Infracţiunea de delapidare şi cea de gestiune frauduloasă. Deosebiri.


Potrivit art.214 C.pen., poate fi subiect al infracţiunii de gestiune frauduloasă. orice persoană căreia i s-au încredinţat bunuri spre conservare ori administrare, dacă pricinuieşte, cu rea credinţă, o pagubă unei persoane, delapidarea este o infracţiune cu subiect calificat, funcţionar ori alt salariat, care are în gestiune sau administrare bani, valori ori alte bunuri, pe care le însuşeşte, le foloseşte sau le trafică în interesul său ori pentru altul, iar pentru existenţa acestei infracţiuni, nu prezintă relevanţă faptul dacă inculpatul era sau nu încadrat cu contract de muncă, esenţială fiind împrejurarea ca acesta să exercite o însărcinare în serviciul societăţii, care poate fi sau nu retribuită.

Activitatea inculpaţilor, încadraţi iniţial cu contracte de colaborare – prestări servicii pe durată determinată, contracte care apoi, prin acte adiţionale, au fost transformate în contracte de colaborare pe durată nedeterminată, de a prezenta în vederea comercializării bunuri ale părţii vătămate, urmată apoi de încasarea şi păstrarea sumelor de bani asupra lor până la virarea acestora către partea vătămată demonstrează că inculpaţi aveau calitatea şi exercitau atribuţii de gestionar de fapt, activitate care se regăseşte în definirea noţiunii de „funcţionar” dată prin art.147 alin.2 C.pen.

Prin urmare, însuşirea de către gestionarul de fapt al unei societăţi comerciale, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează, constituie infracţiunea de delapidare prev.de art.2151 C.pen.şi nu cea de gestiune frauduloasă prev.de art.214 C.pen.

Decizia penală nr. 192/R/18.03.2008

Prin sentinţa penală nr.374 din 13 martie 2007 a Judecătoriei Baia Mare s-a dispus condamnarea pe inculpaţilor G.R.F. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prev. şi ped. de art. 2151 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin.2 C.pen. la pedeapsa de 1 an închisoare şi G.S. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prev. şi ped. de art. 2151 alin.1 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin.2 C.pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art.81 C.pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate inculpaţilor pe câte un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art.82 C.pen.

25

În temeiul art.71 alin.1 C.pen. s-a interzis inculpaţilor drepturile prev. de art.64 lit.a, c C.pen., iar în temeiul art.71 alin.5 C.pen. s-a dispus suspendarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor C.pen. privind revocarea suspendării.

În temeiul art.1 lit.a din Legea nr.137/1997 s-au constatat graţiate pedepsele aplicate inculpaţilor şi li s-a atras atenţia acestora asupra dispoziţiilor art.10 din acelaşi act normativ.

În temeiul art.14 raportat la art.346 C.proc.pen. coroborat cu art.998 şi 1003 C.civ. au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata către partea civilă SC „R.G.” m.b.H. cu sediul în Austria 5020 Salzburg, a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 7267 USD.

În temeiul art.191 alin.2 C.proc.pen. fiecare inculpat a fost obligat la plata a câte 300 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin rechizitoriul nr.156/P/1997 din 20.08.1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş au fost trimişi în judecată inculpaţii G.R.F. şi G.S. pentru săvârşirea de către fiecare a infracţiunii de delapidare prev.de art. 2151 alin.1 C.pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

Prin sentinţa penală nr.808/27.04.1999 a Judecătoriei Baia Mare, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, considerându-se că încadrarea corectă a faptei este cea de delapidare prev.de art.2151 alin.2 C.pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.în raport de valoarea prejudiciului mai mare de 50.000.000 lei, avându-se în vedere cursul mediu al dolarului din martie 1997.

Tribunalul Maramureş, la rândul său, prin sentinţa penală nr.224/7.09.1999, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Baia Mare, iar în baza art.43 C.proc.pen. a dispus trimiterea cauzei Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa penală nr.5/14.10.1999 Curtea de Apel Cluj a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare, aceasta înregistrându-se sub nr.7422/7.12.1999.

Prin sentinţa penală nr.2020/14.11.2000 a Judecătoriei Baia Mare s-a dispus în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d C.proc.pen. achitarea inculpaţilor sub aspectul comiterii infracţiunii prev.de art.2151 alin.1 C.pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

De asemenea, au fost respinse pretenţiile civile formulate de partea civilă SC R.R.SRL.

Prin decizia penală nr.469/A/24.10.2001 a Tribunalului Maramureş s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare şi de către partea civilă împotriva sentinţei penale anterior indicată, care a fost desfiinţată în totalitate, şi s-a dispus rejudecarea de către instanţa de fond, apreciindu-se că nu s-a rezolvat fondul cauzei.

