Casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea desăvârşirii fondului pricinii pentru suplimentarea probatoriului
Potrivit art. 80 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2006:
„(1) Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele acte:
a) acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar;
b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile; (…)”.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 888 din 19 septembrie 2013
Prin acţiunea adresată Tribunalului Tulcea înregistrată sub nr. 539/88/27.12.2011/a4 reclamanta (…), în calitate de lichidator desemnat al debitoarei (…) afl ată în procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2006, în contradictoriu cu (…) şi debitoarea (…) prin curator special (…), a solicitat, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
– anularea facturii fi scale seria MDV nr. …/09.07.2010 prin care (…) a înstrăinat către (…) automobilul marca F., model M., număr de înmatriculare (…), serie saşiu (…); şi pe cale de consecinţă,
– repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii bunului în patrimoniul debitoarei, iar în cazul în care acest bun nu poate fi identifi cat sau nu se mai afl ă în patrimoniul pârâtului, obligarea acestuia la plata contravalorii bunului.
Motivând acţiunea, reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 4150/21.10.2011, pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 539/88/2011, a fost declanşată procedura insolvenţei împotriva societăţii debitoare (…) Tulcea şi în îndeplinirea atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de lichidator a constatat că în perioada 23.06.2010-01.08.2010 au fost înstrăinate un număr de 3 autovehicule, fi ind incidente dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. b) şi c) din în considerarea preţului de vânzare al autovehiculului, respectiv 1.000,00 lei, mult inferior valorii de piaţă a acestora.
Se mai arată de către reclamantă că intenţia de a sustrage bunuri de la eventuala valorifi care în cadrul procedurii de rezultă şi din faptul că procedura insolvenţei împotriva debitoarei a fost declanşată la data de 4.08.2011, dosarul fi ind înregistrat pe rolul Tribunalului la 17.02.2011, la câteva luni după înstrăinarea autovehiculului, respectiv la data de 9.07.2010, datoriile fi ind cunoscute conducerii societăţii.
În susţinerea cererii au fost depuse la dosar, în copie, următoarele acte: sentinţa civilă nr. 4150/21.10.2011 a Tribunalului Tulcea, factura seria MDV nr. …/09.07.2010, fi şa de înmatriculare autoturism, talon, carte de identitate, listare preţuri autoturisme având aceleaşi caracteristici cu autoturismul în litigiu.
Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând în esenţă că nu a avut vreodată intenţia de a sustrage acest automobil de la urmărirea de către creditori, ci a cumpărat bunul la preţul negociat, cu atât mai mult cu cât, la data achiziţionării automobilului, avea calitatea de simplu angajat al societăţii, nefi indu-i prezentată situaţia economică, fi ind un cumpărător de bună-credinţă.
Mai mult, susţine că bunul înstrăinat de societate nu putea produce niciun venit, dimpotrivă, ar fi înregistrat numai cheltuieli, fi ind într-o stare tehnică şi estetică precară, situaţie în care consideră că preţul de 1.000 lei este unul corect ţinând seama şi de anul fabricaţiei 2002, dar şi de cererea şi oferta de pe piaţă.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 24 mai 2012 pârâtul a arătat că a achiziţionat autoturismul ce face obiectul cauzei cu 4 ani înainte de întocmirea facturii fi scale, respectiv în cursul anului 2006, achitând un preţ mult mai mare decât cel înscris în factură, deoarece conform celor convenite cu (…) a încredinţat asociatului şi administratorului (…) autoturismul marca P. deţinut în vederea vânzării acestuia, urmând ca preţul obţinut să fi e reţinut de societate, prin (…), în contul preţului aferent autoturismului F.M.
Astfel, se arată că în urma vânzării autoturismului personal a fost obţinută suma de 4.500 euro ce a fost pusă la dispoziţia societăţii, precum şi sumele necesare achitării ratelor de leasing şi a primelor de asigurare, cu menţiunea că motivele pentru care nu a fost întocmită factura în 2006 la momentul tranzacţiei faptice au constat în aceea că autoturismul F.M. s-a afl at până în luna august 2007 sub incidenţa unui contract de leasing.
Ulterior, la termenul de judecată din 12 octombrie 2012 pârâtul a înţeles să invoce dreptul de retenţie, aşa cum este precizat în Codul civil şi art. 39 din Legea privind procedura insolvenţei, prin refuzul predării bunului până la plata efectivă a sumelor primite de reclamant pentru achiziţionarea acestui bun.
