate că între timp fusese pronunţată o hotărâre
judecătorească de natură să schimbe esenţial constatările din litigiul anterior,
ceea ce putea echivala cu o cauză nouă. Curtea a constatat că instanţele nu au
explicat suficient pretinsa identitate de cauză şi au lăsat practic fără efect
hotărârea judecătorească pronunţată ulterior primului litigiu.
Niciunul din elementele particulare care au determinat Curtea să reţină o
încălcare a art. 6 par.1 din Convenţie, prin invocarea autorităţii lucrului judecat
de către instanţele naţionale, nu se regăseşte în prezenta cauză.
D. Totodată, în raport de o jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a
Drepturilor Omului (e.g., cauzele …………………, ……………..) hotărârea
irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a statuat că pârâţii ………… şi
………. sunt proprietarii imobilului, constituie un “bun” în sensul art.1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar reanalizarea în fond a chestiunii proprietăţii, cu
concluzia că titlul reclamanţilor ar fi preferabil, ar constitui atât o încălcare a
dreptului la un proces echitabil, cât şi o gravă încălcare a dreptului de proprietate
al pârâţilor, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În raport de aceste considerente, dar şi de exigenţele impuse de art. 315
alin.1 C.pr.civ., instanţa apreciază că se impune respingerea în fond a acţiunii în
revendicare, întrucât, prin efectul deciziei nr. ………….. pronunţată de Curtea
Supremă de Justiţie, secţia civilă, pârâţii sunt proprietarii imobilului şi nu pot fi
evinşi într-o acţiune în revendicare ulterioară.
E. În subsidiar faţă de considerentele expuse, dacă s-ar face cu totul
abstracţie de litigiul purtat anterior între părţi (ceea ce, în opinia instanţei, ar fi
nelegal) se impune analiza efectelor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, asupra
acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi. Aceasta întrucât, spre deosebire
de litigiul anterior, care a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,
prezenta acţiune a fost introdusă după intrarea în vigoare a aceleiaşi legi.
Spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care a reglementat exclusiv situaţia
imobilelor preluate cu titlu valabil (chiar dacă, în fapt, a fost aplicată şi unor
imobile preluate fără titlu valabil, ceea ce a generat numeroase litigii precum
cauza de faţă; pentru detalii asupra evoluţiei adesea contradictorii a practicii
administrative şi judiciare relevante, a se vedea hotărârea pronunţată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în cauza ………….), Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada ………… – …..
reglementează situaţia atât a imobilelor preluate cu titlu valabil, cât şi a
imobilelor preluate fără titlu valabil (considerând, pe drept cuvânt, că şi acestea
au fost preluate într-o manieră abuzivă de statul comunist, de această dată
termenul având o conotaţie preponderent politică şi morală).
Potrivit art. 1 alin.1 şi 2, coroborat cu art. 2 alin.1 (îndeosebi literele g şi
h) din Legea nr. 10/2001, această lege are ca obiect restituirea tuturor imobilelor
preluate în mod abuziv, indiferent dacă această preluară s-a făcut cu titlu valabil,
ori fără un astfel de titlu.
Art. 2 alin.2 din lege dispune totodată că persoanele ale căror imobile au
fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, avută la data
preluării, pe care o exercită (doar) după primirea deciziei sau hotărârii
judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Art. 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în
echivalent şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea
dispoziţiilor legale, iar art. 45 din lege instituie un termen de prescripţie de 18
luni pentru dreptul la acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de
cauza acesteia.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea
termenului de decădere, prevăzut de lege pentru formularea notificării, atrage
pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Din ansamblul acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a înţeles să
dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun,
situaţiei în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil a vândut
imobilului unei terţe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.
Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situaţie, adevăratul proprietar
are la dispoziţie acţiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub
rezerva apărărilor întemeiate pe uzucapiunea scurtă, ori pe regulile specifice din
materia cărţii funciare.
Dimpotrivă, potrivit Legii nr. 10/2001, într-o astfel de situaţie, persoana
îndreptăţită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, şi
anume, prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, însă numai dacă a
formulat notificare în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială.
Principala lacună a Legii nr. 10/2001 o constituie, încă de la intrarea sa în
vigoare, omisiunea unei reglementări exprese cu privire la posibilitatea de a
formula acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în această ipoteză.
Întrebarea care se poate pune este, în rezumat, dacă adevăratul proprietar
are un drept de opţiune între aplicarea regulilor de drept material din Legea nr.
10/2001, respectiv ale Codului civil, ori dacă aplicarea regulilor de drept
material din Legea nr. 10/2001 este obligatorie, potrivit adagiului “legea
generală derogă de la legea specială” (specialia generalibus derogant).
