Invocarea prescripţiei dreptului material la acţiune de către acesta. Suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei
Judecătorul sindic este obligat, potrivit art. 33 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 85/2006, să soluţioneze, printr-o singură hotărâre toate cererile de deschidere a procedurii şi toate contestaţiile promovate de debitoare. Conform art. 2532 pct. 7 NCC, pentru a interveni suspendarea cursului prescripţiei nu este necesar ca procedura prealabilă (conciliere, reclamaţie administrativă etc.) să aibă un rezultat pozitiv.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 728 din 14 noiembrie 2013
Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 4435/121/2013 pe rolul Tribunalului Galaţi, creditoarea F.C.S. A.S., cu sediul în Praga, Republica Cehă, a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC G. SA G. Cererea a fost conexată la dosarul nr. 3384/121/2012/a1 al aceleiaşi instanţe, având ca obiect cerere de deschidere a procedurii insolvenţei aceleiaşi debitoare, formulate de alţi creditori.
În motivarea cererii, a susţinut în esenţă că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 zile, în cuantum de 1.172.823,78 RON constatată prin facturile fiscale nr. […]/14.11.2008, nr. […]/20.11.2008 şi nr. […]/14.10.2008 şi că debitoarea se află în stare de prezumată. În drept, a invocat dispoziţiile art. 26, 31, 64 şi urm. din Legea nr. 85/2006,art. 112,art. 379,art. 7201şi art. 7203C.proc.civ., Decretul nr. 167/1958,art. 203 din Legea nr. 71/2011,art. 2532 alin. (6) şi (7) şi art. 2534 NCC. În temeiul art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, debitoarea SC G. SA a formulat contestaţie prin care a invocat atât caracterul necert al creanţei, cât şi inexistenţa stării de insolvenţă a patrimoniului debitoarei. A ridicat, de asemenea, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte creanţa în cuantum de 833.000 lei, constatată prin facturile fiscale nr. […]/14.11.2008 (pentru suma de 416.500 lei) şi nr. […]/20.11.2008 (pentru suma de 416.500 lei). A susţinut în esenţă, că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 2359 alin. (2) teza a II-a NCC, dreptul material la acţiune este prescris, întrucât acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 6567/121/2012 a fost respinsă. Totodată, şi cea de-a doua cerere, ce a făcut obiectul dosarului nr. 6554/121/2012, a fost irevocabil respinsă, ca nefiind de competenţa instanţelor române. Cum cele două cereri au fost respinse, nu a intervenit întreruperea prescripţiei potrivit art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC, astfel că termenul de prescripţie s-a împlinit la datele de 14.02.2012 şi respectiv la 20.02.2012. Creditoarea s-a apărat, arătând că termenul de prescripţie a fost suspendat la data de 26.01.2012, prin convocarea la conciliere a debitoarei în conformitate cu dispoziţiile art. 7201C.proc.civ., art. 203 din Legea nr. 71/2011,art. 2532 alin. (6) şi (7), art. 2534 NCC,art. 15 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie neîmplinindu-se mai devreme de 6 luni de la încetarea cauzei de suspendare, respectiv de la data de 17.02.2012 (data convocării la conciliere). Astfel, termenul de prescripţie se împlinea la data de 17.08.2012. În aceste condiţii, societatea creditoare a depus cereri de chemare în judecată anterior împlinirii termenului de prescripţie, respectiv în data de 10.08.2012, cerere ce face obiectul dosarului nr. 6567/121/2012 al Tribunalului Galaţi. Judecătorul sindic, prin încheierea nr. 830/2013, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de debitoarea SC G. SA Galaţi. A respins cererea creditoarei pentru suma de 833.000 lei ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:
Factura fiscală nr. […] a fost emisă la data de 14.11.2008, iar plata acesteia, conform art. 5-2 din contractul nr. […]/23.04.2008, trebuia efectuată în termen de 90 de zile de la data primirii de către beneficiar a facturii. În această situaţie termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit pe data de 13.02.2012, iar creditoarea a convocat la conciliere pe debitoare pe data de 17.02.2012, ora 12:00, după 5 zile de la împlinirea termenului de 3 ani de prescripţie pentru factura fiscală nr. […]/14.11.2008. Faptul că SC F.C.S. a emis convocarea la conciliere directă pe data de 26.01.2012 pentru data de 17.02.2012 nu înseamnă că s-a suspendat cursul prescripţiei, mai ales că pe data de 17.02.2012 cele două părţi nu s-au întâlnit pentru a concilia stingerea litigiului pe cale amiabilă. Dispoziţiile art. 2532 alin. (6) NCC nu sunt incidente în cauza de faţă, întrucât concilierea directă a fost convocată pe data de 17.02.2012, iar termenul de prescripţie se împlinise pe data de 13.02.2012. În această situaţie nu sunt incidente dispoziţiile art. 2532 alin. (6) şi nici art. 2534 NCC, deoarece invitaţia la conciliere directă a fost pentru data de 17.02.2012, iar termenul de prescripţie s-a împlinit pe data de 13.02.2012. Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 2532 alin. (7) NCC. Referitor la factura fiscală nr. […], aceasta a fost emisă la data de 20.11.2008, iar plata acesteia, conform art. 5-2 din contractul nr. […]/23.04.2008 trebuia efectuată în termen de 90 de zile de la data primirii de către beneficiar. În această situaţie termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la 19.02.2012. Creditoarea a convocat-o la conciliere pe data de 17.02.2012, ora 12:00, înainte cu 2 zile de împlinirea termenului de 3 ani de prescripţie pentru factura nr. […]/20.11.2008). Potrivit art. 2534 alin. (1) NCC, „de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare”. Concilierea a fost convocată pe data de 17.02.2012, dar nu a avut loc, astfel că nu poate fi vorba de o suspendare a prescripţiei în ceea ce priveşte contravaloarea facturii fiscale nr. […]/20.11.2011. Condiţia suspendării prescripţiei este ca în prealabil să fi avut loc o negociere/conciliere directă între cele două părţi, dar acest lucru nu s-a întâmplat pe data de 17.02.2012, astfel că dreptul la acţiune al creditoarei s-a prescris pe data de 19.02.2012. Creditoarea F.C.S. a susţinut că la data de 10.08.2012 a introdus acţiunea care a format obiectul dosarului nr. 6567/121/2012, pe rolul Tribunalului Galaţi, pentru recuperarea creanţei de 833.000 de lei, reprezentând contravaloarea celor două facturi 1 şi 2. Prin sentinţa civilă nr. 560/2013, Tribunalul Galaţi a respins acţiunea creditoarei ca nefiind de competenţa instanţelor româneşti, sentinţa fiind irevocabilă. Prin respingerea acţiunii, prescripţia a operat la data de 17.08.2012 [art. 2534 alin. (2) NCC]. În aceste condiţii, dreptul la acţiune al creditoarei s-a prescris de la data de 17.08.2012, termenul limită de introducere a acţiunii invocat de creditoare, când aceasta fie că putea să se adreseze instanţei elveţiene (conform clauzei contractuale), fie să ceară deschiderea procedurii de insolvenţă. După data de 17.08.2012 dreptul la acţiune al creditoarei s-a prescris ca urmare a respingerii acţiunii prin sentinţa civilă nr. 560/2013 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 6567/121/2012.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs creditoarea F.C.S. A.S., înregistrată la data de 13.09.2013 sub nr. 3384/121/2012/a1 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă.