Prin sentinţa civilă nr. 2336/05.04.2013 Tribunalul Tulcea admite acţiunea, dispunând anularea facturii fi scale seria (…) privind vânzarea autoturismului marca F.M. cu număr de înmatriculare (…), serie şasiu (…), obligând pârâtul (…) să restituire averii debitoarei (…) Tulcea autoturismul sus-menţionat în natură, sau în cazul în care restituirea nu este posibilă se dispune obligarea pârâtului la plata contravalorii autoturismului, respingându-se cererea pârâtului (…) privind încuviinţarea dreptului de retenţie asupra autoturismului sus-menţionat, ca nefondată, pentru următoarele considerente în esenţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1168/08.04.2011, în dosarul 539/88/2011, pronunţată de judecătorul-sindic de pe lângă Tribunalul Tulcea, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei în forma generală faţă de debitoarea (…), iar prin sentinţa civilă nr. 4150/21.10.2011 a fost declanşată procedura falimentului, fi ind desemnat în calitate de lichidator (…) Bucureşti.
Conform actelor prezentate se constată că la data de 9.07.2010 debitoarea (…) a înstrăinat automobilul marca F., model M., număr de înmatriculare (…), numitului (…) pentru suma de 1.000,00 lei conform facturii fi scale seria (…) nr. (…), vânzarea având loc anterior deschiderii procedurii falimentului faţă de debitoare, iar potrivit prevederilor Legii nr. 85/2006, lichidatorul poate introduce acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii.
Potrivit art. 80 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, anularea unor acte juridice ale debitorului se poate realiza dacă, în cadrul operaţiunii comerciale, prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită ori din cuprinsul susţinerilor formulate de pârât reţine instanţa de fond că autovehiculul a fost obiectul unor tranzacţii încheiate cu societatea debitoare prin asociatul şi administratorul (…) privind compensarea cu un alt autoturism P. şi cu sumele înaintate către societate necesare achitării ratelor de leasing şi a primelor de aferente autoturismului F.M., acesta din urmă fi ind sub incidenţa unui contract de leasing.
Pe de altă parte, arată instanţa de fond că la dosar nu au fost prezentate dovezi privind folosirea acestor sume obţinute din tranzacţiile sus-menţionate pentru stingerea datoriilor faţă de (…), aspect ce dovedeşte existenţa unui prejudiciu adus creditorilor.
Preţul tranzacţiei, aşa cum s-a făcut dovada de către lichidator, este derizoriu, iar susţinerile pârâtului (…) prin întâmpinare, precum că „la momentul cumpărării bunului era într-o stare tehnică şi estetică precară”, sunt apreciate de instanţa de fond ca nefi ind dovedite în cauză.
Se susţine că acţiunea lichidatorului mai este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006 care prevede în mod expres, drept condiţie de anulare a unor acte juridice ale debitorului, intenţia tuturor părţilor implicate de a sustrage bunul de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
În dovedirea intenţiei de fraudă, lichidatorul reclamant a făcut trimiteri la neregulile sesizate privind întocmirea actelor contabile, neexistând o dovadă că operaţiunea a fost contabilizată, astfel că reţine instanţa de fond practica judiciară relevată în doctrină, prin care s-a arătat că intenţia de fraudă este greu de dovedit, dar poate fi reţinută din circumstanţele încheierii unui act fraudulos, în speţă, conturându-se existenţa unei legături strânse între părţile tranzacţiei, cumpărătorul pârât (…) fi ind angajatul societăţii, aşa cum şi recunoaşte prin întâmpinare, împrejurare ce dovedeşte că părţile care au încheiat tranzacţia erau la curent cu probabilitatea încetării plăţilor de către debitoare, precum şi cu faptul că societatea debitoare avea obligaţii către creditori, aceste obligaţii provenind din acte anterioare încheierii vânzării supuse anulării, respectiv titlul executoriu ce a stat la baza cererii creditoarei (…), pentru deschiderea procedurii, declaraţiile de creanţă înregistrate la dosarul de faliment nr. 846/88/2010 şi cuprinse în tabelul preliminar, care sunt născute anterior încheierii vânzării.