Din punct de vedere procesual, instanţa este obligată să aplice cauzei
deduse judecăţii dispoziţiile de drept material ce reglementează raportul juridic
litigios, şi pe care este obligată să le cunoască, şi aceasta chiar dacă reclamanţii
nu au invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevederile Legii nr.
10/2001.
Cauza cererii de chemare în judecată, înţeleasă ca fundament al raportului
juridic litigios, respectiv ca situaţie de fapt calificată juridic, o constituie dreptul
de proprietate asupra imobilului înstrăinat de statul neproprietar unei terţe
persoane.
După cum s-a reţinut deja în cele ce preced, cauza cererii de chemare în
judecată nu se rezumă la situaţia de fapt, însă nu poate fi confundată nici cu
temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet; instanţa
trebuie să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în temeiul normelor de drept
aplicabile acestuia.
A accepta teza potrivit căreia dispoziţiile de drept material ale Legii nr.
10/2001 nu ar fi aplicabile, întrucât reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe
dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ar însemna, prin reducere la absurd, ca norme de
drept material imperative, de ordine publică, să fie ori nu aplicabile după cum
reclamanţii consimt ori nu la aplicarea lor. O astfel de soluţie este în mod
evident inacceptabilă, ea fiind de altfel în contradicţie cu noţiunea de cauză a
cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost expusă în considerentele ce
preced, dar şi cu exigenţele constituţionale privitoare la egalitatea cetăţenilor în
faţa legii.
Instanţa, în temeiul principiului disponibilităţii (art.129 alin.6 C.pr.civ.),
nu poate modifica obiectul ori cauza acţiunii, însă este îndreptăţită şi obligată să
dea eficienţă normelor de drept substanţial şi procedural aplicabile acţiunii
formulate.
Prin urmare, numai neînţelegerea conceptului juridic de cauză, precum şi
a principiului disponibilităţii poate sta la baza afirmaţiei potrivit căreia, prin
aplicarea dispoziţiilor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001, instanţa
ar “schimba obiectul şi cauza” prezentei acţiuni.
Dacă din punct de vedere procesual este aşadar indiscutabil că instanţa
trebuie să dea eficienţă normelor de drept substanţial aplicabile acţiunii
formulate, trebuie clarificată chestiunea dacă aplicarea prevederilor de drept
substanţial din cuprinsul Legii nr. 10/2001 este obligatorie, ori facultativă, fiind
posibil ca reclamantul să invoce şi să obţină aplicarea exclusivă a regulilor de
drept comun.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu reglementează suficient de clar acest
aspect, instanţele judecătoreşti nu pot refuza să judece această chestiune, sub
cuvânt că legea nu prevede, este întunecată ori neîndestulătoare (art. 3 C.civ.),
fiind ţinute să limpezească înţelesul normelor juridice aplicabile.
Relativ recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în Secţii
Unite asupra acestei chestiuni, printr-o decizie în interesul legii din data de 9
iunie 2008, statuând, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului
comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada ……… – ……………, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, în sensul următor:
a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea
legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă
acesta nu este prevăzut expres în legea specială;
b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială
(Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are
prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare,
întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere
unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice;
Interpretarea primei teze a dispozitivului deciziei în discuţie impune
aşadar concluzia că dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind
speciale şi derogatorii faţă de dreptul comun privitor la acţiunea în revendicare
imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al
reclamantului între aceste norme, şi cele care reprezintă dreptul comun.
Această interpretare duce la concluzia potrivit cu care acţiunile în
revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada ………….. – ………..,
formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulate împotriva
terţelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credinţă, de la statul
neproprietar sunt neîntemeiate; aceasta nu întrucât buna-credinţă ar valora în
această materie titlu de proprietate, după cum s-a reţinut în mod eronat într-o
parte a jurisprudenţei şi a doctrinei, ci pentru că legiuitorul a instituit altă
soluţie de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietăţii
imobilare înseşi, şi a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin
raportare la valoarea imobilului.
Pentru a verifica aplicabilitatea acestei soluţii în cauză, se impune şi
analiza tezei a doua a dispozitivului deciziei pronunţate de Curtea de Casaţie:
“În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate
poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,
în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori
securităţii raporturilor juridice.”
În prima parte a dispoziţiei enunţate, instanţa supremă face aplicarea art.
20 alin.2 din Constituţie, arătând că, în ipoteza în care există neconcordanţe între
Legea nr. 10/2001 (legea internă) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
aceasta are prioritate, având forţă supralegislativă.
