Admisibilitatea acţiunii în anularea unei sentinţe arbitrale – art.340 C.proc.civilă . Acţiune arbitrală având ca obiect stabilirea caracterului nul absolut al unei clauze dintr-un contract pentru încălcarea dispoziţiilor legale imperative .Caracterul netranzacţionabil al dreptului alegat atrage necompetenţa instanţei arbitrale.
Prin acţiunea arbitrală înregistrată la Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României , reclamanta SC I.S.SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC P.SA să se dispună :
1.constatarea nulităţii absolute a art.ix din “Convenţia pentru operarea staţiei de distribuţie a carburanţilor”, încheiată la data de 11 04 2006 şi modificată prin actul adiţional nr.2/9 08 2006;
2.interpretarea clauzei cuprinse în secţiunea 9.01 “perioada de notificare”, în sensul menţinerii secţiunii 9.01 aşa cum a fost iniţial inserată la momentul semnării contractului;
3.anularea scrisorii pârâtei către reclamantă din data de 6 08 2007 privind denunţarea (încetarea) unilaterală a contractului ;
Reclamanta a arătat în motivarea acţiunii că, în calitate de “Partener”, a încheiat cu pârâta, în calitate de “Comitent”, Convenţia pentru operarea staţiei de distribuţie a carburanţilor nr.14 din Mizil, str.Mihai Bravu nr.224, judeţul Prahova şi că deşi reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, pârâta prin scrisoarea din 6 08 2007, invocând prevederile art.ix din Secţiunea 9 02 din Convenţiei i-a notificat încetarea contractului în termen de 3 zile de la data comunicării. Reclamanta a susţinut că art.ix este lovit de nulitate absolută întrucât încalcă dispoziţiile imperative ale art.20 din Legea nr.509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, potrivit căreia contractul de agenţie poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu acordarea obligatorie a unui preaviz cu o durată de minimum o lună pentru primul an de contract, durată care se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata termenului de preaviz să depăşească 6 luni. Nulitatea clauzei derivă şi din împrejurarea că ea conferă Comitentului drepturi absolute în încetarea contractului, fără obligaţia acestuia de a-şi motiva decizia. Pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată cu motivarea că rezilierea convenţiei a avut loc pentru încălcarea gravă şi repetată de către reclamantă a obligaţiilor contractuale, astfel că denunţarea s-a făcut fără preaviz şi în conformitate cu art.21 alin.1 din Legea nr.509/2002.
În urma administrării probelor cu înscrisuri şi interogatoriu, Tribunalul arbitral a reţinut următoarele :
Convenţia încheiată de reclamantă şi pârâtă la data de 11 04 2006 prevede la art.iii, secţiunea 3.01 lit.a că, prin această convenţie, “Părţile doresc să realizeze şi realizează un raport de “agent comercial, după cum este prevăzut în art.1 alin.1 din Legea nr.509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi”. Staţia a fost deschisă pe data de 19 06 2006 şi după un an şi două luni , la 6 08 2007, pârâta a comunicat reclamantei :”Având în vedere prevederile art. 9 02 lit.b din contract vă notificăm încetarea contractului. Încetarea operează în termen de 3 zile de la data comunicării prezentei”.
Tribunalul arbitral a analizat condiţiile legale ale denunţării unilaterale ale contractului de agenţie, reţinând că în reglementarea Legii nr.509/2002 privind agenţii comerciali independenţi, denunţarea unilaterală a acestui contract se poate face fie în condiţiile art.20(A.1.), fie, după caz, în condiţiile art.21 (A.2.).
Art.20 conţine o dispoziţie prohibitivă, imperativă, care interzice în mod expres stabilirea unor termene de preaviz mai scurte şi cu atât mai mult denunţarea Convenţiei fără preaviz, dispoziţie inderogabilă prin acordul părţilor şi a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută.
În schimb, aplicarea art.21 din Legea nr.509/2002 este condiţionată expres de neîndeplinirea din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Precizarea temeiului juridic al denunţării în chiar declaraţia de denunţare, respectiv indicarea “culpei grave”a celeilalte părţi este esenţială în raporturile de agenţie deoarece, în cazul art.20 , agentul are dreptul, conform art.22 din lege, la o indemnizaţie, în timp ce în cazul art.21 agentul nu are drept la indemnizaţie, dispoziţia referitoare la dreptul de indemnizaţie fiind de asemenea, de ordine publică.
Art.ix din Secţiunea 9.01astfel cum a fost modificată prin Actul adiţional nr.2 din 9 08 2006 prevede că : “Partenerul poate înceta prezenta Convenţie fără a fi nevoie să prezinte vreo cauză atâta timp cât va notifica cealaltă parte cu 3(trei) luni înainte”, iar potrivit Secţiunii 9.02. , “Comitentul are dreptul să înceteze prezenta Convenţie cu o notificare de 3 zile, dar fără nici o altă formalitate sau intervenţia instanţei şi fără a explica Partenerului motivele acestei încetări a Convenţiei. Notificarea este considerată ca fiind primită de Partener, chiar dacă acesta refuză primirea ei. Acest refuz poate fi dovedit, de asemenea, şi printr-un martor”.Tribunalul arbitral a reţinut că prevederile Secţiunii 9.02 din Convenţie încalcă flagrant dispoziţiile imperative ale Legii nr.509/2002.