De asemenea, s-a constatat că judecarea acesteia a avut loc în lipsa şi fără citarea părţii civile SC „R.G.” m.b.H. care a preluat patrimoniul la dizolvarea SC R.R.

La judecătoria Baia Mare cauza a fost înregistrată sub nr.9794/R/4.12.2001.

După ce în cursul urmăririi penale inculpaţii au recunoscut parţial comiterea faptelor, în dosarul nr.7422/1999 inculpatul a revenit asupra declaraţiilor, iar inculpatul nu s-a prezentat în instanţă.

Din materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

26

Inculpaţii G.R.F. şi G.S., soţi, au încheiat fiecare cu SC R.R. SRL cu sediul în Bucureşti, contracte de colaborare (prestări servicii), în temeiul cărora aveau obligaţia să prezinte şi să vândă produsele comercializate de societate, să întocmească periodic rapoarte asupra activităţii desfăşurate şi să predea firmei sumele provenite din vânzarea bunurilor de uz casnic, care le fuseseră încredinţate spre comercializare.

Potrivit contractului din 10.11.1995, inculpatul G.R.F. avea calitatea de agent comercial, fiind în acelaşi timp gestionar-încasator, având ca atribuţii de serviciu: desfăşurarea activităţii de gestionar, preluarea şi gestionarea săptămânal a mărfii trimisă de societate, livrarea acesteia către clienţi, încasarea ratelor şi eliberarea chitanţelor fiscale, trimiterea la Bucureşti a sumelor încasate, etc.

Conform contractului din 1.07.1996, inculpata G.S., ca district manager, avea obligaţia, alături de alte atribuţii, de a verifica săptămânal activitatea gestionarului -încasator, de a preda săptămânal la Bucureşti documentele de activitate la zi, de a anunţa de urgenţă eventualele nereguli.

Ambii inculpaţi îşi desfăşurau activitatea la punctul de lucru Baia Mare.

Iniţial, contractele de colaborare pentru cei doi inculpaţi au fost încheiate pe o durată de două luni, pentru ca ulterior, prin acte adiţionale (din 5.12.1995, respectiv 5.09.1996) acestea să fie prelungite pentru o perioadă nedeterminată.

Comunicarea actelor adiţionale, ce făceau partea integrantă din contractele iniţiale, n-a fost contestată de nici unul dintre inculpaţi, care de altfel, şi-au desfăşurat atribuţiile până în martie 1997, când a fost descoperită activitatea infracţională de către P.R., reprezentant al SC „R.”.

Această activitate a fost dificil de sesizat din cauza faptului că, în raport cu specificul muncii, aceasta se derula pe principiul complementarităţii, iar inculpata, potrivit atribuţiilor de serviciu, avea obligaţia de a verifica săptămânal activitatea gestionarului – încasator, respectiv a soţului ei, inculpatul G.R.F.

Practic, inculpaţii s-au suplinit reciproc în activitatea desfăşurată, în sensul că ambii au încasat rate de la clienţii din teritoriu, de mai multe ori fără a emite chitanţe, sau, în cazurile în care au eliberat asemenea acte n-au menţionat datele calendaristice ale încasărilor.

Astfel, s-a creat posibilitatea ca exercitarea controlului de către societatea angajatoare să nu depisteze diferenţele dintre sumele efectiv încasate de inculpaţi şi cele pe care aceştia, prin alternanţă, le predau săptămânal la Bucureşti.

Ambii inculpaţi s-au înţeles să sustragă din sumele de bani provenite din încasări, aşa încât sustragerile să nu fie sesizate la controlul ulterior.

Începând cu luna august 1996, sumele de bani datorate societăţii de către inculpaţi s-au diminuat, împrejurare în care conducerea firmei a dispus efectuarea unor verificări, cercetările realizate asupra activităţii inculpaţilor relevând faptul că până în luna decembrie 1996 aceştia aveau o lipsă în gestiune de peste 29.000.000 lei.

Aceasta s-a amplificat pe parcurs, în urma verificărilor din luna martie 1997 înregistrându-se o lipsă de 36.709.000 lei.

Inculpaţii, care în faza de urmărire penală au dat detalii legate de modalitatea de comitere a faptelor, s-au angajat în faţa reprezentanţilor părţii civile că vor recupera prejudiciul cauzat.

