ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA N R. 1365
Ședința publică din data de 12 iunie 2009
PREȘEDINTE: Cristina Mihaela Moiceanu
JUDECĂTORI: Cristina Mihaela Moiceanu, Lucian Crăciunoiu Violeta
: –
Grefier: –
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta -“COMPLEX D” SA, cu sediul în Târgoviște, dul -, nr.1, județul D, împotriva sentinței civile nr.1792 din 5 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-pârâți, domiciliat în comuna, sat, județul D, domiciliat în Târgoviște, str.-,.33,.13, județul D, domiciliat în Târgoviște,-,.44, județul
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 5.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, pentru a da posibilitate recurentei reclamante să depună concluzii scrise, amânat pronunțarea cauzei la 12.06.2009, când a pronunțat următoarea decizie.
CURTEA
Curtea de APEL PLOIEȘTIa trimis spre rejudecare cauza având ca obiect reparare prejudiciu, formulata de reclamanta – COMPLEX DAMBOVITA SA, împotriva pârâților, si în vederea administrării si a altor probe, inclusiv o expertiza de specialitate, scopul administrarii acestor noi probe fiind mentionat in considerentele deciziei civile nr.257, din 23 martie 2007, Curtii de Apel
In conformitate cu dispozitiile deciziei de casare, tribunalul a retinut ca reclamanta – “COMPLEX D” SA, a chemat în judecată pe pârâții -, – și pentru a fi obligați la despăgubiri în sumă totală de 263.472.027 lei, respectiv 176.663.527 lei pe – și, iar pe – și la 86.808.500 lei.
S-a susținut că prejudiciul a fost cauzat în perioada 1 ianuarie – 1 septembrie 2003 de către pârâții și care erau salariații reclamantei, în calitate de barmani – gestionari, alături de și, iar cu ocazia inventarierii de la 31 decembrie 2002 aceștia și-au însușit inventarul în calitatea lor de gestionari, rămânând în continuare gestionari de fapt până la 1 septembrie 2003 pentru valorile materiale preluate, evidența tehnico-operativă și controlul gestiunii valorilor materiale, iar după această dată preluând bunurile pe bază de inventar au creat în continuare un prejudiciu, stabilit în final de către organele de control ale unității.
In întâmpinarile facute, s-a cerut respingerea acțiunii, deoarece pârâții nu se fac vinovati de prejudiciul invocat de reclamantă în condițiile în care în anul 2003 au plecat din societate și fără efectuarea inventarului bunurilor, nefiind făcută inventarierea nici la data numirii noului director general și aceasta în împrejurările în care, în repetate rânduri, unii salariați luau diverse bunuri din bar făcându-se mențiuni într-un caiet, inclusiv noul director general, care lua țigări, apă plată și sucuri naturale, caiet care i-a fost ridicat pârâtului la data de 11 septembrie 2003.
De asemenea, se mai arată că pârâtii nu aveau acces la casa de marcat, iar cu prilejul cercetărilor penale efectuate s-a stabilit că au fost încălcate o serie de norme legale de către conducerea societății-reclamante și ca acestia nu au acționat cu vinovăție în producerea pagubei.
Intr-o prima faza procesuala, după administrarea probelor, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr.480 din 4 mai 2005, respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând în esență că din probe nu rezultă vinovăția pârâților în producerea pretinsei pagube, care i-a fost cauzată de nerespectare a dispozițiilor legale în materie și că prejudiciul real nu a fost stabilit în mod cert, în condițiile în care s-au efectuat și majorări de prețuri prin metode de evaluare ale stocurilor, toate acestea impunând concluzia că nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a pârâților în condițiile art.270 Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, deoarece au fost interpretate eronat dispozițiile legale care nu fac distincție între regimul juridic aplicabil gestionarului de fapt și cel de drept, pârâții fiind gestionari de fapt, în condițiile în care aceștia își cunoșteau pe deplin atribuțiile de serviciu și care au acționat culpabil în producerea prejudiciului, încălcându-se și dispozițiile Legii nr.22/1969 și alte norme legale aplicabile în materie gestionară, vinovăția pârâților rezultând în mod cert din probele administrate în cauză, între aceasta și prejudiciu subzistând legătură de cauzalitate, solicitându-se în final obligarea pârâților la prejudiciul în valoare de 263.472.000 lei, iar în subsidiar la plata sumei de 176.663.527 lei pe primii doi pârâți.