În acelaşi sens, arată instanţa de fond că frauda este defi nită ca fi ind o încălcare intenţionată, de către părţi, adesea prin utilizarea unor mijloace viclene a dispoziţiilor imperative ale legislaţiei în vigoare cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic, sancţiunea fraudei fi ind nulitatea actului juridic astfel încheiat.
Faţă de considerentele expuse mai sus, reţine instanţa de fond că, în speţă, pârâţii, în mod conştient şi intenţionat, doreau să preju dicieze creditorii prin acte juridice de natură a micşora creanţele creditorilor.
Cât priveşte capătul de cerere referitor la încuviinţarea dreptului de retenţie asupra bunului în litigiu până la restituirea sumelor de bani primite de (…), inclusiv pentru plata ratelor de leasing, apreciază instanţa de fond în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca nefondat, pentru următoarele motive:
Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes, o garanţie pur pasivă care conferă o simplă detenţie precară şi nu o posesie şi, deşi de natură reală, nu conferă titularului său cele două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi plătit din preţul obţinut.
În consecinţă, nu poate fi instituit un drept de retenţie în favoarea pârâtului într-o acţiune în anulare promovată de reclamantul lichidator, desemnat în temeiul Legii nr. 85/2006, împotriva sa, în situaţia în care nu există un raport juridic obligaţional între ei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul-pârât (…), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art. 304 pct. 7 şi art. 3041C.proc.civ., cu următoarea motivaţie, în esenţă:
„Greşit instanţa de fond a admis acţiunea dedusă judecăţii relevând o situaţie de fapt străină pricinii, hotărârea cuprinzând motive contradictorii privind prestaţiile efective ale recurentului în contul preţului autoturismului”, deoarece:
– greşit s-a reţinut că preţul autoturismului ar fi de numai 1.000 lei, suma cuprinsă în factura fi scală, chiar dacă s-a observat că preţul autoturismului consta în plata ratelor de leasing şi a sumei reprezentând contravaloarea autoturismului marca P. deţinut de recurentul pârât, valoare cuantifi cată la suma de 74.976 lei;
– greşit s-a sugerat că sumele achitate în contul preţului autoturismului au fost folosite în alt mod decât achitarea datoriilor societăţii în condiţiile în care, sumele achitate au condus la executarea întocmai a contractului de leasing, numai aşa explicându-se perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu societatea de leasing;
– greşit s-a apreciat că recurentul ar fi avut cunoştinţă despre intenţia administratorului de a frauda creditorii odată ce, având calitatea de angajat în funcţie de execuţie, nu avea posibilitatea de a cunoaşte despre datoriile societăţii comerciale şi nici nu putea infl uenţa achitarea datoriilor;
– cu prilejul judecăţii cauzei la fond s-a făcut dovada achitării în contul preţului a sumei totale de 74.976 lei, suma de 1.000 lei fi ind achitată pentru autoturism ca o ultimă rată, ea nereprezentând întreaga sumă plătită cu titlu de preţ;
– reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale privind valoarea reală a bunului odată ce nu a solicitat administrarea probei cu expertiză tehnică evaluatorie a bunului, astfel încât să se poată constata, raportat la gradul de uzură morală şi fi zică a bunului fabricat în 2002 – cu 9 ani înainte de momentul vânzării – care este valoarea concretă a acestuia;
– apreciază în sensul inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată odată ce bunul achiziţionat este deţinut în devălmăşie cu soţia sa, hotărârea determinând ieşirea din patrimoniul comun al soţilor a bunului la dobândirea căruia au contribuit în egală măsură.
„Greşit instanţa de fond a procedat la respingerea capătului de cerere privind instituirea dreptului de retenţie” atât timp cât pentru recunoaşterea acestei garanţii reale imperfecte nu este necesar să existe un raport obligaţional între deţinătorul bunului şi debitorul afl at în insolvenţă, pentru că lichidatorul nu acţionează în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al debitorului.
„Greşit instanţa de fond nu a dispus, repunând părţile în situaţia anterioară, obligarea reclamantei să restituie preţul autoturismului”, aceasta în condiţiile în care nu s-a stabilit valoarea acestuia.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, în considerarea dispoziţiilor art. 1169 C.civ., prin raportare la dispoziţiile art. 8 cu referire la art. 80 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2006, Curtea apreciază în sensul admiterii recursului ca fondat şi, văzând şi dispoziţiile art. 312 C.proc.civ., dispune casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe în vederea desăvârşirii fondului pentru suplimentarea probatoriului cu privire la:
– sumele achitate de recurent în contul societăţii pentru contractul de leasing;
– evidenţele societăţii privind încasarea sumelor de la recurent;
– depunerea la dosar a contractului de leasing pentru autoturism;
– relaţii de la fi rma de leasing privind situaţia încasărilor ratelor de leasing;
– orice alte probe pertinente soluţionării cauzei, pentru următoarele considerente, în esenţă:
Tribunalul Tulcea a fost învestit de lichidatorul judiciar (…) al debitoarei (…), la data de 27.12.2011, cu soluţionarea cauzei având ca obiect:
– anularea facturii fi scale seria MDV nr. …/09.07.2010 prin care (…) a înstrăinat către (…) automobilul marca F., model M., număr de înmatriculare (…), serie saşiu (…); şi pe cale de consecinţă,
– repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii bunului în patrimoniul debitoarei, iar în cazul în care acest bun nu poate fi identifi cat sau nu se mai afl ă în patrimoniul pârâtului, obligarea acestuia la plata contravalorii bunului, cu motivaţia sus expusă.
Prin sentinţa civilă nr. 2336/05.04.2013 Tribunalul Tulcea admite acţiunea dispunând anularea facturii fi scale seria MDV nr. 693/09.07.2010 privind vânzarea autoturismului marca F.M. cu număr de înmatriculare (…), serie şasiu (…), obligând pârâtul (…) să restituire averii debitoarei (…) Tulcea autoturismul sus-menţionat în natură sau, în cazul în care restituirea nu este posibilă, se dispune obligarea pârâtului la plata contravalorii autoturismului, respingându-se cererea pârâtului (…) privind încuviinţarea dreptului de retenţie asupra autoturismului sus-menţionat ca nefondată pentru considerentele mai sus relevate.
Acestea sunt condiţiile în care recurentul (…) promovează recursul dedus judecăţii criticând soluţia pronunţată de instanţa de fond sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, astfel că, reluând motivele de recurs, Curtea, reţine:
Potrivit art. 80 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2006, „(1) Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate intro duce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele acte:
a) acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar;
b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile; (…)”.
În atare condiţii, faţă de conţinutul textului de lege ce a reprezentat fundamentul promovării acţiunii deduse judecăţii, apreciază Curtea că, în mod greşit, instanţa de fond a procedat la admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în condiţiile în care în cauză sunt necesare administrarea de probe suplimentare pentru desăvârşirea judecăţii.
Astfel, reţine Curtea că probatoriul administrat nu face dovada sumelor achitate de recurent în contul societăţii de leasing pentru bunul achiziţionat şi pentru care era perfectat un contract de leasing a istoricului ratelor de leasing, a datei de la care recurentul a achitat contravaloarea bunului, valoare cuantifi cată de acesta la suma de 74.976 lei.
În acelaşi sens, Curtea reţine că acelaşi probatoriu face dovada, în referire la „compensarea preţului bunului” şi cu un alt autoturism marca P., căruia i se adaugă ratele de leasing şi primele de asigurare aferente bunului vândut, ori, în speţă, nu au fost depuse înscrisuri elocvente din care să rezulte exactitatea susţinerilor reclamantei intimate, în calitatea sa de lichidator judiciar al debitoarei, privind „preţului mult inferior valorii de piaţă a autoturismului marca F.M.”, aspect esenţial ce este necesar a fi examinat de instanţă, având în vedere dispoziţiile cuprinse în conţinutul art. 80 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 („prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită”).
În egală măsură, Curtea reţine a fi în imposibilitate de a stabili cuantumul exact al sumelor achitate de recurent în contul societăţii, neexistând la dosar probe privind evidenţele societăţii sub aspectul încasării sumelor de la recurent, cum, de altfel, nu există o copie a contractului de leasing pentru autoturism sau relaţii de la fi rma de leasing privind situaţia încasării ratelor de leasing.
În atare condiţii, apreciind că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ., odată ce sunt necesare administrarea de probe noi, Curtea, admiţând recursul, dispune casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe în vederea desăvârşirii fondului pricinii prin administrarea alăturat probelor sus-reţinute şi a oricăror alte probe pertinente soluţionării.
