Pentru existenţa infracţiunii de denunţare calomnioasă este necesar ca, pe plan subiectiv, inculpaţii să fie de rea credinţă, în sensul de avea reprezentarea ca acuzaţiile sale nu corespund realităţii şi, pe de altă parte, denunţul sau plângerea să se refere la săvârşirea unei infracţiuni.
Judecătoria Săveni, prin sentinţa penală nr. 281 din 14 august 2006, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, art. 10 lit. a Cod proc. penală, a achitat pe inculpatul M.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a, art. 10 b1 Cod proc. penală, a achitat pe inculpaţii A.I. şi A.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 259 Cod penal, de denunţare calomnioasă.
În baza art. 91 Cod penal, a aplicat fiecărui inculpat sancţiunea amenzii administrative de 100 lei RON.
Această sentinţă a fost desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, prin decizia nr. 513 A din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Botoşani – Secţia penală.
S-a reţinut că instanţa a pronunţat soluţia la primul termen fără a efectua cercetarea judecătorească, încălcând astfel dreptul la apărare a celor trei inculpaţi care nu au fost audiaţi şi cărora nu li s-a dat posibilitatea să se apere.
Reinvestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Săveni, prin sentinţa penală nr. 193 din 13 august 2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a – art. 10 lit. a Cod proc. penală, a achitat pe inculpatul M.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. 1 Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a – art. 10 lit. d Cod proc. penală, au fost achitaţi şi inculpaţii A.I. şi A.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. 1 Cod penal.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 13 mai 2005, inculpaţii A.I. şi A. A., prin procuratorul M.M., au formulat plângeri penale împotriva părţilor vătămate A.S., P.R. şi P.E. pentru săvârşirea de către aceştia a mai multor infracţiuni, respectiv abuz în serviciu, favorizarea infractorului, fals intelectual, uz de fals, înşelăciune şi fals în declaraţii, pentru fapta constând în aceea că, la termenul de judecată din 05 mai 2005, la dosarul civil nr. 471/2005 al Judecătoriei Botoşani, au formulat o întâmpinare prin care au urmărit să ducă în eroare instanţa, să o apere pe numita F.I., fostă contabilă a C.C. Unirea Ştefăneşti, de urmările faptelor ilegale pe care le-a comis.
Ulterior, faţă de cele trei părţi vătămate, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, soluţie menţinută prin sentinţa penală nr. 6 din 09 ianuarie 2006 a Judecătoriei Săveni, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 252 din 13 aprilie 2006 a Tribunalului Botoşani.
La data formulării plângerii, inculpaţii A.I. şi A.A. erau executaţi silit la cererea C.C. Unirea Stefăneşti pentru rambursarea unui credit, conform contractului de împrumut nr. 277 din 12 decembrie 1995, care cuprindea mai multe menţiuni false efectuate de fosta contabilă a cooperativei, F.I.
Procesul penal pornit împotriva acesteia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 alin. 1 Cod penal, încetase ca urmare a prescrierii răspunderii penale, situaţie de care s-a luat act prin sentinţa penală nr. 444 din 03 noiembrie 2003 a Judecătoriei Săveni, iar o acţiune civilă de anulare a contractului de împrumut nr. 277 din 12 decembrie 1995, fusese respinsă prin sentinţa civilă nr. 395 din 29 aprilie 2004, rămasă definitivă.
La data încheierii contractului nr. 277/1995 nici una din părţile vătămate nu era salariat la C.C. Unirea Ştefăneşti şi nu au fost implicate în vreun fel la încheierea acestuia contract de împrumut.
Având în vedere că inculpatul M.M. a redactat plângerea, nu în nume propriu, ci ca mandatar al soţilor A., instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina sa săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă.
În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A.I. şi A.A., în cauză s-a stabilit, pe baza unei hotărâri definitive, că acuzaţiile aduse părţilor vătămate nu au corespondent în realitatea obiectivă, astfel că în mod inutil a fost pus în mişcare aparatul de justiţie şi s-a primejduit libertatea şi demnitatea părţilor vătămate.
Deşi a reţinut că, plângerea făcută de către inculpaţi întruneşte elementele obiective ale infracţiunii de denunţare calomnioasă, instanţa a considerat totuşi că, sub aspectul laturii subiective, fapta nu întruneşte elementele acestei infracţiuni, lipsind reaua credinţă ce trebuie să caracterizeze vinovăţia făptuitorilor.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie,
Procurorul de şedinţă a precizat în instanţă că solicită admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei, iar pe fond, apreciindu-se că fapta a fost comisă în materialitatea sa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 259 Cod penal, solicitând achitarea inculpaţilor, în baza art. 10 lit. b1 Cod proc. penală şi aplicarea unor amenzi administrative. A mai susţinut, de asemenea, că inculpatul M.M. trebuie achitat în baza art. 10 lit. d Cod proc. penală, întrucât fapta pentru care a fost reclamat a fost săvârşită, însă lipseşte latura subiectivă.
Reţine tribunalul că inculpatul M.M., în calitatea sa de mandatar al inculpaţilor A.I. şi A.A., avea dreptul să acţioneze în numele şi pentru mandanţi numai cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, deci inclusiv a prevederilor art. 259 Cod penal.
Acesta putea formula plângeri sau denunţuri penale la cererea celor care l-au împuternicit însă, în măsura în care ar fi constatat că acestea ar putea fi calomnioase, avea posibilitatea de a le refuza prin renunţarea la mandat.
Însăşi prima instanţă a precizat, în motivarea hotărârii, că inculpatul MM a invocat prin plângeri şi propria convingere faţă de cele susţinute de către mandanţi, pe care a şi susţinut-o ulterior în instanţă, ceea ce demonstrează că acesta nu a fost forţat să săvârşească fapta prin plângerile şi denunţurile redactate, nu a executat o dispoziţie dată de mandanţi, ci el însuşi a acţionat din propria convingere.
În aceste condiţii, nu se poate susţine că fapta imputată inculpatului M.M. nu ar exista şi, ca o consecinţă, să se poată dispune achitarea acestuia în baza art. 10 lit. a Cod procedură penală.
Apreciindu-se totuşi că, faţă de multitudinea cauzelor civile şi penale în care sunt implicaţi inculpaţii A., acest inculpat a acţionat în baza mandatului cât şi a propriilor convingeri, cu intenţia vădită de a-i ajuta pe soţii A., neputându-se susţine că ar fi fost de rea credinţă prin adoptarea unei asemenea atitudini, considerând astfel tribunalul că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii şi, ca atare, a schimbat şi temeiul achitării în art. 10 lit. d Cod proc. penală.
În ceea ce priveşte pe inculpaţii A.I. şi A.A., din analiza înscrisurilor aflate la dosarul nr. 1152/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni, a reţinut tribunalul că aceştia au fost cercetaţi pentru că la data de 13 mai 2005 au formulat o plângere prin care au acuzat părţile vătămate A.S., P.R. şi P.E. de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246, 264, 289, 291, 215 şi 292 Cod penal pentru că au depus o întâmpinare în dosarul civil nr. 471/2005 al Judecătoriei Botoşani.
De asemenea, au fost cercetaţi şi pentru că la data de 18 ianuarie 2005 au formulat o altă plângere împotriva numitei P.R., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 Cod penal, pentru că ar fi promovat o acţiune civilă la Judecătoria Săveni pentru recuperarea împrumutului neachitat şi că, la data de 05 iulie 2004, printr-o nouă plângere au acuzat-o pe aceeaşi partea vătămată, cât şi pe numitul Ş. I. pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, uz de fals şi fals, pentru declaraţiile date într-un ziar local şi că ar fi distrus dosarul de împrumut nr. 277/1995.
De menţionat că, în toate dosarele constituite ca urmare a plângerilor inculpaţilor, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Având în vedere că în toate cele trei dosare penale s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în urma concluziei că învinuirile făcute prin plângeri sunt mincinoase, instanţa de apel a apreciat că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută şi pedepsită de art. 259 Cod penal.
Din conţinutul plângerilor penale formulate de către inculpaţi, rezultă că, practic aceştia vizează în primul rând probleme de drept civil legate de faptul executării lor silite pentru restituirea unui împrumut de care a beneficiat altă persoană, condiţii în care formularea a nenumărate plângeri şi denunţuri împotriva unor angajaţi ai C.C. Unirea Stefăneşti în legătură cu actele lor legale şi justificate denotă existenţa unei intenţii prin care s-a pus în primejdie reputaţia şi chiar libertatea părţilor vătămate.
Având însă în vedere atingerea minimă adusă unor valori apărate de legea penală, cât şi prin conţinutul lor concret, tribunalul a concluzionat că faptele comise de către inculpaţi, fiind lipsite în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, dat fiind şi scopul urmărit, urmarea produsă, precum şi persoana şi conduita făptuitorilor care sunt persoane în vârstă şi nu au antecedente penale, motiv pentru care a procedat în consecinţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpatul M.M., în motivarea recursului, arată că se impunea achitarea sa în temeiul art. 10 lit. a Cod proc. penală, întrucât fapta nu există.
Inculpaţii A.I. şi A.A. în motivarea recursului, arată că sunt nevinovaţi, solicitând obligarea intimaţilor la plata prejudiciului.