Încheierea recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.). Astfel, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că suspendarea prescripţiei în cazul facturii nr. 1 nu a operat, întrucât termenul de prescripţie se împlinea la data de 13.02.2012, iar şedinţa de conciliere ar fi trebuit să aibă loc la o dată ulterioară, respectiv la 17.02.2012. În cazul facturii nr. 2 a constatat că, deşi prescripţia s-ar fi împlinit la data de 19.02.2012 (ulterior convocării la conciliere), suspendarea cursului prescripţiei nu a operat, întrucât concilierea nu a avut loc (debitoarea neprezentându-se la termenul fixat). Pe de altă parte, în partea a doua a considerentelor, a recunoscut ca termen de împlinire a prescripţiei, pentru ambele facturi, data de 17.08.2012 (6 luni de la data concilierii) şi constată că s-a prescris dreptul material la acţiune, întrucât acţiunea, introdusă în termen, a fost respinsă. A mai arătat recurenta că instanţa nu a motivat de ce nu a reţinut incidenţa dispoziţiile art. 2532 pct. 7 NCC. Încheierea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.). Astfel, judecătorul sindic a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2532 pct. 6 şi 7 NCC. Potrivit art. 7201C.proc.civ., a invitat debitoarea la conciliere directă, fixând termenul la data de 17.02.2012, în vederea respectării termenului prevăzut de art. 7203C.proc.civ. (data convocării nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor în condiţiile în care sediile celor două societăţi se aflau în oraşe diferite). Prin urmare, s-a făcut dovada iniţierii procedurii concilierii, termenul de prescripţie în cazul celor două facturi începuse să curgă, dar nu se împlinise, iar invitaţia la conciliere se situa după intrarea în vigoare a Noului şi ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie. Ca atare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2532 pct. 6 NCC, ce au retroactivat conform art. 203 din Legea nr. 71/2011, întrucât, la data demarării procedurii concilierii, aceasta era obligatorie, iar creditoarea nu cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul concilierii. Prin aplicarea art. 2534 NCC, termenul de prescripţie se împlinea la data de 17.08.2012. În mod greşit a reţinut instanţa de fond că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2534 alin. (1) şi (2) NCC, pentru că părţile nu s-au întâlnit şi, deci, concilierea nu a avut loc. Or, simpla declanşare a procedurii concilierii atrage suspendarea termenului de prescripţie, în caz contrar s-ar ajunge la interpretarea că termenul de prescripţie să curgă în favoarea pârâtului care prin fapta sa culpabilă împiedică realizarea concilierii. Judecătorul sindic a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC şi a prevederilor art. 204 din Legea nr. 71/2011. În acest sens, a arătat că, la data de 10.08.2012 (deci anterior împlinirii termenului de prescripţie), a promovat o cerere de chemare în judecată împotriva debitoarei din prezenta cauză, ce a făcut obiectul dosarului nr. 6567/121/2012. Chiar dacă acţiunea a fost respinsă, ca nefiind de competenţa instanţelor române, prin sentinţa nr. 560/2013, termenul de prescripţie s-a întrerupt, creditoarea fiind îndreptăţită să introducă o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei până la data de 14.12.2013 (6 luni de la data de 14.06.2013, când hotărârea de respingere a rămas definitivă). În drept, a invocat dispoziţiile art. 299 şi urm. C.proc.civ., art. 7201şi urm. C.proc.civ., Decretul nr. 167/1958,art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011,art. 2532 pct. 6 şi 7, art. 2534 şi 2539 NCC. Prin întâmpinare, debitoarea-intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală. A susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii, ci o corectă interpretare a prevederilor art. 2517 NCC şi a dispoziţiilor art. 2534 alin. (1) NCC. Chiar dacă termenul de prescripţie s-ar fi suspendat pe perioada concilierii directe, această suspendare nu a durat decât 22 zile, împlinindu-se la data de 11.03.2012, iar nu la 17.08.2012, cum afirmă recurenta. Totodată, în mod corect au fost respinse şi susţinerile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive. Astfel, creditoarei i-au fost deja respinse două cereri de chemare în judecată ce au făcut obiectul dosarelor nr. 786/121/2012 şi nr. 6567/121/2012 ale Tribunalului Galaţi. Ca atare, a solicitat respingerea recursului.