Curtea de APEL PLOIEȘTI, prin decizia nr.689 din 24 august 2005, admis recursul și a casat sentința cu trimitere spre rejudecare la același tribunal.
În considerentele deciziei de casare s-a reținut că expertizele efectuate în cauză nu au lămurit existența reală și cuantumul prejudiciului prin expertizele efectuate în cauză, în condițiile existenței unor deficiențe de organizare ale gestiunilor și evidenței contabile, persoanele care se fac răspunzătoare de prejudiciu și măsura în care fiecare dintre acestea au contribuit la producerea pagubei, ceea ce impune cu prilejul rejudecării și a existenței faptei culpabile, vinovăția pârâților, care aveau calitate de gestionari de fapt, precum și existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu în baza ansamblului probelor administrate în cauză.
S-a mai reținut în considerente că este fondată și critica referitoare la efectuarea raportului de expertiză de către care a menționat în lucrarea sa un act normativ abrogat, respectiv 941/1959 abrogat în anul 1996 ca și Normele metodologice privind organizarea și exercitarea controlului financiar propriu, care în speță nu sunt aplicabile unităților cum este reclamanta, ci organelor și instituțiilor de stat, ca și regiilor autonome.
În fața instanței de trimitere s-au administrat probe cu înscrisuri și cu expertize de specialitate, stabilind în final un prejudiciu mai ridicat decât cel inițial invocat, însușit de către reclamantă, iar în final Tribunalul Dâmbovițaa obligat pârâții și să plătească reclamantei despăgubiri reclamantei despăburi în sumă totală de 34.966 RON fiecare reprezentând pagubă în gestiune, cauzata cu vinovăție în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu ca gestionari de fapt, prin sentința nr.1139 din 11 septembrie 2006 Tribunalului Dâmbovița.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând în final modificarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
Criticând sentința, recurentul a susținut că soluția pronunțată de prima instanță este vădit nelegală, întrucât atât probele au fost interpretate greșit, luându-se în considerare expertize care nu au respectat îndrumările deciziei de casare și nici dispozițiile legale în materie de inventariere, stabilindu-se în final un prejudiciu total greșit, iar din probe nu rezultă vinovăția sa și nici existența unui prejudiciu cert, precum și persoanele vinovate, în condițiile în care recurentul a fost doar gestionar de fapt, iar la plecarea din unitate a fostului gestionar de drept în luna iunie 2003, nici nu s-a efectuat inventariere, care era necesară sub aspect legal, acestui gestionar de drept nestabilindu-i-se vinovăția și în ce măsură a cauzat prejudiciul, ca, de altfel, și celelalte persoane din unitate care au putut contribui la cauzarea prejudiciului, a căror răspundere ar putea fi atrasă în raport de dispozițiile legale în materie.
In urma analizarii sentinței atacată în raport de criticile formulate, probele administrate și dispozițiile legale în materie, Curtea a constatat că recursul este fondat.
S-a reținut că pârâții – și nu au fost gestionari de drept la unitatea-reclamantă, o asemenea calitate având-o doar care la plecarea sa din societatea-reclamantă nu a predat gestiunea pe bază de proces-verbal de inventariere în luna iunie 2003, iar pentru primii doi pârâți nu a existat o fișă a postului, aceștia neavând calitatea de gestionari, în sensul dispozițiilor Legii nr.22/1969, fapt constatat și prin primele două expertize întocmite de și.
În aceste condiții, rezultă în mod vădit modul defectuos în care conducerea unității a asigurat desfășurarea activității gestionare și asigurarea integrității bunurilor din gestiune, ca și neîndeplinirea unor obligații legale de către compartimentul contabilitate, ceea ce a putut contribui la producerea prejudiciului.
Este de subliniat și faptul că prin cele cinci lucrări de specialitate nu s-a stabilit un prejudiciu precis delimitat sub aspectul cuantumului, ca și toate persoanele din unitate care au desfășurat activități legate de bunurile din gestiune, prin lucrările efectuate făcându-se aprecieri trunchiate sub aceste aspecte, ceea ce au permis ajungerea la concluzii insuficient documentate cu privire la cuantumul real al prejudiciului, persoanele vinovate și împrejurările concrete în care a fost cauzată paguba.
În aceste condiții, se impune reluarea judecății pe fond de către prima instanță, prilej cu care să se administreze și alte probe, inclusiv o expertiză de specialitate la care să participe eventual experții care au întocmit anterior lucrări în cauză.
În rejudecarea cauzei, tribunalul pe linia deciziei de casare a dispus efectuarea unui raport de expertiza, rezultatele si concluziile acestuia fiind contestate de reclamanta si respinse de instanta cu motivarea ca expertul a lamurit pe deplin si a respectat obiectivele stabilite de instanta.
Prin sentința civilă nr.1792/5.11.2008 Tribunalul Dâmbovițaa respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu motivarea că urmare lămuririlor aduse de raportul de expertiza contabilă, efectuat pe baza obiectivelor stabilite de instanța de control judiciar, au fost clarificate aspectele referitoare la speța dedusă judecății, anume aceea că pârâții nu au produs reclamantei nici un prejudiciu, singura vinovata fiind reclamanta care nu a administrat si gestionat corespunzător bunurile din gestiune.
Potrivit considerentelor expertizei, a fost angajat cu contract de pe durata nedeterminata la 10 ianuarie 2002, in functia de sef de sala, ulterior fiind numit prin decizie ca gestionar pentru barurile societatii, raminind insa si sef de sala. La 31 iulie 2002, el gestiunea barurilor societatii catre. Rezulta ca in perioada de referinta, acesta nu avea calitatea de gestionar, el preluind gestiunea barului impreuna cu, la 11 septembrie 2003, la 18 noiembrie 2003.
Din acelasi raport de expertiza a rezultat ca societatea nu a respectat dispozitiile legale privind constituirea garantiilor si avizul scris pentru gestionari, in cazul gestiunii colective si a incalcat normele legale privind administrarea si gestionarea bunurilor, in sensul ca societatea nu avea desemnate anume persoane care sa se ocupe de administrarea, inventarierea si gestionarea bunurilor, ca in perioada 1 septembrie 2003 – 18 noiembrie 2003, nu exista prejudiciu in gestiune.
In concluzie, pentru a se angaja raspunderea intemeiata pe art.270 din Codul muncii, text de lege invocat de reclamanta ca temei de drept, trebuie sa fie indeplinita conditia ca obligatia contractuala sa nu fie indeplinita, sa fie indeplinita defectuos sau cu intarziere, ori din probe rezulta ca la data mentionata, paritii nu aveau calitatea de gestionari ai societatii.
Nici dispozițiile art.1169 nu sunt îndeplinite, deoarece pentru angajarea răspunderii, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: un prejudiciu cert, o fapta ilicita, vinovăția făptuitorului si legătura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu, ori din ansamblu probator nu s-a putut identifica cu certitudine prejudiciul si nici ca exista vinovăție in producerea acestuia.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca netemeinică și nelegală, cu motivarea, în esență, că hotărârea instanței de fond este insuficient motivată și ignoră apărările susținute cu probe de către reclamantă.
Se mai arată că în mod eronat s-a omologat un raport de expertiză care conține concluzii contradictorii.
Se susține că prin interpretarea eronată a dispozițiilor legale nu se face distincție între regimul juridic aplicabil gestionarului de fapt și cel aplicabil gestionarului de drept, intimații având calitatea de gestionari de fapt, astfel cum rezultă și din cele reținute în decizia de casare.
Recurenta arată că intimații își cunoșteau întru-totul atribuțiile de serviciu, fapt ce rezultă din procesul-verbal de instruire a personalului din sectorul alimentație din data de 29.01.2002, fapta ilicită fiind săvârșită de intimați prin acțiuni și inacțiuni ale acestora care au produs societății prejudiciu.
Precizează recurenta că au fost încălcate de către intimați disp. art.6 din 2230/1969, art. 36 din Legea nr.22/1969, art.9 și art.11 din 2230/1969, art.11. lit.a din Normele de aplicare a nr.2388/1995, mai ales că în urma cercetării disciplinare efectuate aceștia au recunoscut că se ocupau de efectuarea comenzilor, recepționarea mărfii, întocmeau registrul de gestiune al barului, înregistrau zilnic în el facturi, note de recepție, avize, documente de ieșire, bonuri de marcaj, situație în care devin aplicabile disp. art.6 din Legea 82/1991.
Se critică sentința deoarece contrar susținerilor instanței de fond existau suficiente elemente care să demonstreze vinovăția intimaților, în cauza de față nefiind incidentă o cauză exoneratoare de răspundere.
Recurenta consideră că există legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu având în vedere recunoașterea de către intimați a faptului că nu pot fi exonerați de răspundere și modul defectuos în care și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, fiind inadmisibil ca la baza sentinței să se afle un raport de expertiză contabilă contradictoriu.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința atacată și motivele de recurs, curtea va constata că acesta este nefondat.
Hotărârea atacată este temeinic motivată, analizând corect probele administrate în cauză.
Proba esențială în speța dedusă judecății a fost expertiza contabilă, probă științifică în baza căreia se poate stabili existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.
Expertiza efectuată în fond, după casare, analizează în detaliu toate documentele emanate de la societatea recurentă din care rezultă situația concretă a gestiunii în perioada de referință.
Concluzia principală a raportului de expertiză este aceea că societatea nu a respectat dispozițiile legale privind constituirea garanțiilor si avizul scris pentru gestionari, în cazul gestiunii colective si a încălcat normele legale privind administrarea si gestionarea bunurilor, în sensul ca societatea nu avea desemnate anume persoane care sa se ocupe de administrarea, inventarierea si gestionarea bunurilor și că în perioada 1 septembrie 2003 – 18 noiembrie 2003, nu există prejudiciu în gestiune.
Față de această concluzie, ce nu a putut fi combătută cu probe concludente de către recurentă, în mod corect tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art.270 Codul muncii pentru a fi angajată răspunderea intimaților pârâți.
Expertiza efectuată a răspuns obiectivelor stabilite în decizia de casare, cercetând toate aspectele relevate în aceasta.
Din întregul material probator nu se poate stabili cu certitudine vinovăția pârâților în producerea vreunui prejudiciu, stabilindu-se, însă necontestat, deficiențele recurentei în administrarea activității.
Pentru considerentele expuse, curtea, văzând disp. art.304, 3041și 312 alin.1 pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta -“COMPLEX D” SA, cu sediul în Târgoviște, dul -, nr.1, județul D, împotriva sentinței civile nr.1792 din 5 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-pârâți, domiciliat în comuna, sat, județul D, domiciliat în Târgoviște, str.-,.33,.13, județul D, domiciliat în Târgoviște,-,.44, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 iunie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Cristina Mihaela Moiceanu, Lucian Crăciunoiu Violeta
– – – – – –
Grefier
–
–
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
Red./.
2 ex./19.06.2009
f-
