JUDECĂTORIA HOREZU JUDEŢUL VÂLCEA
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 689 din 4 iunie 2008
Fund funciar. Admisibilitatea cererii adresate direct instanţei vizând obligarea celor două comisii (locală şi judeţeană) de a emite actele de reconstituire a dreptului de proprietate.
I N S T A N Ţ A :
Deliberând constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la data de 4.03.2008, sub nr.dosar 458/241/2008, reclamanta F.C. a chemat în judecată pe pârâţii COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR BĂRBĂTEŞTI, COMISIA JUDEŢEANĂ PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR VÂLCEA şi D.V., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună obligarea Comisiei Locale Bărbăteşti să întocmească şi să înainteze Comisiei Judeţene Vâlcea documentaţia necesară validării în natură a reclamantei pentru suprafaţa de teren agricol de 1900 m.p, situată în punctul Trupul Muscel şi obligarea pârâtei Comisia Judeţeană Vâlcea să procedeze la validarea în natură a reclamantei pentru terenul de mai sus, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că prin procesul verbal din anul 1948, autorii săi au fost deposedaţi în mod abuziv de întreaga avere, fiindu-le preluată suprafaţa totală de 66,50 ha, din care face parte şi terenul din Trupul Muscel, cât şi construcţiile, inventarul viu, inventarul agricol, mobilier, etc.
Mai arată reclamanta că, după apariţia legilor fondului funciar, a depus cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate dar fără rezultat, şi nici până la această dată nu s-a înaintat documentaţia pentru a fi validată, fiind încunoştiinţată că dacă terenul nu este ocupat de construcţii, nu i se pot acorda despăgubiri.
Mai arată că pârâtul D.V. şi-a luat terenul său de la Căzăneşti, în schimbul căruia primise terenul ce face obiectul cauzei de faţă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile legilor în material fondului funciar.
Cererea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, potrivit prevederilor art.42 din Legea nr.1/2000, cu modificările ulterioare.
Pentru dovadă, reclamanta a ataşat la dosar, în xerocopie, adeverinţa nr.2894/13.12.1997 eliberată de Primăria Comunei Bărbăteşti (fila 3), procesul verbal din 6 martie 1949 întocmit de Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat şi Formularul pentru evaluarea şi inventarierea patrimoniului – Tabelul I privind suprafaţa totală de 66,50 ha (fila 4), acte de stare civilă, respectiv certificat de căsătorie privind pe F.I.D. şi D.C., certificat de naştere privind pe D.C., certificat de adopţie privind pe N.C., certificat de deces privind pe N.I., (filele 5-8), buletin de identitate privind pe F.C. (fila 10), adresa nr.503/11 aprilie 2005 a Instituţiei Prefectului Judeţului Vâlcea către S.Gh. (fila 9), fişa de recensământ agricol din anul 1941 – anexă la lista de gospodărie nr.70 (fila 12), cererile de restituire adresate de reclamantă Primarului Comunei Bărbăteşti la data de 16.10.2003 (fila 13) şi la data de 22.12.2007 înregistrată sub nr.14 (fila 14), adeverinţa nr.2894/13.12.1997 eliberată de Primăria Comunei Bărbăteşti (fila 15), adresa nr.6736/11.12.2003 a Primăriei Comunei Bărbăteşti către Prefectura Judeţului Vâlcea (filele 16-17) şi sentinţa civilă nr.1159/5.12.2005 a Judecătoriei Horezu (filele 70-72), a solicitat proba testimonială şi proba cu expertiză tehnică judiciară pentru identificarea terenului folosit de pârât.
La data de 2.04.2008, pârâtul D.V. a formulat întâmpinare (filele 28-29), solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, pentru considerentul că imobilul în litigiu a fost dobândit de autorul său, V.I., prin actul de schimb încheiat cu Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, la data de 4.11.1953, act care constituie titlul său şi care nu a fost desfiinţat. S-a arătat că, pentru terenul primit în schimb, autorului său i-a fost preluată o suprafaţă echivalentă, în zona Platformei USG Govora. Terenul a fost transmis de V.I. prin partajul-testament din 20.01.1955 nepoţilor de fiu (V.Gh., decedat pe front) respectiv E., T. şi I.V., aceasta din urmă căsătorită cu D.V., pârâtul în cauză şi, având în vedere că terenul litigios a fost stăpânit de el şi de autorul său, vreme de peste 30 de ani, chiar dacă s-ar considera că titlul său (actul de schimb) nu ar fi valabil, în cauză operează condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, reglementate de dispoziţiile art.1837-1890 Cod civil, inclusiv instituţia joncţiunii posesiilor – de care înţelege să se prevaleze, faţă de prevederile art.1860 Cod civil.