Curtea de Apel Galaţi a admis recursul, a casat încheierea recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă. Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut următoarele:
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv temeiurile de fapt şi de drept pe care judecătorul şi-a fundamentat soluţia, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. Ca atare, nu se poate reţine că motivarea lipseşte cu desăvârşire sau este străină de natura pricinii. Este adevărat că există contradicţie între considerentele hotărârii prin care se fundamentează lipsa vreunui caz de suspendare a cursului prescripţiei extinctive şi acelea care analizează incidenţa cazului de întrerupere a prescripţiei. Însă, în speţă, este vorba de o greşită aplicare a normelor legale incidente în cauză, a căror analiză se va relua în acea parte a hotărârii referitoare la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. Instanţa constată, în primul rând, că în speţă există mai multe cereri concurente de deschidere a procedurii, formulate de mai mulţi creditori, ce au fost conexate, în condiţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 85/2006. Constată, de asemenea, că în ce priveşte cererea formulată de creditoarea recurentă din prezenta cauză, debitoarea a înţeles să formuleze contestaţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. Debitoarea a înţeles să conteste nu numai starea de insolvenţă, ci şi faptul că acest creditor ar fi îndreptăţit să ceară deschiderea procedurii. Astfel, a susţinut, pe de o parte, că pentru suma de 833.000 lei s-ar fi prescris dreptul material la acţiune, iar pe de altă parte, că deşi, în baza contractului de factoring nr. 140/01.05.2008, SC V. SRL, în calitate de aderent, a transmis factorului facturile nr. […] şi nr. […], acesta din urmă nu şi-a executat obligaţia de a le finanţa. Prin urmare, între SC V. SRL şi SC G. SA s-a perfectat actul adiţional din 2.12.2008, prin care a fost denunţat contractul nr. […]/23.04.2008. În acest context, judecătorul sindic avea obligaţia ca, în condiţiile art. 33 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 85/2006, să soluţioneze, printr-o singură hotărâre, toate cererile de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de creditori şi toate contestaţiile promovate de debitoare, prin care să stabilească după caz, că debitorul se află în stare de insolvenţă, să respingă contestaţiile şi să dispună deschiderea procedurii sau, dimpotrivă, că se impune respingerea cererilor creditorilor. Or, cu încălcarea dispoziţiilor legale sus-arătate [art. 33 alin. (4) şi (5) raportat la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 85/2006], judecătorul sindic a înţeles să soluţioneze printr-o încheiere interlocutorie, înainte de a se pronunţa asupra tuturor cererilor de deschidere a procedurii, doar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru o parte din creanţa pretinsă de creditoarea F.C.S. A.S., în sumă totală de 1.172.828,78 RON. Pe de altă parte, judecătorul sindic a aplicat în mod greşit normele de drept material ce guvernează sancţiunea prescripţiei extinctive. Astfel, la data de 23.04.2008, între SC V. SRL, în calitate de vânzător şi SC G. SA, în calitate de cumpărător, s-a perfectat contractul nr. […]. În executarea acestei convenţii, SC V. SRL a emis facturile fiscale nr. […]/14.11.2008 şi nr. […]/20.11.2008, termenul de plată a preţului fiind de 90 de zile de la primirea facturii de către beneficiar, potrivit art. 5.2 din contract. D.I. SA a devenit titularul celor două facturi în baza contractului de factoring nr. 140/01.05.2008, încheiat cu SC V. SA D. şi recurenta din prezenta cauză au încheiat, la rândul lor, contractul general de factoring nr. 100372/24.12.2005, precum şi contractele comerciale nr. 100372.052/03.06.2008 şi 100373.060/22.09.2009, ambele având ca obiect serviciu de factoring pentru clientul G. SA. La datele de 13.11.2008 şi, respectiv, 26.11.2008, D. a cesionat către recurentă creanţele constatate prin cele două facturi în litigiu, iar cesiunea de creanţă a fost notificată debitorului cedat SC G. SA. La data de 26.01.2012, este necontestat faptul că recurenta a convocat debitoarea la conciliere directă, conform art. 7201C.proc.civ., termenul fixat pentru conciliere fiind 17.02.2012, ora 12:00, dată la care reprezentanţii SC G. SA nu s-au prezentat. În speţă, cursul prescripţiei pentru cele două facturi a început să curgă la data de 14.02.2009 şi, respectiv, la data de 20.02.2009. Prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, au instituit regula potrivit căreia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului Cod civil rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Dispoziţiile art. 203 din Legea nr. 71/2011 au prevăzut însă o excepţie de la această regulă, potrivit căreia art. 2532 pct. 6 şi 7 NCC privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată. Conform art. 2532 pct. 6 NCC, prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. Totodată, potrivit art. 2532 pct. 7 NCC, cursul prescripţiei se suspendă în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen. Or, la data demarării procedurii concilierii directe de către creditoare, 26.01.2012, dispoziţiile art. 7201alin. (1) şi (11) C.proc.civ., în forma în vigoare la acea dată, stipulau în mod explicit că, în procesele şi cererile dintre profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul este obligat să încerce soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii sau concilierii se suspendă pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei – art. 7201alin. (11), astfel cum a fost modificat prin art. 219 pct. 21 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare, contrar celor reţinute de judecătorul sindic, este evident că la data declanşării procedurii concilierii, 26.01.2012, nu se împlinise termenul de prescripţie pentru nici una din cele două creanţe. Totodată, folosirea acestei proceduri era obligatorie, potrivit textului de lege sus-arătat, astfel că cel îndreptăţit la acţiune nu putea să cunoască rezultatul acestei proceduri până la data de 17.02.2012, ora 12:00, dată la care procedura a eşuat, prin neprezentarea debitoarei. Ca atare, este evident că, în perioada 26.01.2012 – 17.02.2012, cursul prescripţiei s-a suspendat. Faptul că data fixată pentru conciliere s-a stipulat după împlinirea termenului de prescripţie pentru creanţă constatat prin prima factură sau că părţile nu s-au întâlnit la data fixată pentru conciliere nu sunt elemente care să atragă inaplicabilitatea prevederilor art. 2532 pct. 7 NCC. Textul de lege nu impune decât ca demararea procedurii să se situeze anterior împlinirii termenului de prescripţie şi nu condiţionează efectul suspensiv de rezultatul pozitiv al concilierii. Conform art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare. Însă, potrivit art. 15 alin. (2), prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare. Urmare aplicării dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie nu se putea împlini mai devreme de 6 luni de la încetarea cauzei de suspendare, respectiv până la 17.08.2012. Or, înăuntrul acestui termen, respectiv la data de 10.08.2012, creditoarea a formulat cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. 6567/121/2012 al Tribunalului Galaţi. Este adevărat că, prin sentinţa nr. 560/14.06.2013, acţiunea a fost respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române. Însă, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza I NCC se aplică şi în cazul cererilor de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. Conform art. 2539 alin. (2) teza I NCC, prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Dispoziţiile alin. (2) teza a II-a introduc însă o excepţie de la regulă potrivit căreia, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia ca noua cerere să fie admisă. Cu alte cuvinte, dacă creditoarea a introdus prezenta cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, înăuntrul termenului de 6 luni de la pronunţarea sentinţei nr. 560/2013 a Tribunalului Galaţi, prescripţia se consideră întreruptă prin cererea precedentă (respectiv de la 10.08.2012) cu condiţia ca noua cerere să fie admisă. Prin urmare, de la data de 10.08.2012 curge un nou termen de prescripţie, de 3 ani. Debitoarea-intimată a susţinut, în esenţă, că recurenta a promovat deja două cereri de chemare în judecată succesive, pentru realizarea aceleiaşi creanţe, ambele respinse (în dosarul nr. 786/121/2012, pe calea somaţiei de plată şi în dosarul nr. 6567/121/2012, pe calea dreptului comun). Cum cea de-a doua cerere s-a respins, a apreciat că nu ar mai fi incidente dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC. Instanţa constată însă că excepţia instituită de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC nu limitează numărul demersurilor judiciare succesive la două, aşa cum pretinde intimata, singura condiţie fiind ca noua cerere de chemare în judecată să fie admisă. O atare interpretare se impune, câtă vreme prescripţia extinctivă este o sancţiune civilă, prevăzută de legiuitor pentru neglijenţa creditorului. Or, în situaţia descrisă mai sus, a cererilor de chemare în judecată succesive promovate de creditor pentru a cere obligarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi incumbă, nu se poate vorbi de lipsa de diligenţă a acestuia.
Faţă de considerentele ce preced, a constatat că judecătorul sindic, admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a făcut o greşită aplicare a normelor legale incidente în cauză (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.). Totodată, pronunţându-se pe o excepţie, în mod eronat, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei (şi anume a contestaţiei debitoarei la cererea de deschidere a procedurii formulată de creditoarea recurentă). Aşa fiind, potrivit art. 312 alin. (5) C.proc.civ. raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 3041C.proc.civ. (aplicabil în cauză, în raport de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012), a admis recursul şi a casat sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
(Judecător Valentina Vrabie)