În raport de această stare de fapt, instanţa a constatat că faptele inculpaţilor care în perioada aprilie 1996-martie 1997 şi-au însuşit, în baza unor rezoluţii infracţionale unice, sume încasate în calitate de gestionari, cauzând părţii vătămate un prejudiciu în cuantum de 7267 USD, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de delapidare prev.de art.2151 alin.1 C.pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

27

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul G.R.F. care, prin apărător, a solicitat desfiinţarea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi procedând la o nouă judecare să se dispună schimbarea încadrării juridice a infracţiunii din cea prevăzută de art.2151 alin.1 C.pen. în infracţiunea de gestiune frauduloasă prev.de art.214 alin.1 C.pen., iar în ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a solicitat respingerea acordării de despăgubiri civile având în vedere că societatea ce a preluat patrimoniul societăţii dizolvate, nu a formulat o constituire de parte civilă.

Tribunalul Maramureş prin decizia penală nr.278 din 1 noiembrie 2007 în temeiul art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen., a respins apelul declarat de inculpatul G.R.F. împotriva sentinţei penale nr.374 din 13.03.2007 a Judecătoriei Baia Mare.

Împotriva deciziei Tribunalului Maramureş şi implicit a sentinţei judecătoriei a declarat recurs inculpatul G.R.F., solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş în vederea refacerii urmăririi penale şi a legalei sesizări a instanţei, iar în subsidiar, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare prev.de art.215/1 C.pen.în infracţiunea de gestiune frauduloasă prev.de art.214 C.pen. după care, a se dispune încetarea procesului penal în privinţa infracţiunii vizate de art.214 C.pen. ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Sub aspectul laturii civile apreciază că se impune respingerea despăgubirilor civile la care a fost obligat inculpatul prin hotărârile judecătoreşti.

Referitor la primul motiv de recurs se susţine că cercetările au fost efectuate de către organele de cercetare penală pentru comiterea infracţiunii de gestiune frauduloasă faţă de ambii inculpaţi, însă procurorul i-a trimis în judecată pentru infracţiunea de delapidare, ceea ce echivalează cu o nelegală sesizare a instanţei.

Pe de altă parte, în susţinerea petitului subsidiar, se arată că inculpaţii nu pot răspunde pentru infracţiunea de delapidare întrucât aceştia au avut doar contracte de colaborare de prestări servicii cu partea vătămată, ceea ce determină reţinerea infracţiunii de gestiune frauduloasă, în lipsa unor contracte de muncă pe durată nedeterminată, nefiind incidente prevederile art.147 C.pen.

Curtea a reţinut că Tribunalul a administrat un vast material probator pe baza căruia a reţinut judicios starea de fapt, vinovăţia inculpatului, elementele constitutive ale infracţiunii, încadrarea juridică şi pedeapsa aplicată, situaţia de fapt fiind pe deplin concordantă cu activitatea infracţională efectiv desfăşurată de către inculpatul apelant.

Inculpaţii au încheiat fiecare cu firma SC „R”. – România SRL cu sediul în Bucureşti contracte de colaborare – prestări servicii în temeiul cărora aveau obligaţia să prezinte şi să vândă produse comercializate de acea societate, trebuiau să întocmească rapoarte periodice asupra activităţii desfăşurate, să încaseze banii proveniţi din vânzarea bunurilor de uz casnic ce le-au fost încredinţate amândurora pentru comercializare şi în final să-i predea firmei din Bucureşti. În dosarul de urmărire penală există acte adiţionale prin care contractele de colaborare ale ambilor inculpaţi au fost prelungite pe o durată de timp nedeterminată, ei exercitând în fapt atribuţii de gestionar în cadrul părţii vătămate.

În legătură cu primul motiv de recurs este de subliniat că nu se impune restituirea cauzei la parchet, întrucât deşi au fost efectuate cercetări de către IPJ Maramureş în cursul anului 1997 cu privire la infracţiunea de gestiune frauduloasă la data de 7 ianuarie 1998 prin rezoluţia dată, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş a infirmat soluţia vizând cercetarea inculpaţilor pentru gestiune frauduloasă precizând că urmărirea penală se va completa prin organele de poliţie, iar în final să se dispună trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru infracţiunea de delapidare prev.de art.215/1 C.pen.cu aplicarea art. 41, 42 C.pen. În aceste condiţii, urmărirea penală s-a efectuat faţă de inculpaţi în mod legal sub

28

aspectul infracţiunii de delapidare, ulterior fiind trimişi în judecată cu aceeaşi învinuire de către procurorul de caz, neconstatându-se nici un motiv de nulitate al urmăririi penale care să atragă incindenţa art.197 rap.la art.300 C.proc.pen.

Subiect activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă nu poate fi decât o persoană cu atribuţii de administrare îngrijire sau supraveghere a bunurilor altuia, iar această însărcinare poate să rezulte din lege, din contract sau din cvasicontract. În plus, pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta să fie săvârşită cu intenţie, elemente ce rezultă din cuprinsul incriminării, respectiv din formularea „cu rea credinţă”.