În apărare, pârâtul a solicitat, la rândul său, proba cu înscrisuri (sens în care a ataşat la dosar, în xerocopie, adeverinţa de rol agricol nr.2955/19.05.2008 – fila 64, Testamentul-partaj din 29.01.1955 -filele 65-66- şi decizia civilă nr.707/5.09.1996 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.2358/1996 -filele 68-69) şi proba testimonială, arătând că, în aprecierea sa, proba cu expertiză tehnică solicitată de reclamantă nu este utilă soluţionării cauzei, neexistând probleme legate de identificarea terenului.
Cele două comisii pârâte nu au formulat întâmpinare.
La termenul din 23.04.2008, pârâtul a invocat, prin apărătorul său, inadmisibilitatea acţiunii – ca o chestiune prealabilă, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a urmat procedura reglementată de legile fondului funciar, modul de rezolvare a cererii de reconstituire fiind atributul exclusiv al comisiilor (locală şi judeţeană), ultima având şi atribuţii administrativ-jurisdicţionale, fiindu-i recunoscută competenţa să se pronunţe asupra plângerilor formulate de cei nemulţumiţi de soluţiile propuse de comisia locală).
În concluziile sale, asupra chestiunii de drept ridicată de pârât, reclamanta – prin apărător a solicitat să se reţină că ea a depus toate diligenţele pentru urmarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, aşa cum rezultă şi din hotărârile judecătoreşti, ataşate la dosar, însă comisiile nu i-au soluţionat cererile.
Prin încheierea de la aceeaşi dată, instanţa a respins apărarea pârâtului privind inadmisibilitatea acţiunii, ridicată ca o chestiune prealabilă, dispunând continuarea judecăţii.
Probele solicitate de părţi (proba testimonială, proba cu interogatoriul pârâtului şi proba cu înscrisuri) au fost încuviinţate, în cauză fiind audiată martora C.E. (fila 67) la propunerea pârâtului şi însuşită de reclamantă. Părţile nu s-au prezentat, personal, pentru administrarea probei cu interogatoriu. Expertiza tehnică solicitată de reclamantă a fost apreciată ca neavând utilitate în cauză, faţă de împrejurarea că – în raport de obiectul acţiunii – problemele ridicate ţin de aplicarea şi interpretarea legii, iar pârâtul persoană fizică a fost chemat în proces pentru ca hotărârea să-i devină opozabilă şi pentru a i se acorda posibilitatea de a-şi dovedi dreptul său asupra terenului pretins de reclamantă.
Analizând cauza, în coroborarea probelor, instanţa reţine următoarele :
Asupra problemei de drept ridicată de pârât, ca o chestiune prealabilă, nu se poate pune problema inadmisibilităţii cererii, aşa cum s-a reţinut şi prin încheierea din 23.04.2008, ale cărei considerente se vor relua, dezvoltat, în continuare.
In condiţiile în care reclamanta a dovedit împrejurarea că s-a adresat comisiei locale, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de la autorii săi in anul 1949, printre care şi cel în litigiu, făcând dovada actului de preluare şi a calităţii sale de moştenitoare a foştilor proprietari, iar cererea sa nu a fost soluţionată nici după ce Hotărârea Comisiei Judeţene privind acordarea de despăgubiri a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 1159/5.12.2005 a Judecătoriei Horezu, este de neconceput ca reclamantei să nu i se recunoască posibilitatea de a sesiza instanţa de judecată pentru ca aceasta, în funcţie de probe, să stabilească asupra dreptului său cu caracter civil, respectiv dacă este sau nu îndreptăţită la restituirea terenurilor preluate, şi să dispună în consecinţă: adică, în cazul probării pretenţiilor sale (a îndreptăţirii sale la măsurile reparatorii în natură, prin retrocedarea terenurilor ), să impună autorităţilor abilitate de lege îndeplinirea tuturor obligaţiilor şi efectuarea tuturor acelor acte şi operaţiuni prevăzute în competenţa fiecăreia (art. 5 şi 6 din H.G 890/2005) în vederea recunoaşterii dreptului.
Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin încălcarea de către instanţă a atribuţiilor celor două comisii şi nici depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, câtă vreme obiectul sesizării vizează obligarea acestor comisii la emiterea actelor şi îndeplinirea operaţiunilor prevăzute în procedura legilor reparatorii.
Fireşte însă, că, dezlegând pricina, instanţa stabileşte în primul rând existenţa ori inexistenţa dreptului, adică îndreptăţirea reclamantei la restituirea terenului, concomitent cu analiza modalităţii în care cererea reclamantei a fost soluţionată de către comisie şi, din această perspectivă, obligaţia ce urmează a o fixa celor două comisii nu mai poate fi una generală, de a rezolva, în orice mod vor crede de cuviinţă, cererea reclamantei, ci constatând îndreptăţirea pe fond a solicitantului, va impune, desigur, soluţionarea favorabilă a cererii şi modalitatea în care această măsură urmează a se concretiza (retrocedarea în natură pe vechiul amplasament, ori pe un alt amplasament, ori prin acordare de despăgubiri).
Această soluţie se impune tocmai pentru a se evita necesitatea unui nou proces, în cazul în care comisiile vor adopta o altă soluţie decât aceea la care reclamanta este îndreptăţită; refuzul instanţei de a se pronunţa direct asupra fondului dreptului şi a impune măsurile în consecinţă, în condiţiile în care se reclamă tocmai pasivitatea ori activitatea defectuoasă a comisiilor (care nu au soluţionat cererile, ori le-au soluţionat în mod greşit), înseamnă a supune pe reclamantă la o procedură excesivă, expunând-o din nou riscului de a nu i se recunoaşte şi dea nu-şi putea realiza dreptul său.
Jurisprudenţa internă a devenit receptivă la acest principiu – cuprins în conceptul larg al dreptului la un proces echitabil, garantat de art.6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului – după sancţionarea statului român de către Curtea Europeană de la Strasbourg pentru desele încălcări constatate ale acestui articol, astfel că a abdica acum de la el ar însemna, pe lângă repetarea încălcării, un regretabil regres în evoluţia gândirii şi practicii juridice, în sens larg.
A considera că reclamanta şi-ar justifica interesul şi calitatea numai dacă a fost validată, reprezintă un non-sens, câtă vreme ceea ce se contestă este tocmai refuzul validării în natură, cu atât mai mult cu cât, în speţă, hotărârea iniţială de validare pe despăgubiri fusese desfiinţată prin hotărâre irevocabilă.
Acţiunea este, prin urmare, admisibilă.
Pe fond, acţiunea reclamantei este întemeiată.
Prin înscrisurile ataşate la dosarul cauzei (filele 3-17, 68-72), precum şi prin depoziţia martorei audiate (fila 67), reclamanta a dovedit că terenul din Trupul Muscel, în suprafaţă totală de 3 ha, a fost preluat, alături de restul averii mobile şi imobile, de la autorii săi care au fost deportaţi în anul 1949 şi a fost solicitat de reclamantă în baza legilor fondului funciar nr.169/1997 şi nr.1/2000, fiind validată pe anexa nr.39 – pentru despăgubiri – prin Hotărârea Comisiei Judeţene Vâlcea nr.1482/26.02.2004.
Din analiza referatului întocmit la 11.12.2003 de comisia locală, cu propunere de validare pe despăgubiri (filele 16-17), rezultă că, din totalul suprafeţei de 33 223 mp. preluată şi solicitată de reclamantă spre restituire, identificată în punctul Trupul Muscel, s-a emis Ordin de restituire numai pentru 4594 m.p., pentru restul terenurilor – printre care şi cel aflat în litigiu – fiind propusă validarea reclamantei pe despăgubiri. Această hotărâre, însă, (cea prin care reclamanta a fost validată pentru despăgubiri) a fost anulată – prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr.1159/2005 a Judecătoriei Horezu.
Actul de preluare în proprietatea statului a întregii averi mobiliare şi imobiliare a reprezentat un act abuziv , raportat la prevederile Constituţiei României din anul 1948 şi la principiile proclamate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1948 (organizaţie din care făcea parte şi România), documente fundamentale prin care se recunoscuse protecţia proprietăţii private.
Este de observat că actul de preluare nici nu face referire la vreun act normativ pe baza căruia s-a preluat proprietatea, singura menţiune fiind cea referitoare la „definitivarea reformei agrare”, ceea ce face să se presupună că este vorba despre Legea nr.187 din anul 1945 privind înfăptuirea reformei agrare şi de Decretul nr. 83/1949, emis în aplicarea acestei legi. Prin art. 7 din Decretul nr. 83/1949, se prevedea că bunurile expropriate trec imediat, pe deplin, şi fără nici o despăgubire în proprietatea statului. Aşadar, aceste acte normative au permis o privare de proprietate a foştilor proprietari, consideraţi chiaburi şi elemente ostile ale fostului regim, fără o justă şi prealabilă despăgubire, ceea ce echivala cu o de fapt , cu încălcarea principiului proporţionalităţii între scopul urmărit şi efectele privării de proprietate, aspect asupra căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Brumărescu vs. România, în sensul existenţei încălcării articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie în măsura în care autorităţile române nu au înlăturat, prin legislaţia adoptată după anul 1990, consecinţele privării de proprietate .
Statul Român nu a realizat, prin actul de preluare din anul 1949, o trecere valabilă în proprietatea sa asupra bunurilor preluate şi cu atât mai puţin nu putea dispune, astfel, de aceste bunuri, prin atribuirea lor în favoarea unor terţe persoane, cum s-a întâmplat prin atribuirea terenului litigios către autorul pârâtului, V.I., în schimbul unei alte suprafeţe preluate de la aceasta. În alţi termeni, statul a dispus, prin schimbul efectuat, de un bun proprietatea altei persoane, interpretarea regulilor prescrise de art. 1407 conducând la concluzia nulităţii schimbului aspra lucrului altuia.
Fiind vorba despre un teren ce face obiectul unor legi reparatorii în materia restituirii proprietăţilor, este de observat că aceste legi , cu excepţia legii nr. 10/2001, nu instituie nici o derogare prin care să fie ocrotit terţul dobânditor de bună credinţă al unui teren preluat abuziv de la foştii proprietari. Singurele excepţii de la regula restituirii proprietăţii pe vechiul amplasament sunt cele menţionate în cuprinsul art. 4 alin.1. din L. nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Titlul VI, art. 1 punctul 4 din Legea nr. 247/2005, referitoare la terenurile ocupate de construcţii, instalaţii, amenajări şi investiţii de interes public, precum şi cele referitoare la situaţia în care terenurile foştilor deposedaţi au fost atribuite legal, în conformitate cu legile fondului funciar, altor persoane (au fost emise titluri sau alte acte de reconstituire în acord cu prevederile legilor în materia fondului funciar – art. II din L. nr. 169/1997, modificat prin Legea nr. 247/2005 şi art. 2 din Legea nr. 1/2000 cu modificările ulterioare).
Terenul stăpânit de pârâtul D.V. nu se află în nici una din cele două situaţii, prin urmare un astfel de teren trebuia restituit în natură reclamantei, care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul legilor fondului funciar. Aşa cum rezultă din depoziţia de martor (fila 61) terenul pe care l-a stăpânit pârâtul şi autorul său provine de la autorii reclamantei, autorul pârâtului fiind împroprietărit pe terenul de la N.I..
Din interpretarea art.6 al.21 (în forma actuală, acest text înlocuieşte vechiul text al art.61), teza finală din Legea 1/2000, atunci când două persoane diferite au interese legitime concurente asupra aceluiaşi imobil, cei care vor fi despăgubiţi sunt acele persoane ce au fost împroprietărite cu terenurile preluate abuziv de la foştii proprietari, în perioada 1945-1990, ceea ce înseamnă că au prioritate la restituirea in natură primii proprietari,deposedaţi abuziv, iar nu invers, aşa cum au procedat cele două Comisii prin acordarea de despăgubiri reclamantei.
Cum, prin hotărârea judecătorească anterioară, irevocabilă, instanţa a anulat hotărârea Comisiei Judeţene , prin care reclamanta fusese validată pentru despăgubiri , nu se mai impun alte precizări cu privire la nelegalitatea măsurii de acordare a despăgubirilor, acest aspect intrând în puterea lucrului judecat. Este adevărat că pârâtului D.V. nu îi este opozabilă această hotărâre, neexistând în privinţa sa autoritatea de lucru judecat, însă aceeaşi hotărâre are această autoritate faţă de cele două comisii, părţi în procesul anterior, în privinţa obligaţiilor ce le revin pentru restituirea în natură a terenurilor solicitate de reclamantă. Inopozabilitatea hotărârii creează pârâtului posibilitatea formulării apărării sale, ceea ce a şi făcut în cauza de faţă, invocând valabilitatea titlului său, cu precizarea că, în cadrul procesului de faţă, raporturile litigioase sunt stabilite în primul rând şi în principal între reclamantă şi cele două comisii, pârâtul persoană fizică fiind chemat în proces pentru opozabilitatea hotărârii şi pentru a i se acorda posibilitatea să-şi susţină şi să-şi probeze valabilitatea titlului său, nefiind formulat un petit distinct în revendicarea terenului de către reclamantă de la acest pârât.
Este de observat totuşi că nici titlul pârâtului, reprezentat de actul de schimb din anul 1953 şi de actul de partaj din anul 1955 nu este opozabil reclamantei.
Obţinerea validării în natură şi a Ordinului de restituire asupra terenului preluat abuziv de la autori constituie o obligaţie pe care reclamanta o pretinde din partea autorităţilor statului, un comportament conform prevederilor art. 5, 6 din HG 890/2005, art.116 din Legea 18/1991 republicată, în condiţiile în care ordinul de restituire nu este decât un instrument juridic prin care Statul recunoaşte preluarea abuzivă si decide – prin autoritatea prefectului – restituirea bunului preluat; el este opozabil în primul rând statului (dacă, în viitor, acesta ar tăgădui legalitatea restituirii), în timp ce posesorul terenului este liber să întrebuinţeze orice apărare consideră.
Analizată distinct, apărarea pârâtului prin invocarea prescripţiei achizitive nu este eficientă, întrucât posesia exercitată de pârât nu are, în realitate, un caracter util, apt să conducă la dobândirea proprietăţii prin prescripţie achizitivă.
Pentru ca prescripţia să poată conduce la dobândirea proprietăţii, legea cere îndeplinirea cumulativă a condiţiilor la care se referă art.1846 – 1862 cod. civil.
Situaţia premisă, de la care întotdeauna se porneşte analiza dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie, este aceea ca proprietarul terenului să fi rămas în pasivitate imputabilă, lăsând posesorului stăpânirea lucrului său pe tot timpul cerut pentru a prescrie. Pasivitatea imputabilă a fostului proprietar nu poate fi analizată decât în contextul istoric legislativ concret în care pârâtul a exercitat posesia. Fiind deposedat de către autorităţile statului, în aplicarea unor legi edictate expres împotriva foştilor moşieri sau chiaburi, este îndeobşte cunoscut că un astfel de proprietar nu ar fi putut contesta cu succes măsura preluării proprietăţii şi cu atât mai puţin nu ar fi avut câştig de cauză în situaţia în care ar fi revendicat terenul de la posesor, pentru a întrerupe prescripţia.
Efect întreruptiv de prescripţie, în sensul legii, nu putea avea decât o acţiune în justiţie admisă, şansă pe care fostul proprietar nu a avut-o niciodată.
Prin urmare, nu se poate reproşa acestuia că nu a revendicat terenul şi că l-a lăsat posesorului care l-a stăpânit vreme de peste 30 de ani.