Cu toate acestea, arată în continuare Curtea de Casaţie, prin aplicarea cu
prioritate a convenţiei nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de
proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Din interpretarea coroborată a deciziei Curţii de Casaţie rezultă
a) aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 faţă de dreptul comun, ceea ce
constituie o aplicare a principiului potrivit căruia legea specială derogă de la
legea generală;
b) cu toate acestea, legea specială poate fi înlăturată, urmând a se face
aplicarea directă a CEDO privind dreptul de acces la justiţie, atunci când
acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, se îndreaptă împotriva
statului, ori a unei unităţi deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001.
Admisibilitatea acţiunii în revendicare în această ipoteză rezultă din
împrejurarea că nu se aduce atingere unui “drept de proprietate”, în sensul art.1
din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, având în vedere că statul şi entităţile
publice sunt prin definiţie excluse din sfera subiectelor protejate de Convenţie;
c) înlăturarea legii speciale şi admiterea acţiunii în revendicare, întemeiate
pe dreptul comun, nu se poate face în măsura în care, astfel, s-ar aduce atingere
“dreptului de proprietate” dobândit de un alt subiect de drept privat, în acest caz
având prioritate stabilitatea raporturilor juridice.
Aplicând aceste concluzii la cauza de faţă, rezultă că, potrivit deciziei
Curţii de Casaţie, acţiunea în revendicare trebuie respinsă ca neîntemeiată,
întrucât pentru situaţia dedusă judecăţii, legea specială prevede altă soluţie decât
restituirea imobilului în natură, respectiv restituirea prin echivalent. Dacă s-ar
proceda în alt mod, s-ar aduce atingere “dreptului de proprietate” al pârâtei, şi
implicit stabilităţii raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat.
Se constată că decizia instanţei supreme respectă, ea însăşi, exigenţele
art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, prin aplicarea acestei decizii fiind respectate şi dispoziţiile art. 20 alin.2
din României.
Din jurisprudenţa relevantă a organelor Convenţiei (fosta Comisie a
Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului) rezultă că
noţiunea de “bun” – care nu trebuie restrânsă la proprietatea propriu-zisă,
aceasta fiind doar nucleul noţiunii – include ansamblul intereselor ce derivă din
raporturile juridice patrimoniale, pe care o persoană le-a dobândit în mod efectiv
şi licit, respectiv orice drept privat ce constituie o valoare patrimonială (definiţie
ce relevă intenţia de a acorda o protecţie minimă drepturilor cu caracter
economic, în contextul istoric al adoptării Convenţiei de la Roma). Nu este
protejat dreptul la proprietate, respectiv la dobândirea unei proprietăţi.
Potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei articolului
1 îl formează aşadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare
componentă a patrimoniului care:
a)are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă,
derizorie);
b)reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă
din sfera juridică a persoanei interesate;
c)se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi
indentificabil.
În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiţie (lit.b), ce a fost
dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (………… –
…………… hotărârea din ………….):
a) Art.1 nu recunoaşte dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de
un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie
continuă de “privare de drept”. În consecinţă, privările de proprietate anterioare
ratificării Convenţiei nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis
(Malhous c. Republicii Cehe);
b) Reclamantul nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în
măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se raportează la un “bun” în
sensul Convenţiei; noţiunea de bun poate include fie “bunuri actuale”, fie valori
patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că
are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de
proprietate. Dimpotrivă, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate a
cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un “bun” în sensul art.1; aceeaşi
este situaţia creanţelor condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiei
(…………………………………….).
c) Art.1 nu impune statelor contractante nicio obligaţie privind restituirea
bunurilor dobândite anterior ratificării Convenţiei; statele sunt libere să
determine domeniul de aplicare a legislaţiei privind restituirea bunurilor, precum
şi condiţiile restituirii (a se vedea şi …………….);
d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenţiei şi a Protocolului nr. 1,
adoptă o legislaţie privind restituirea totală ori parţială a bunurilor preluate
într-un regim anterior, o astfel de legislaţie dă naştere unui nou drept de
proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute pentru restituire (……………….);
e) noţiunea de “speranţă legitimă”: trebuie distins între o simplă speranţă
– oricât de legitimă moral – şi speranţa legitimă, care trebuie să aibă o natură
concretă şi să se întemeieze pe o dispoziţie legală, ori pe un act juridic, cum ar fi
o hotărâre judiciară; dacă existenţa unui drept este controversată în dreptul
intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanţe, nu
există o speranţă legitimă (……………….).
f) un interes patrimonial (creanţă) nu poate fi considerat o ” valoare
patrimonială” susceptibilă de a constitui un “bun” în sensul art.1 decât dacă ea
are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată
de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti; o contestaţie reală,
ori caracter serios al pretenţiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenţa
unei speranţe legitime.
Aplicând principiile enunţate de Curte (lit.a) la prezenta cauză, se constată
că reclamanţii nu au un “bun”, întrucât privarea de proprietate din anul 1988 a
constituit un act instantaneu şi nu a creat o situaţie continuă de “privare de
drept” (spre deosebire de situaţia din cauza ……………….., preluarea nu a avut un
caracter pur faptic, existând o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un act
normativ existent la acea dată).
Pe de altă parte (lit.d – f), din adoptarea legislaţiei de restituire, ulterioară
aderării României la Convenţie, nu rezultă niciun “bun” şi nici măcar o speranţă
legitimă de restituire a imobilului în natură, întrucât exact în ipoteza existentă în
cauză, Legea nr. 10/2001 prevede doar restituirea prin echivalent a imobilului
vândut unui terţ, sub rezerva anulării titlului acestuia, printr-o acţiune formulată
în interiorul termenului de prescripţie special, prevăzut de lege. Titlul pârâţilor,
reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza legii nr.
112/1995, nu a fost desfiinţat astfel că este valabil, cumpărătorii fiind de bună
credinţă. Reclamanţii au avut la dispoziţie mijloacele legale necesare pentru a
anula titlul de proprietate al pârâţilor dar nu le-au folosit, în interiorul termenului
de prescripţie specială, asumându-şi astfel riscul de a nu mai putea desfiinţa pe
viitor titlul de proprietate ce li se opune şi de a nu mai putea obţine restituirea în
natură a bunului (art. 45 alin. 5 şi art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001).
Ca atare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea internă pentru
restituirea în natură a imobilului, motiv pentru care reclamanţii – în lumina
principiilor de aplicare rationae temporis a Convenţiei, la care România a aderat
în anul 1994 – nu au un “bun” în sensul art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la
Convenţie.
Dimpotrivă, pârâţii, deşi nu ar putea fi consideraţi proprietari dacă s-ar fi
aplicat exclusiv regulile de drept comun, au un titlu de proprietate consolidat
prin reglementarea legală specială anterior menţionată şi beneficiază cel puţin de
o “speranţă legitimă” de a păstra bunul, în raport de soluţia de drept material a
legii speciale (restituirea prin echivalent). Ca atare, pârâţii beneficiază de un
“bun” în sensul Convenţiei, iar admiterea acţiunii în revendicare ar constitui o
încălcare a art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în ce îi priveşte.
Mai mult, din considerentele anterior expuse (supra, pct. D, pag. 10)
rezultă că hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a statuat
că pârâţii …………. şi …………….. sunt proprietarii imobilului, constituie un “bun”
în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, bun de care nu pot fi privaţi
prin admiterea prezentei acţiuni.
Din toate considerentele expuse rezultă netemeinicia acţiunii în
revendicare formulate, care va fi respinsă, în raport, pe de-o parte, de art. 1201
C.civ., art. 6 par.1 şi art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, art. 315 alin.1 C.pr.civ., iar pe de altă parte, de reglementarea specială a
Legii nr. 10/2001 şi de Decizia adoptată de Curtea de Casaţie în Secţii Unite,
obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 329 alin.3 C.pr.civ.
Fiind vorba despre o decizie interpretativă, similară prin efectele sale unei
norme interpretative, ea face corp comun cu norma juridică interpretată şi se
aplică şi litigiilor în curs, şi aceasta chiar anterior publicării în Monitorul Oficial,
nefiind raţional ca instanţa să ignore decizia şi raţiunile ce o fundamentează,
pentru simplul considerent că există un interval (de altfel, regretabil de mare)
între pronunţarea soluţiei, pe de-o parte, şi publicarea considerentelor, pe de altă
parte.
Va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE:
Respinge acţiunea formulată de reclamanţii ……….. şi …………., ambii
domiciliaţi în ……, str. ……………, sector ……. împotriva pârâţilor
………………………………….cu sediul în ……….., str. …………….., sector ….
…………….. cu sediul în ……, B-dl. ….., nr. …, sector … …………… cu sediul în
…….., …………, nr. …., sector …, ……… domiciliat în ……, str. ….., nr. .., sector .. şi
………. cu domiciliul în Bucureşti, str. ………., nr. …., sector …, având ca obiect –
revendicare, ca neîntemeiată.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, …………..
PREŞEDINTE, GREFIER,