Autor, adică subiect nemijlocit al infracţiunii de gestiune frauduloasă, nu poate fi decât o persoană care are încredinţată gestionarea averii sau a unei părţi din averea altei persoane şi pricinuieşte, cu rea-credinţă, diferite pagube în îndeplinirea însărcinării primite. Subiectul activ în cazul acestei infracţiuni este calificat prin calitatea de gestionar al averii altuia.

Spre deosebire de infracţiunea de gestiune frauduloasă, în cazul căreia, potrivit art.214 C.pen., poate fi subiect orice persoană căreia i s-au încredinţat bunuri spre conservare ori administrare, dacă pricinuieşte, cu rea credinţă, o pagubă unei persoane, delapidarea este o infracţiune cu subiect calificat: funcţionar ori alt salariat care are în gestiune sau administrare bani, valori ori alte bunuri, pe care le însuşeşte, le foloseşte sau le trafică în interesul său ori pentru altul. Ca urmare, ori de câte ori fapta constă în însuşirea folosirea sau traficarea într-un astfel de interes, a banilor, valorilor sau altor bunuri, de către funcţionarul sau alt salariat căruia i-au fost încredinţate pentru gestionare sau administrare, ea va trebui încadrată în infracţiunea de delapidare, iar nu în aceea de gestiune frauduloasă.

Raportându-ne la probele dosarului, rezultă fără nici un dubiu că cei doi inculpaţi au fost încadraţi iniţial cu contracte de colaborare – prestări servicii pe durată determinată, după care, la 1 iulie 1996, iar apoi la 15 decembrie 1996 aceste contracte, prin acte adiţionale, au fost transformate în contracte de colaborare pe durată nedeterminată precizându-se. Concret, cei doi inculpaţi aveau atribuţii clare de gestiune cerându-li-se să prezinte în vederea comercializării mai multe bunuri ale părţii vătămate urmate apoi de încasarea şi păstrarea sumelor de bani asupra inculpaţilor până la virarea lor către partea vătămată.

Atât din declaraţiile inculpaţilor cât şi ale martorilor audiaţi nemijlocit în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că ambii inculpaţi aveau calitatea şi exercitau atribuţii de gestionar de fapt, vindeau produsele electrocasnice aparţinând părţii vătămate uneori completau chitanţe privitor la sumele de bani încasate, alteori nu, iar din sumele încasate ce le păstrau asupra lor, nu le decontau în totalitate părţii vătămate, respectiv banii încasaţi de la clienţi.

Aşa fiind, activitatea desfăşurată de gestionarul de fapt al unei se regăseşte în definirea noţiunii de „funcţionar” dată prin art. 147 alin.2 C.pen. şi nu în cea de administrare sau conservare a bunurilor altuia, nici în cea de deţinere cu orice titlu a unor bunuri mobile ale altuia.

Prin urmare, însuşirea de către gestionarul de fapt al unei societăţi comerciale, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează, constituie infracţiunea de delapidare prev.de art.2151 C.pen. şi nu cea de gestiune frauduloasă prev.de art.214 C.pen.

Probaţiunea scrisă şi testimonială de la dosar pune în evidenţă că activitatea infracţională a inculpatului recurent, constând în aceea că, în calitate de agent de vânzări la societatea comercială a părţii vătămate din România, a vândut produsele acesteia, a luat comenzi pe baza cărora ridica mărfurile şi încasa contravaloarea acestora urmând să-i deconteze banii încasaţi de la clienţi către societatea comercială,

29

bani pe care i-a însuşit pentru a-i folosi în interesul propriu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prev.de art.2151 C.pen. cu art.41, 42 C.pen., cu motivarea că, pentru existenţa acestei infracţiuni, nu prezintă relevanţă faptul dacă inculpatul era sau nu încadrat cu contract de muncă, esenţială fiind împrejurarea ca acesta să exercite o însărcinare în serviciul societăţii, care poate fi sau nu retribuită.

Verificând cerinţele art.122 C.pen.rap.la art.124 C.pen. se constată că în privinţa infracţiunii de delapidare nu s-au împlinit termenele de prescripţie nici generale şi nici speciale a răspunderii penale, astfel că nu se va putea dispune încetarea procesului penal.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, cauza a primit o corectă rezolvare fiind judicios stabilită răspunderea penală a inculpaţilor, care corelativ atrage în cazul infracţiunilor de rezultat şi o răspundere civilă.

Pentru aceste motive, recursul inculpatului s-a respins ca nefondat în baza art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen.