Prin sentinţa civilă nr. 315/C din 22 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de administrativ, în dosarul nr. 1755/ 2002, a fost admisă acţiunea formulată şi modificată de reclamanta Societatea de Investiţii Financiare „T” S.A. Braşov, în contradictoriu cu pârâta S.C. „C.” S.A. Constanţa şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei sumele de:
– 686.760.627 lei actualizare dividende aferente anului 1997, calculate pe perioada 1.04.1999-10.01.2002;
– 214.790.664 lei dobânzi legale calculate la dividendele aferente anului 1997, pe perioada 1.04.1999-10.01.2002;
– 26. 747.071 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
PoUivit art. 67 raportat la art. 111 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 31/1990 republicată, distribuirea dividendelor, ca fond comercial al aportului asociaţilor este decisă de adunarea generală şi din acel moment, devin drepturi de creanţă exigibile ale asociaţilor împotriva societăţii, urmând astfel regulile specifice obligaţiilor comerciale.
în speţă, pârâta a fost obligată la plata dividendelor şi a actualizării acestora pe perioada 1.05.1998-31.03.1999, prin sentinţa nr. 386 din 14.03.2000, titlu executoriu executat la 11.01.2002, când s-au achitat sumele menţionate în titlu şi suma de 10.498.928 lei, actualizare efectuată în faza de execuţie de judecătoresc.
Pârâta debitoare, faţă de momentul executării obligaţiei, 11.01.2002, este ţinută să plătească creditoarei reclamante beneficiul nerealizat la care contribiiie doi factori: factorul intern (dobânda bancară) şi factorul extern (procesul de devalorizare a monedei naţionale exprimat în rata inflaţiei în funcţie de care se actualizează suma datorată).
Astfel, caracterul comercial al datoriei debitoarei îndreptăţeşte creditoarea de a pretinde actualizarea sumei cu rata inflaţiei la care se adaugă dobânzile calculate conform Decretului nr. 311/1954 (de 6%) până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 9/2000, iar ulterior la nivelul taxei oficiale a scontului, perioada de calcul fund 1.04.1999-10 01.2002.
Aceasta, întrucât art. 3 şi 4 Cod comercial califică drept fapte de comerţ cumpărările sau vânzările de părţi sociale ori de acţiuni ale societăţilor comerciale, precum şi ale actelor constitutive ale societăţii debitoare.
în cauză, s-a efectuat un raport de expertiză contabilă ale cărei concluzii nu au fost reţinute în ceea ce priveşte calculul actualizării solicitate pe perioada 1.04.1999-10.01.2002, întrucât indicii lunari ai inflaţiei sunt eronaţi, neregăsindu-se în Buletinul statistic de preţuri publicat de Institutul Naţional de Statistică, iar expertul a calculat daunele utilizând inflaţia prin însuşirea indicilor lunari, când de fapt operaţia matematică corectă este înmulţirea.
Astfel, calculul corect, utilizând indicii inflaţie ai actualizării pe perioada 01.05.1998-10.01.2002, este de 1.325.220.818 lei, din care se scade suma de 482.439.317 lei dividende încasate şi 156.020.875 daune achitate şi reţinute de instanţă, calculate pe perioada 1.05.1998-31.03.1999, rezultând suma de 686.760.626 lei.
Au fost luate în considerare concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada 12.03.2001-10.01.2002 în cuantum de 214.790.664 lei, întrucât dobânda legală la suma de 482.439.317 lei pentru perioada 1.04.1999-25.01.2000 este de 23.712.223 lei, iar pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000 este de 190.429.518 lei, la care se adaugă dobânzile de 648.923 lei, calculate la nivelul taxei oficiale a scontului, pentru perioada 12.03.2001-10.01.2002, pentru suma de 2.232.320 lei.
Pârâta, neexecutând la timp obligaţia, a produs reclamantei un prejudiciu ce nu poate fi reparat decât prin obligarea pârâtei la plata de daune-interese sub forma dobânzi legale, conform art. 1088 şi art. 43 Cod comercial şi a ratei inflaţiei, aceasta neînsemnând o dublă reparaţie a prejudiciului, ci o sancţiune unitară, ce asigură o reparare completă a prejudiciului comis în plan comercial, în mod special în domeniul plasamentelor financiare.
împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9, precum şi dispoziţiile art. 304′ din Codul de procedură civilă.
Potrivit încheierii din 23 mai 2003, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă teritorială a primei instanţe, Tribunalul Braşov, în raport de dispoziţiile art. 15 din Codul de procedură civilă.
Recurenta a solicitat admiterea excepţiei şi trimiterea cauzei la instanţa competentă, anume Tribunalul Constanţa. Intimata a cerut respingerea excepţiei, cu motivarea că dispoziţiile art. 15 Cod procedură civilă sunt aplicabile numai societăţilor civile, nu şi celor comerciale.
Examinând sentinţa recurată, în raport de excepţia de necompetenţă teritorială a primei instanţe, Curtea a constatat următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 15 din Codul de procedură civilă, cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal. Textul invocat reglementează o derogare de la regula competenţei teritoriale generale şi se aplică indiferent dacă este vorba de o societate civilă sau comercială. Raţiunea acestei competenţe constă în ideea că instanţa de la sediul societăţii este aptă să examineze în condiţii optime interesele societăţii, precum şi pe cele ale altor persoane în legătură cu activitatea societăţii, putând să cerceteze cu mai mare uşurinţă raporturile juridice rezultate din activitatea ei. Probele necesare stabilirii raporturilor juridice dintre societate şi societari sau dintre Societari între ei pot fi administrate în condiţii mai bune, deoarece la sediul principal al societăţii se găsesc şi principalele acte. Competenţa excepţională, reglementată de art. 15 Cod procedură civilă vizează toate litigiile în materie de societate, indiferent dacă aceasta este pârâtă sau reclamantă. Sunt de competenţa instanţei de la sediul societăţii toate acţiunile legate de activitatea societăţii, pornite de societate în contra societarilor, de un societar în contra societăţii, precum şi de un societar împotriva altui societar. Sediul principal este cel precizat în actul constitutiv şi statut, iar pentru verificarea competenţei, instanţa trebuie să ia în considerare sediul iniţial. Competenţa exclusivă există până la lichidarea în fapt, respectiv până la momentul împărţirii întregului activ al societăţii şi chiar ulterior acestui moment, pentru cererile care au constituit consecinţe ale lichidării.
în speţă, acţiunea – având ca obiect obligarea la daune constând în actualizarea dividendelor aferente anului 1997, în raport de rata inflaţiei, şi dobânda legală – a fost introdusă de intimată în calitatea de acţionar (societar) împotriva societăţii recurente, care are sediul în Constanţa. Prin urmare, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 15 Cod procedură civilă.
în consecinţă, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a primei instanţe, Tribunalul Braşov şi a fost casată sentinţa civilă nr. 315/22.01.2003, trimiţându-se cauza spre soluţionare Tribunalului Constanţa.
Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 500/R din 30 mai 2003