Instituţia prescripţiei achizitive nu poate fi analizată unilateral , exclusiv din perspectiva posesorului, fără o analiză implicită şi din perspectiva fostului proprietar, oricât posesorul ar dovedi, în privinţa sa, îndeplinirea condiţiilor referitoare la caracterul continuu, public, neîntrerupt şi sub nume de proprietar, căci posesia sa nu este utilă tocmai datorită existenţei unei cauze absolut obiective care l-a împiedicat pe fostul proprietar să revendice.
Dacă s-ar accepta opinia contrară, cea exprimată de pârât, s-ar ajunge uşor la concluzia că asupra tuturor terenurilor preluate abuziv ar putea fi invocată prescripţia achizitivă, ceea ce ar lipsi de sens tot efortul legislativ în materia legilor reparatorii de restituire a proprietăţii preluate abuziv.
Este de observat că , prin Decizia nr. IV /16.01.2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţându-se asupra recursului în interesul legii, a tranşat numai problema de drept referitoare la caracterul întreruptiv de prescripţie al celor două legi, nr. 58 şi 59 din 1974, stabilind că aceste două legi nu au întrerupt prescripţia achizitivă. Nu s-a exprimat, nici în considerente şi nici în dispozitivul deciziei, ideea că foştii proprietari deposedaţi ar fi putut să revendice, pe toată această perioadă, bunurile ce li s-au preluat abuziv. Prin urmare, Decizia Înaltei Curţi nu a tranşat nici o chestiune de drept referitoare la premisa analizei prescripţiei achizitive – aceea a pasivităţii imputabile a fostului proprietar. Deci, Decizia amintită, este aplicabilă altor situaţii litigioase, unde nu se urmăreşte a se stabili decât dacă cele două legi au întrerupt sau nu prescripţia, or în speţă, prescripţia nici nu a început vreodată să curgă, anterior anului 1974, tot datorită inexistenţei premisei .
Celălalt argument expus în susţinerea excepţiei prescripţiei – cel referitor la faptul că pârâtul, posesor de bună credinţă, nu a cunoscut viciile actului său – este străin de însăşi natura apărării, întrucât codul civil reglementează distinct situaţia prescripţiei fondate pe un just titlu, reducând de la 30 de ani, la 10 sau 20 de ani durata cerută pentru a prescrie (art. 1895 – 1899 cod civil), dispoziţii pe care pârâtul nu le-a invocat, alegându-le pe cele generale, referitoare la prescripţia de 30 de ani, prev. de art. 1846 şi urm. cod civil. Cele două categorii de prescripţii reprezintă instituţii juridice distincte, cu condiţii şi efecte diferite şi ele nu pot fi confundate şi nici combinate.
Pe de altă parte, existenţa unui titlu pe care pârâtul îl invocă exclude, de plano, prescripţia achizitivă, care presupune (în varianta prescripţiei obişnuite, de 30 de ani) tocmai inexistenţa oricărui titlu, căci de aceea prescripţia este un mod originar de dobândire a proprietăţii, aşa cum este prevăzut de art. 645 c.civil
Pentru toate aceste argumente, excepţia invocată urmează a fi respinsă.
Faţă de cele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 274, 277 c.pr.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE :
Respinge excepţia prescripţiei achizitive invocată de pârâtul D.V..
Admite cererea formulată de reclamanta F.C., în contradictoriu cu pârâţii COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR BĂRBĂTEŞTI, COMISIA JUDEŢEANĂ PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR VÂLCEA şi D.V..
Obligă pe pârâta Comisia Locală Bărbăteşti să întocmească şi să înainteze Comisiei Judeţene Vâlcea documentaţia necesară validării în natură a reclamantei pentru suprafaţa de teren agricol de 1900 m.p situată în comuna Bărbăteşti, punctul Trupul Muscel şi obligă pe pârâta Comisia Judeţeană Vâlcea să procedeze la validarea în natură a reclamantei pentru terenul de mai sus.
Obligă, în solidar, pe pârâtele Comisia Locală Bărbăteşti şi Comisia Judeţeană Vâlcea la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 250 lei.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile, de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 4 iunie 2008.
Preşedinte,Grefier,
??
??
??
??
1