Curtea a constatat că recursurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Codul penal incriminează, sub denumirea denunţare calomnioasă” în alin. 1 al articolului 259, învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană”.
Intimaţii A.S., P.R. şi P.E., funcţionari în cadrul C.C. Unirea Ştefăneşti au solicitat Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni efectuarea de cercetări faţă de inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 259 alin. 1 Cod proc. penală, constând în aceea că la data de 13 mai 2005 inculpaţii A.I. şi A.A. au formulat o plângere penală împotriva lor, susţinând că în dosarul civil nr. 471/2005 al Judecătoriei Botoşani ar fi depus o întâmpinare la termenul de judecată din 05 mai 2005, prin care ar fi încercat să ducă în eroare instanţa, pentru a o apăra pe numita F.I. Au solicitat inculpaţii în acea plângere a se efectua cercetări faţă de ei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, favorizarea infractorului, fals intelectual, înşelăciune şi fals în declaraţii, plângerea făcând obiectul dosarului nr. 551/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni şi care a fost soluţionată cu neînceperea urmăririi penale în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. a Cod proc. penală, întrucât faptele nu există.
Din probele administrate s-a dovedit că la 12.12.1995, inculpaţii A.I. şi A. A. au ajutat pe numitul B.N. pentru obţinerea unui împrumut de 5.000.000 ROL de la banca unde lucrează intimaţii. Ulterior, B.N. nu a mai achitat ratele, motiv pentru care s-a procedat la silită a giranţilor.
Intimata P.R. a preluat funcţia de la C.C. Unirea Ştefăneşti la data de 15.12.1997.
Inculpaţii A.I. şi A.A., în declaraţiile lor, arată că au formulat mai multe plângeri împotriva intimaţilor întrucât, mai susnumita (P.R.) a pierdut contractul de împrumut, iar ceilalţi doi au refuzat să verifice şi să stabilească adevărul (filele 37, 42, 43 dosar parchet).
Inculpatul M.M. a arătat că a luat la cunoştinţă că, în mod nedrept, conducerea C.C. Unirea Ştefăneşti i-a obligat pe inculpaţii A.I. şi A.A. să plătească o sumă de bani, această plată fiind considerată atât de aceşti inculpaţi, cât şi de el, ilegală şi un abuz din partea conducerii unităţii”, respectiv a intimaţilor. Mai susţine în această declaraţie că am considerat şi consider că a fost şi este o ilegalitate comisă” de intimaţi.
Faţă de aceste aspecte, nu se poate reţine că fapta imputată inculpatului M.M. nu există, cum greşit susţine acesta, pentru a se dispune achitarea sa conform art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod proc. penală.
Potrivit art. 259 alin. 1 Cod penal, pentru existenţa infracţiunii de denunţare calomnioasă este necesar ca, pe plan subiectiv, inculpaţii să fie de rea credinţă, adică să aibă reprezentarea că acuzaţiile sale nu corespund realităţii şi, pe de altă parte, denunţul sau plângerea să se refere la săvârşirea unei infracţiuni.
În speţă, susţinerile inculpatului M.M., procurator al inculpaţilor A.I. şi A. A., nu au fost făcute cu intenţia de a învinui intimaţii de comiterea unor infracţiuni, ci în scopul de a veni în ajutorul persoanelor pe care le-a reprezentat.
Prin urmare, cerinţele laturii subiective a infracţiunii nu sunt îndeplinite în cauză, astfel încât soluţia de achitare a inculpatului M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 259 alin. 1 Cod proc. penală este corectă.
Cu privire la inculpaţii A.I. şi A.A., Curtea reţine că aceştia au formulat mai multe plângeri împotriva intimaţilor, pentru aceleaşi fapte ce au format obiectul mai multor dosare, respectiv 800/P/2004 din 28.12.2004, 73/P/2005 din 16.05.2005, 551/P/2008 din 22.09.2008 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni, toate fiind soluţionate cu neînceperea urmăririi penale.
Având în vedere aceste soluţii, nu se poate vorbi de o bună conduită a acestor inculpaţi în momentul formulării plângerilor, astfel încât este justă aprecierea instanţei de apel că faptele inculpaţilor A.I. şi A.A. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 alin. 1 Cod penal.
Însă faţă de modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, scopul urmărit, împrejurările comiterii lor, urmarea produsă, precum şi persoana inculpaţilor A.I. şi A.A., faptele acestora nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, amenda administrativă aplicată inculpaţilor A.I. şi A.A. de instanţa de apel fiind corect individualizată.
Curtea, constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, a respins recursurile ca nefondate.
