Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C.pen., raportat la art. 248/1C.pen. şi art. 258 C.pen. Infracţiunile de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti privind plata salariilor şi reintegrarea în muncă, prevăzute de art. 83 şi art. 84 din Legea nr. 168/1999 (în prezent infracţiunile sunt prevăzute de art. 277 şi art. 278 din Codul muncii)
C.pen., art. 246, art. 2481, art. 258, art. 146
Legea nr. 168/1999, art. 83, art. 84
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6
Infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 246 C.pen. raportat la art. 2481C.pen., reprezintă fapta funcţionarului public sau a funcţionarului, în condiţiile aplicării art. 258 C.pen., care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos, şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
Astfel, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii este imperios să se dovedească calitatea de funcţionar, atribuţiile avute de persoana acuzată în exerciţiul funcţiei, vătămarea intereselor legale ale unei persoane, precum şi o consecinţă deosebit de gravă, cum ar fi o tulburare a bunului mers al unităţii.
Curtea constată că în mod corect a apreciat Tribunalul că nu s-a făcut dovada că inculpatul a avut calitatea de funcţionar al societăţii. Astfel, proba cu înscrisuri şi expertiza atestă că inculpatul nu a fost numit în vreo calitate care să îi atragă calificarea de funcţionar, rămânând investitor al societăţii comerciale, respectiv că nu a exercitat atribuţii legate de plata salariilor cuvenite părţilor vătămate sau de reintegrare în activitate a salariaţilor.
În speţă nu poate fi primită nici teza funcţionarului de fapt”, pe care şi-a fundamentat soluţia instanţa de fond, întrucât infracţiunea de serviciu sau în legătură cu serviciul are ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la raporturile de serviciu, ceea ce presupune ca între persoana juridică şi funcţionar să existe un raport de muncă atât în fapt, cât şi în drept, deci un raport juridic întemeiat pe un contract care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă şi de fond cerute de lege pentru valabilitatea sa.
Astfel, în mod corect a fost achitat inculpatul, pe motiv că această faptă nu există.
În ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 83 şi 84 din Legea nr. 168/1999, se impune achitarea inculpatului pe temeiul că aceste fapte nu au fost săvârşite de inculpat, câtă vreme acesta, neavând calitatea de funcţionar, nu putea îndeplini atribuţii referitoare la plata salariilor şi reintegrarea în muncă a părţilor vătămate. În schimb, Curtea nu poate primi cererea procurorului de încetare a procesului penal pe temeiul că în privinţa acestor din urmă infracţiuni ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale, întrucât, potrivit art. 13 C.pen., soluţia achitării inculpatului conform art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., are întâietate în raport cu soluţia încetării procesului penal.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 649/R din 18 mai 2009
Prin sentinţa penală nr. 79/09.03.2007, pronunţată în dosar nr. 5376/290/2005, Judecătoria Reşiţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C.proc.pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 83, 84 din Legea nr. 168/1999.
În baza art. 246 C.pen. raportat la art. 2481 C.pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. b) C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 81 C.pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 C.pen.
În baza art. 359 C.proc.pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C.pen. cu privire la revocarea suspendării.
În baza art. 14, 346 C.proc.pen. raportat la art. 998 şi urm. C.civ. a admis în parte acţiunile civile formulate de către părţile civile şi a obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente – societate comercială -, să plătească fiecărei părţi civile despăgubiri constând în salariul cuvenit de la data de 15.05.2000 până la reintegrarea în muncă, la care se adaugă compensările şi indexările intervenite în această perioadă, cu deducerea din cuantumul despăgubirii a sumelor de bani ce au fost deja încasate de către părţile civile cu acest titlu.
În baza art. 191 alin. (1), (3) C.proc.pen. a obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 2000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 828 din 14 decembrie 1998 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat în calitate de vânzător şi S.C. B.S.”- S.R.L. O. reprezentată de P.R.E. în calitate de cumpărător, au fost vândute 77,71% din acţiunile societăţii comerciale.
După privatizare, planurile de reorganizare nu au condus la redresarea societăţii comerciale, datorită managementului slab şi a lipsei permanente de bani.
Pe fondul deteriorării continue a activităţii şi performanţelor societăţii, coroborat cu mai multe mişcări de protest din partea sindicatului, numita P.R.E. a luat hotărârea de a conduce ea însăşi activitatea firmei prin asumarea atribuţiilor funcţiei de director general la data de 1 martie 2000.
La fel ca şi ceilalţi directori generali care au condus societatea comercială înaintea sa, nici P.R.E. nu a reuşit să redreseze societatea. În aceste împrejurări s-au acutizat tensiunile dintre conducerea societăţii şi sindicatul muncitorilor nemulţumiţi de neplata drepturilor salariale, tensiuni care au condus la evenimentele din data de 12 mai 2000, evenimente soldate cu lovirea directorului general P.R.E. de către angajaţi.
Motivând că în aceste condiţii nu se poate desfăşura activitatea în condiţii normale, P.R.E. se stabileşte în localitatea O. unde îşi avea domiciliul şi a dispus desfacerea contractelor de muncă la un număr de 609 angajaţi. Ulterior, directorul general al firmei P.R.E. revine asupra unor decizii, astfel că rămân 533 de muncitori, cărora le-a fost desfăcut contractul de muncă pe motive disciplinare.
Fiind nemulţumiţi de deciziile primite, angajaţii au atacat deciziile în instanţă, unde, prin sentinţe civile definitive, au fost anulate deciziile de desfacere disciplinară a contractelor de muncă, dispunându-se reintegrarea contestatorilor pe postul avut anterior şi obligarea intimatei societăţii comerciale în discuţie să plătească contestatorilor salariile cuvenite de la data desfacerii contractelor de muncă şi până la reintegrare, cu compensările şi indexările intervenite în această perioadă.
În perioada soluţionării contestaţiilor împotriva deciziilor de desfacere a contractelor de muncă, funcţia de director general era deţinută de P.R.E. care a exercitat atribuţiile acestei funcţii până la data de 12 septembrie 2000, dată la care acesta şi-a dat demisia. Cu aceeaşi dată a fost numit în funcţia de director general inculpatul C.G., reprezentantul holdingului din Olanda şi care avea relaţii de afaceri cu societatea comercială în discuţie.
După obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive prin care s-a dispus reintegrarea pe posturile avute anterior şi plata drepturilor salariale restante, 50 de muncitori au depus cereri scrise la societatea comercială, prin care solicitau executarea dispoziţiilor hotărăşti pronunţate de instanţa de judecată, aspect confirmat şi de tabelul întocmit de secretara P.C., angajata societăţii comerciale.
Ulterior, muncitorii au sesizat organele de urmărire penală deoarece nu au fost respectate dispoziţiile hotărârilor pronunţate ca urmare a contestaţiilor depuse împotriva deciziilor de desfacere a contractelor de muncă, fiind audiate în faza de urmărire penală 533 părţi vătămate, care au solicitat reintegrarea în muncă şi plata drepturilor salariale restante.
În drept, s-a apreciat că faptele comise de către inculpat în condiţiile mai sus menţionate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti definitive privind plata salariilor, de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat şi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, fapte prevăzute de art. 83, art. 84 din Legea nr. 168/1999, art. 246 C.pen. combinat cu art. 2481 C.pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) C.pen.
Subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este menţionat ca atare în textul de lege, dar, în conformitate cu dispoziţiile art. 258 C.pen., fapta poate fi comisă de orice funcţionar, în înţelesul dat de art. 147 alin. (2) C.pen., această din urmă situaţie fiind aplicabilă în speţă.
Pe latură subiectivă, instanţa de fond a reţinut intenţia ca formă a vinovăţiei în cazul tuturor faptelor.
Cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 83, art. 84 din Legea nr. 168/1999, instanţa de fond a constatat că de la data săvârşii faptelor şi până în prezent au trecut mai mult de 4 ani şi 6 luni, astfel încât inculpatul nu mai poate fi tras la răspundere penală pentru comiterea acestor infracţiuni, în cauză operând, conform art. 122 lit. e, art. 124 C.pen., prescripţia specială a răspunderii penale.
Împotriva acestei sentinţe,în termen legal,a declarat apel inculpatul C.G.
În motivarea apelului său inculpatul a arătat că sentinţa primei instanţe este netemeinică şi nelegală întrucât instanţa a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, deşi în considerentele hotărârii se arată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 258 C.pen., considerându-se că inculpatul are calitatea de funcţionar, în dispozitivul aceleaşi hotărâri se dispune condamnarea reţinându-se calitatea de funcţionar public;inculpatul mai arată că nu are nici calitatea de funcţionar public şi nici calitatea de funcţionar, în înţelesul art. 147 din Codul penal,întrucât nu a existat între societatea comercială şi inculpat un contract de muncă şi inculpatul nu a fost salarizat de această societate; se mai arată de către inculpat în apelul său că, deşi instanţa de fond reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 258 C.pen., în rechizitoriul parchetului nu se menţionează acest text de lege, astfel încât prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei fără a o pune în discuţie; se mai susţine în apelul inculpatului că,instanţa de fond, în mod greşit a considerat că acesta a avut calitatea de director general, având în vedere faptul că numirea sa nu s-a făcut în condiţiile legii,inculpatul nu a acceptat această numire; cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu se mai arată că nu sunt întrunite nici elementele laturii obiective şi nici cele ale laturii subiective ale acesteia; referitor la cealaltă infracţiune reţinută în sarcina sa, în apelul formulat, inculpatul arată că nu a avut atribuţii privind reîncadrarea în muncă a salariaţilor şi că instanţa de fond,deşi a reţinut că inculpatul a fost numit director general începând cu data de 16.10.2000, l-a obligat la repararea unor prejudicii care s-au născut anterior,respectiv la 15.05.2000, în concluzie, inculpatul a solicitat achitarea sa şi respingerea acţiunilor civile formulate.
În apel a fost audiat inculpatul şi au fost administrate probe noi, cu înscrisuri, testimoniale şi cu expertiza contabilă.
Prin decizia penală nr. 105 din 01.07.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 5376/290/2005, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., a fost admis apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei penale nr. 79/09.03.2007, pronunţată de Judecătoria Reşiţa, în dosar nr. 5376/290/2005, pe care a desfiinţat-o şi rejudecând:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.proc.pen. a fost achitat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 83, art. 84 din Legea nr. 168/1999.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.proc.pen. a fost achitat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 246 raportat la art. 2481 şi art. 258 C.pen.
În primul rând, s-a reţinut de instanţa de apel că există contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate, în sensul că, deşi în considerentele hotărârii se arată că inculpatul are calitatea de funcţionar, în înţelesul art. 147 alin. (2) C.pen. şi că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 258 din Codul penal, în dispozitivul aceleaşi hotărâri nu mai apare aceeaşi menţiune, instanţa de fond condamnându-l pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, cu reţinerea calităţii de funcţionar public a acestuia.
Pe de altă parte, s-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 246 raportat la art. 2481 C.pen., luându-se în considerare calitatea acestuia de funcţionar public, iar instanţa de fond, considerând că inculpatul are calitatea de funcţionar şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 258 C.pen. a procedat, în fapt, la schimbarea încadrării juridice, pe care însă nu a pus-o în discuţia părţilor,contrar dispoziţiilor art. 334 C.proc.pen.
S-a mai reţinut şi că, pentru a dispune condamnarea inculpatului, prima instanţă s-a bazat în mod exclusiv pe mijloacele de probă existente la dosarul de urmărire penală, nu a audiat inculpatul şi nu a administrat nici un fel de probe (probe testimoniale şi probe cu expertiza) care să ducă la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
S-a considerat că, procedând în modurile arătate, prima instanţă a pronunţat o hotărâre fără ca, în fapt, să aibă loc o judecată şi a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, precum şi dreptul la un proces echitabil de care se bucură acesta,drepturi garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a apreciat că motivele de apel mai sus analizate sunt motive de nulitate relativă, ce au fost invocate la primul termen cu procedura completă, conform dispoziţiilor art. 197 alin. (4) C.proc.pen., însă, întrucât nu se constituie în motive de desfiinţare cu trimitere a hotărârii atacate, se impune desfiinţarea hotărârii primei instanţe cu reţinerea cauzei spre rejudecare în apel, conform probelor administrate de instanţa de apel şi pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Pe fondul cauzei,cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută şi pedepsită de art. 246 C.pen. raportat la art. 2481 C.pen., pentru care a fost condamnat inculpatul, s-a reţinut de către instanţa de apel, în fapt, următoarele:
Prin încheierea şedinţei publice din data de 20 noiembrie 2007, avându-se în vedere faptul că societatea comercială este o societate pe acţiuni, cu capital privat, şi că nu se încadrează în categoria societăţilor la care se referă dispoziţiile art. 145 C.pen., s-a dispus de către tribunal schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 246 C.pen. raportat la art. 2481 C.pen., în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 246 C.pen. raportat la art. 2481 C.pen. şi art. 258 C.pen.
Faţă de precizările parchetului şi noua încadrare stabilită, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice.
S-a apreciat că starea de fapt reţinută de instanţa de fond cu referire atât la infracţiunea de abuz în serviciu, cât şi cu privire la celelalte două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, este însă contrazisă de probele administrate.
Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 246 C.pen. constă în fapta funcţionarului public (sau a funcţionarului,în condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 258 C.pen.), care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos, şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
S-a reţinut de către tribunal că în considerentele sentinţei apelate, prima instanţă a reţinut calitatea de funcţionar a inculpatului. Pentru a reţine calitatea de funcţionar a inculpatului, prima instanţă a arătat că inculpatul, în perioada 16.10.200 – 22.12.2000, a dispus încadrarea de personal, semnând contracte individuale de muncă în calitate de director general, a dispus reintegrarea în muncă a numitului M.P. prin silită, a semnat procesul-verbal din dosarul execuţional, a iniţiat demersuri la inspectoratul teritorial de muncă pentru identificarea modalităţii de punere în executare a sentinţelor definitive, a dispus efectuarea de plăţi pentru prestată, a dispus vânzarea mărfii produse şi încasarea preţului acesteia, exercitând efectiv prerogativele funcţiei de director general al societăţii comerciale în discuţie.
S-a considerat că aceste reţineri ale instanţei de fond se bazează însă pe o interpretare eronată a probelor administrate în faza de urmărire penală şi nu poate fi primită, având în vedere probele administrate în faţa instanţei de apel şi înscrisurile existente, atât la dosarul de urmărire penală, cât şi la dosarul fondului.
Astfel, s-a reţinut că, potrivit prevederilor statutului societăţii comerciale, societatea respectivă este o societate pe acţiuni.
În acelaşi statut, la capitolul IV, art.13, se prevede că desemnarea membrilor consiliului de administraţie şi a managerilor este atribuţia Adunării Generale a Acţionarilor, iar la art. 13 cap.V se prevede că societatea este administrată de un Consiliu managerial desemnat de Adunarea Generală.
S-a reţinut că pentru dovedirea calităţii de director general a inculpatului, parchetul s-a prevalat de extrasul procesului-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie, în care se arată că inculpatul ar fi fost numit director general.
S-a mai reţinut însă de către tribunal că, în primul rând respectivul extras nu specifică data la care a avut loc această şedinţă a Consiliului de Administraţie, nici data numirii inculpatului ca director general şi, pe fila 2 a acestuia,la consemnarea accept numirile în funcţii” nu există semnătura inculpatului.
Pe de altă parte, s-a reţinut că la dosarul cauzei nu s-a putut depune de către societatea comercială, aflată în prezent în procedură de lichidare judiciară, originalul respectivului proces-verbal şi nici dovada faptului că, şedinţa consiliului de administraţie a avut loc în condiţiile expres specificate de art. 146 din Legea nr. 31/1990 republicată la 29 ianuarie 1998, aplicabilă la acea dată, respectiv că a existat un convocator care să prevadă pe ordinea de zi numirea în calitate de director general a inculpatului.
Totodată, s-a reţinut şi că din conţinutul aceluiaşi extras rezultă că,în aceeaşi şedinţă, s-a aprobat şi demisia din funcţia de administrator a numitului S.H., situaţie în care consiliul de administraţie nu mai era legal constituit şi nu mai putea hotărî asupra problemelor puse în discuţie, cu atât mai mult asupra numirii unui director general.
Mai mult, s-a constatat că din conţinutul aceluiaşi extras nu rezultă că la respectiva şedinţă ar fi fost convocaţi şi cenzorii societăţii, aşa cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 146 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, în extras specificându-se că la şedinţă au participat doar membrii consiliului de administraţie, respectiv: S.I., P.R.E. şi P.O.Z.
De asemenea, tribunalul a reţinut că, deşi în extrasul procesului-verbal se consemnează participarea celor trei membrii ai Consiliului de Administraţie, acesta este semnat numai de către P.R.E.
Având în vedere toate aspectele mai sus relevate, tribunalul a considerat că înscrisul de la dosarul de urmărire penală nu se poate constitui într-o dovadă a numirii în funcţia de director general a inculpatului, cu atât mai mult cu cât, conform prevederilor din statutul societăţii mai sus citate,numirea managerilor (deci şi a directorului general) era de competenţa exclusivă a Adunării Generale a Acţionarilor şi nu de competenţa Consiliului de Administraţie, iar la dosarul cauzei nu există o hotărâre a Adunării Generale a Acţionarilor prin care inculpatul să fi fost desemnat director general şi nici nu s-a putut depune o astfel de hotărâre de către societatea comercială.
Totodată, s-a reţinut şi că la art. 13 cap. V din statutul societăţii se prevede că societatea este administrată de un consiliu managerial, în condiţiile art. 3 alin. ultim din Legea nr. 66/1993 şi ale art. 26 din Normele metodologice privind contractul de management nr. 1/1994, ceea ce înseamnă că managerii (directorii) din consiliul managerial trebuiau selectaţi conform procedurilor expres prevăzute de aceste acte normative, ceea ce în speţă s-a considerat că nu s-a dovedit cu privire la desemnarea inculpatului ca director general.
Cu privire la acest aspect s-a reţinut şi că, art. 3 din Legea nr. 66/1993 defineşte contractul de management ca fiind acel contract prin care persoana juridică încredinţează unui manager organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii sale, pe baza unor obiective şi criterii de performanţă, cuantificabile, în schimbul unei plăţi, iar în art. 9 din aceeaşi lege, precum şi în art. 24 din Normele nr. 1/1994 emise de Fondul Proprietăţii de Stat se prevede obligativitatea încheierii acestui contract în formă scrisă şi obligativitatea înregistrării lui la Oficiul Registrului Comerţului din raza teritorială a sediului societăţii.
Ori, în speţă, din înscrisurile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului şi cele comunicate în apel, s-a reţinut că nu s-au înregistrat nici un fel de menţiuni cu privire la desemnarea ca director general a inculpatului, iar din adresa nr. 65/27.01.2006 a inspectoratului teritorial de muncă s-a constatat că la această instituţie nu există înregistrat în evidenţe un contract individual de muncă încheiat între C.G. şi societatea comercială în discuţie şi nici ştate de plată care să ateste că acesta ar fi fost remunerat în această calitate, prin aceste înscrisuri făcându-se dovada, o dată în plus, în opinia tribunalului, că inculpatul nu a avut calitatea de director general,întrucât nu a fost numit, aşa cum se prevede în statutul societăţii de către Adunarea Generală a Acţionarilor, nu a participat la o procedură de selecţie prevăzută expres de dispoziţiile legii şi a normelor metodologice privind contractul de management, conform prevederilor aceluiaşi statut, nu i s-au determinat prin contract scris drepturile şi obligaţiile şi nu a fost remunerat.
S-a reţinut că, pentru a putea determina existenţa elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 246 C.pen., este esenţial a determina ce atribuţii a avut persoana acuzată de săvârşirea acestei infracţiuni, în vederea determinării cu exactitate a faptului neîndeplinirii ori îndeplinirii defectuoase a acestora.
În speţă, tribunalul a constatat că instanţa de fond a reţinut că inculpatul a avut ca atribuţie reintegrarea în muncă şi dispunerea plăţii drepturilor salariaţilor societăţii comerciale, bazându-se, în principal, pe declaraţia numitei P.R.E., care la data luării declaraţiei avea calitatea de învinuită în acest dosar şi avea şi calitatea de administrator cu puteri depline, purtând în fapt, în solidar cu ceilalţi administratori, răspunderea pentru actele societăţii, conform art. 144 din Legea nr. 31/1998 republicată.
Această declaraţie a fost înlăturată de tribunal, având în vedere că este subiectivă, fiind dată în condiţiile specificate mai sus şi că nu se coroborează cu celelalte probe din dosar.
Astfel, din declaraţiile martorilor: M.G., fost director economic al societăţii, B.C., fost şef serviciu administrativ şi S.C.T. s-a reţinut că inculpatul a la societatea comercială în calitate de investitor, că s-a ocupat efectiv de realizarea obiectivelor contractelor semnate între societatea acestuia şi societatea comercială în discuţie şi că, în perioada specificată în actul de inculpare, funcţia de director general era deţinută de numitul L.I.
Tribunalul a constatat că aceste declaraţii se coroborează cu cele ale inculpatului, dar şi cu probele cu înscrisuri mai sus specificate, care arată că între inculpat şi societatea comercială nu s-a încheiat niciodată un contract de muncă prin care să se prevadă, în sarcina acestuia, atribuţii de director general.
De asemenea, probele mai sus enunţate, s-a apreciat de către instanţa de apel că se coroborează şi cu concluziile expertizei efectuate în cauză, care în răspunsul la obiectivele 1 şi 2 precizează că nu au fost identificate nici un fel de documente care să ateste că între inculpat şi societatea comercială s-a încheiat un contract de muncă sau de management sau documente care să ateste că inculpatul a fost salariat al acestei societăţi ori mandatat să îndeplinească funcţii de conducere sau execuţie pentru această societate.
S-a apreciat că nu poate fi primită nici teza funcţionarului de fapt” pe care şi-a fundamentat soluţia instanţa de fond, întrucât în speţă este vorba despre o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul,care are ca obiect juridic tocmai relaţiile sociale referitoare la raporturile de serviciu, ceea ce presupune ca, între persoana juridică şi salariat să existe un raport de muncă atât în fapt, cât şi în drept, adică un raport de muncă ce se fundamentează pe un contract care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă şi de fond cerute de lege pentru valabilitatea sa.
În concluzie, având în vedere analiza probelor mai sus efectuată, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii analizate, instanţa de apel a apreciat că în condiţiile date, neexistând probe care să facă dovada numirii în condiţii de legalitate a inculpatului în funcţia de director general şi neîncheindu-se,în condiţiile de formă şi de fond expres prevăzute de textele de lege mai sus enunţate, un contract scris care să prevadă care erau atribuţiile pe care trebuia să le îndeplinească inculpatul C.G., nu se poate reţine în sarcina acestuia că nu le-a îndeplinit sau că le-a îndeplinit în mod defectuos şi nici că a avut calitatea de funcţionar,în condiţiile cerute de art.147 alin.2 din Codul penal.
S-a considerat că, sub aspectul calităţii pe care a avut-o inculpatul C.G. în cadrul societăţii, acesta a avut calitatea de investitor şi că, în perioada 16.10.2000-22.12.2000 a analizat dacă este profitabil să investească în societatea comercială în discuţie şi a urmărit livrarea către societatea proprie a mărfii pe care o comandase. Această concluzie a tribunalului a fost întărită şi de răspunsul la obiectivul 7 din expertiza efectuată în cauză, care arată că inculpatul a investit în societate suma de 4.822.561.740 lei.
Tot sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut şi că din expertiza efectuată în cauză (răspunsul la obiectivele 5,6,7) rezultă că inculpatul nu a produs nici un prejudiciu în dauna societăţii, din raport rezultând că inculpatul a investit în această societate şi că societatea respectivă îi datorează, pentru marfa plătită şi nelivrată suma de 1.060.430.156 lei.
Având în vedere concluziile expertizei mai sus menţionate, Tribunalul Caraş-Severin nu a putut reţine în sarcina inculpatului nici că ar fi produs o tulburare a bunului mers al societăţii.
În ce priveşte pretinsul prejudiciu produs părţilor vătămate care s-au constituit părţi civile în această cauză, constând în neplata salariilor restante şi neexecutarea dispoziţiilor unor sentinţe irevocabile de reintegrare în muncă,s-a apreciat de către tribunal că acesta nu poate fi imputat inculpatului; astfel, prejudiciul constând în drepturile salariale restante s-au născut anterior venirii inculpatului ca investitor la societatea comercială în discuţie şi datorită acţiunii numitei P.R.E.,care a dispus desfacerea contractelor de muncă ale părţilor civile,în condiţii care ulterior, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, s-au constatat a fi nelegale; în ce priveşte prejudiciul constând în neexecutarea sentinţelor judecătoreşti irevocabile de reîncadrare în muncă, acestea, de asemenea, s-a considerat că nu pot fi imputate inculpatului, întrucât,aşa cum s-a reţinut mai sus,inculpatul nu avea calitatea de funcţionar al societăţii comerciale şi nu avea atribuţii în ce priveşte reîncadrarea în muncă a persoanelor respective,acest atribut revenind,conform statutului societăţii şi dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 administratorilor societăţii (art. 20,Capitolul VII din statut).
Instanţa de apel a apreciat că, potrivit considerentelor anterioare infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 246 raportat la art. 2481 şi art. 258 C.pen., nu există în materialitatea sa şi s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.proc.pen., achitarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
În ce priveşte infracţiunile prevăzută şi pedepsită de art. 83 şi art. 84 din Legea nr. 168/1999, s-a apreciat că acestea nu au fost săvârşite de inculpat, iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.proc.pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea acestor infracţiuni.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, având în vedere temeiurile pentru care s-a dispus achitarea inculpatului şi dispoziţiile art. 346 alin. (3) C.proc.pen., tribunalul a dispus respingerea acţiunilor civile formulate de părţile vătămate în cauză.
Împotriva deciziei penale nr. 105 din 01.06.2008 a Tribunalului Caraş-Severin pronunţată în dosarul nr. 5376/290/2005 a declarat recurs, Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, în termenul prevăzut de lege, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 27.01.2009 sub nr. 5376/290/2005.
În motivele de recurs s-a arătat că decizia recurată este netemeinică şi nelegală sub aspectul achitării inculpatului, deoarece probatoriul administrat în cauză demonstrează faptul că inculpatul,deşi avea competenţe în a angaja şi concedia personalul,nu a reintegrat în muncă salariaţii care au depus cereri de reintegrare şi nu a dispus plata drepturilor salariale restante în termen de 15 zile calculate de la data cererii de executare adresate unităţii,conform sentinţelor civile definitive, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale salariaţilor, faptele întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzută de art. 83, 84 din Legea nr. 168/1999 cu aplicarea art. 33,34 C.pen.
De asemenea parchetul a solicitat să se constate încetarea procesului penal pentru aceste fapte, deoarece a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C.pen. aceasta nu poate fi reţinută, întrucât s-ar ajunge la incriminarea aceleiaşi fapte atât prin legea specială cât şi prin legea generală.
Din analiza deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi analizate din oficiu, Curtea constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Starea de fapt reţinută este corectă, fiind rezultatul coroborării întregului materialul probator administrat în cauză din care rezultă că inculpatul a comis faptele imputate prin rechizitoriu, stare de fapt care nu a fost contestată de către inculpat.
Infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 246 C.pen., raportat la art. 2481 C.pen., reprezintă fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos, şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
În cauză, în mod corect tribunalul a reţinut că inculpatul nu are calitatea de funcţionar interpretând întregul material probator administrat, inclusiv în faţa instanţei de apel, astfel încât, în baza înscrisului de la fila 140 vol. I dosar urmărire penală nu se face dovada faptului că inculpatul ar fi fost numit în funcţia de director general al societăţii comerciale, numirea managerilor, deci şi a directorului general era de competenţa exclusivă a Adunării Generale a Acţionarilor şi nu de competenţa Consiliului de administraţie, iar la dosarul cauzei nu există o hotărâre a Adunării Generale a Acţionarilor prin care inculpatul să fi fost numit director general.
Mai mult decât atât, conform adreselor trimise de la Oficiul Registrului Comerţului şi Inspectoratului de Muncă Caraş-Severin, rezultă faptul că nu s-au înregistrat nici un fel de menţiuni cu privire la desemnarea ca director general a inculpatului şi respectiv nici un contract individual de muncă încheiat între inculpat societatea comercială în discuţie şi nici ştate de plată care să ateste că acesta ar fi fost remunerat în această calitate.
Astfel, este important pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii să se dovedească nu numai calitatea de funcţionar ci şi atribuţiile avute de persoana acuzată, or, în speţă, nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi îndeplinit chiar şi în fapt funcţia de director, aspect care rezultă atât din declaraţiile martorilor, ale inculpatului, cât şi din concluziile expertizei efectuate în cauză.
Mai mult decât atât, s-a făcut dovada că inculpatul a avut calitatea de investitor la societatea comercială, şi nu se poate reţine în sarcina acestuia că ar fi produs o tulburare a bunului mers al societăţii, conform expertizei efectuate, iar prejudiciul produs părţilor vătămate s-a născut anterior venirii inculpatului. În ceea ce priveşte neexecutarea sentinţelor judecătoreşti irevocabile de încadrare în muncă a salariaţilor, neavând calitatea de funcţionar, inculpatul nu putea îndeplini aceste atribuţii.
Astfel, în mod corect a fost achitat inculpatul pentru această infracţiune, pe motiv că fapta nu există, iar în cea ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 83 şi 84 din Legea nr. 168/1999 s-a reţinut că acestea nu au fost săvârşite de către inculpat.
Motivele invocate de către parchet sunt astfel nefondate, pentru considerentele reţinute în mod corect de către tribunal, prin analizarea materialului probator.
În ceea ce priveşte constatarea prescripţiei solicitată de către parchet pentru infracţiunile prevăzute de art. 83, art. 84 din Legea nr. 168/1999, cu aplicarea art. 33 şi 34 lit. c) C.pen., instanţa nu le poate da întâietate, având în vedere faptul că în cauză este justificat temeiul de achitare prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C.proc.pen., potrivit dispoziţiilor art. 13 C.proc.pen.
Având în vedere cele expuse în baza art. 38515 pct.1 lit. b) C.proc.pen a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin împotriva deciziei penale nr. 105 din 01.07.2008 a Tribunalului Caraş-Severin pronunţată în dosarul nr. 5376/290/2005.
