Infracţiunea de evadare. Stabilirea pedepsei. Nelegalitate.
Conform deciziei pronunţate în recursul în interesul legii cu nr. LXXXI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma pedeapsa ce se execută” conţinută în dispoziţiile art.269 al.3 Cod penal se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat, din pedeapsa în a cărui se află condamnatul la momentul evadării.
Stabilirea de către instanţa de fond a unei pedepse rezultante obţinute în urma adăugării sancţiunii pentru săvârşirea infracţiunii de evadare, la pedeapsa în a cărei executare se află în momentul evadării, este nelegală şi contravine deciziei cu nr. LXXXI/2007) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are caracter obligatoriu, conform art.414 alin.2 Cod procedură penală.
Secţia penală – Decizia penală nr. 3/A/13 ianuarie 2009
Prin sentinţa penală nr.326/23.10.2008 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – secţia penală în dosarul penal nr. 6222/97/2008, s-a dispus condamnarea inculpatului V.V. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.269 alin.1 Cod penal cu art. 37 lit. a Cod penal.
A fost adăugată această pedeapsă la pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită în sarcina inculpatului prin sentinţa penală nr. 49/10.01.2007 a Judecătoriei Timişoara potrivit art.269 alin.3 Cod penal.
Pentru a dispune astfel tribunalul de primă instanţă a reţinut că în data de 17.09.2007, beneficiind de un regim de executare deschis, în timp ce se afla la punctul de lucru al S.C. M” SA Deva din apropierea locului de detenţie, profitând de neatenţia colegilor inculpatul a părăsit punctul de lucru, sărind gardul împrejmuitor a plecat pe şosea, înspre Deva, apoi spre Mintia.
Fiind alertate organele abilitate inculpatul a fost depistat în jurul orelor 16,40 în apropierea staţiei CFR Mintia.
Împotriva hotărârii au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi inculpatul V.V. aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie, primul, sub aspectul greşitei aplicaţiuni a dispoziţiilor art. 269 alin.3 Cod penal, iar cel de-al doilea, în ce priveşte cuantumul sancţiunii aplicate.
Apelul Parchetului este fondat.
Instanţa de fond a aplicat greşit, prevederile art.269 alin. 3 Cod penal, care instituie un regim sancţionator special pentru această infracţiune.
Instanţa de fond a considerat că sintagma”pedeapsa ce se execută” se referă la pedeapsa ce a fost stabilită prin hotărârea de condamnare, în speţă 2 ani închisoare deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii a statuat că art.269 alin.3 Cod penal se referă la restul rămas neexecutat la data evadării, din pedeapsa în a cărei executare se află evadatul.
Astfel, raportat la dispoziţiile imperative ale deciziei nr. LXXXI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a utilizat o tehnică de contopire eronată, aspect ce impune desfiinţarea hotărârii cu consecinţa stabilirii unei pedepse formate din sancţiunea de 6 luni închisoare( aplicată pentru infracţiunea de evadare), la care se adaugă restul de 7 luni şi 16 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 49/10.01.2007 a Judecătoriei Timişoara.
