C. civ., art. 969-970, art. 1083, art. 1087
Pentru a interveni răspunderea contractuală, în raport de clauzele contractului nr. 290 din 26 martie 2006. părţile aplicând dispoziţiile art. 969-970 C. civ., au prevăzut expres şi în mod special condiţiile: existenţa unui „prejudiciu efectiv provocat” (6.1): existenţa
vinovăţiei, adică a culpei contractuale (..partea vinovată”) şi a faptei cauzatoarc de prejudiciu: absenţa forţei majore, ca o cauză de exonerare a răspunderii parţială şi existenţa raportului de cauzalitate.
Deşi culpa. în doctrină şi chiar în jurisprudenţă, nu mai este considerată ca un element al răspunderii contractuale, părţile din acest contract au prevăzut-o efectiv, astfel că răspunderea contractuală poate interveni numai în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate. Există deci neexecutare culpabilă atunci când executarea este posibilă, dar debitorul refuză cu rea-credinţă să o îndeplinească, iar prin această faptă a creat un prejudiciu efectiv, actual, direct şi cert, determinat sau determinabil în patrimoniul creditorului. în sfârşit, pentru instituirea răspunderii contractuale, se cere ca între fapta prejudiciabilă şi prejudiciul efectiv produs să existe o legătură de la cauză la efect.
în speţă, reclamanta a negat existenţa prejudiciului şi a susţinut teza culpei pârâtei, constituită pe tărăgănarea răspunsului la corespondenţa din perioada 24 martie – 12 aprilie 2006 şi prin ncacceptarea graficului de livrare propus de cumpărătoare, elemente colaterale raportului de cauzalitate şi culpei esenţiale.
Reclamanta şi-a întemeiat deci acţiunea numai pc ideea de prezumţie de răspundere, străină contractului în discuţie, valorificând simplist şi detaşată de intimitatea dispoziţiilor contractuale numai clauza 6.2, din care a pus în operă doar existenţa penalităţii de 20% din valoarea zahărului nelivrat şi a omis expresia din text „fără excluderea art. 6.1″, în carc este expres consacrată condiţia existenţei culpei contractuale.
într-adevăr. conform art. 1087 C. civ., este admisibilă convenţia prin care părţile evaluează cu anticipaţie şi forfetar daunele-interese, adică aşa-numita clauză penală, care are deci caracter accesoriu, astfel că ineficacitatea obligaţiei principale face inoperantă şi clauza penală.
Ea nu poate deci interveni străin şi independent de soarta obligaţiei principale, ci dependent şi numai în cazul existenţei răspunderii contractuale, mai ales că în speţă, prin art. 6.2, părţile au „legat-o” strâns de culpa contractuală.
Dar, pe de o parte, reclamanta nu a probat existenţa culpei contractuale a pârâtei, iar, pe de altă parte, reclamanta a cunoscut, încă din ofertă, gradul total de dependenţă a existenţei şi executării contractului nr. 290 din 16 martie 2006 de încheierea şi executarea contractului pârâtei cu vânzătorul italian W. şi de transportul şi livrarea în Portul Constanţa a cantităţii de zahăr alb din Brazilia.
Pârâta a încheiat acest contract, a deschis acreditivul pentru plata preţului mărfii, a emis biletul la ordin, a efectuat demersurile nccesare pentru executarea navlosirii şi livrării mărfii din Portul Sao Paolo în Portul Constanţa, dar vânzătorul italian nu şi-a îndeplinit obligaţiile, ceea ce a dus la neexecutarea integrală a contractului de import pentru toată cantitatea de 12.500 tone zahăr.
Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu datorează daune-interese când din forţă majoră sau caz fortuit a fost împiedecat să îşi execute obligaţia. Fapta unui terţ faţă de contract, ca şi fapta creditorului au fost asimilate în doctrină şi jurisprudenţă cu forţa majoră, fiind considerate cauze de exonerare de răspundere, dacă l-au pus pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
Or. în speţă, atât lipsa culpei pârâtei, cât şi fapta terţului, adică a vânzătorului străin, W.-B., au fost neîndoielnic probate, situaţie în care nu sunt eficace clauzcle 6.1 şi 6.2 relativ la instituirea răspunderii pârâtei pentru clauza penală.
Dar fapta terţului, astfel conturată şi determinantă în neexecutarea contractului nr. 290/2006. are şi calificarea de caz de forţă majoră dată de părţi prin clauza 8.1, cu expresia „orice eveniment (…) care nu poate fi controlat de părţi (…)”, fiind evident că
acestea nu aveau posibilitatea eficace de a controla şi impune terţului executarea obligaţiei de livrare a zahărului alb către România.
în concluzie, nefiind întrunite condiţiile generale şi nici cele speciale din contractul nr. 290 din 16 martie 2006. nu se poate institui răspunderea contractuală culpabilă a pârâtei pentru ncexecutarea contractului şi. în consecinţă, nici răspunderea pentru daune-interese întemeiate pe clauza penală din art. 6.2 din contract, astfel că acţiunea arbitrală este nefondată. Tribunalul arbitral dispunând respingerea ei.
Sentinţa arbitrală nr. 7 din 18 ianuarie 2007