Astfel, potrivit Secţiunii 9.01., aşa cum a fost modificată prin Actul adiţional nr.2 din 9.08 2006, agentul poate înceta Convenţia cu o “notificare” de 3 luni, în timp ce potrivit Secţiunii 9.02 comitentul poate înceta Convenţia cu o “notificare”de 3 zile. Or, potrivit art.20 şi 21 din Legea nr.509/2002, denunţarea unilaterală a Convenţiei se poate face de oricare dintre părţi, fiind supusă aceloraşi condiţii faţă de ambele părţi. În secţiunea 9.02 se stabileşte un termen de notificare de 3 zile, pentru comitent, în discrepanţă cu termenul de 3 luni stabilit prin Secţiunea 9.01., pentru agent, încălcându-se grav şi fără nici o justificare echilibrul prestaţiilor părţilor. Secţiunea 9.02 nu prevede dreptul de preaviz, notificarea la care se referă acest text având un alt înţeles juridic decât dreptul de preaviz, ceea ce înseamnă că textul Secţiunii 9.02 este lovit de nulitate absolută prin încălcarea dreptului de preaviz. Chiar şi dacă se dă notificării înţelesul de preaviz, textul secţiunii 9.02 este lovit de nulitate absolută întrucât termenul de 3 zile este mai scurt decât cel prevăzut de art.20 alin.3 şi 4. Secţiunea 9.02 încalcă şi art.6 din Convenţie care obligă comitentul să acţioneze cu bună-credinţă, această dispoziţie fiind de asemenea, imperativă. În denunţarea Convenţiei nu s-a invocat culpa gravă a agentului, ci au fost avute în vedere dispoziţiile art.20 din lege.
Pentru aceste considerente, Tribunalul arbitral a admis în parte capătul 1 al acţiunii şi a constatat nulitatea absolută a prevederilor Secţiunii 9.02. din art.ix al Convenţiei şi drept urmare, măsura denunţării Convenţiei a fost considerată ca lipsită de suport contractual. Denunţarea nu are nici suport legal întrucât, fie că este raportată la art.20, fie la art.21 din Legea nr.509/2002, ea nu îndeplineşte cerinţele acestor dispoziţii legale referitoare la preaviz(art.20) sau la învederarea culpei grave(art.21).
În continuare, Tribunalul arbitral a examinat motivele de denunţare invocate de pârâtă în cursul litigiului, respectiv : curăţenia deficitară în zona interioară şi exterioară staţiei şi la toaletă; atitudinea necorespunzătoare a personalului faţă de clienţi; preluarea în mod repetat şi nejustificat de combustibil, pentru efectuarea unor verificări neautorizate ; reclamaţii de la clienţi cu privire la calitatea combustibilului şi la faptul că ar conţine apă. S-a reţinut că SC P. SA motivează denunţarea Convenţiei exclusiv pe cele 4 încălcări care au fost examinate şi soluţionate anterior, dintre care trei prin aplicarea unor penalizări, iar a patra, neavând consistenţă, a fost abandonată. S-a considerat că măsura denunţării Convenţiei prin invocarea aceloraşi încălcări, anterior analizate şi soluţionate, este lipsită de bază contractuală şi legală. Deoarece nu a mai intervenit nici o altă încălcare , la care se putea adăuga agravanta sancţiunilor anterioare, măsura denunţării Convenţiei este lipsită de temei , devenind inutilă examinarea acelor încălcări cu caracterul “unei neîndepliniri din culpă gravă a obligaţiilor contractuale”, aşa cum prevede art.21 din Legea nr.509/2002.
Capătul 2 din acţiune prin care se cere interpretarea clauzei cuprinse în art.ix secţiunea 9.01.în sensul menţinerii secţiunii 9.01.aşa cum a fost iniţial inserată la momentul semnării Convenţiei, a fost respins ca neîntemeiat, considerându-se că modificarea operată prin Actul adiţional nr.2/9 08 2006 a fost convenită în mod valabil de către cele două părţi .
SC P.SA a formulat acţiune în anulare împotriva acestei hotărâri, solicitând anularea sentinţei arbitrale şi în principal , să se respingă acţiunea ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.364 lit.a) şi i) C.proc.civ.
Petenta P. SA a invocat în primul rând , nelegalitatea hotărârii arbitrale pentru motivul prevăzut de art.364 lit.a)-litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe cale arbitrală . În dezvoltarea acestui motiv, se susţine că limitele arbitrabilităţii sunt trasate de dispoziţiile art.340 C.proc.civ. potrivit cu care, sunt excluse din sfera litigiilor patrimoniale arbitrabile cele care privesc drepturi asupra cărora părţilor le este interzis să tranzacţioneze. În contextul limitărilor prevăzute de art.340 C.proc.civ. raportat la art.1706 C.civil, clauza compromisorie din Convenţia încheiată de părţi la 11 04 2006 ar fi fost incidentă numai în ipoteza în care pretenţiile raportului juridic dedus judecăţii ar fi avut un caracter tranzacţionabil. În speţă, cererea arbitrală vizează în principal stabilirea caracterului nul absolut al clauzei ix din Convenţia părţilor, determinat de încălcarea unei dispoziţii imperative a legii.
Petenta arată că Tribunalul arbitral a fost chemat să verifice dacă există o dispoziţie legală imperativă aplicabilă care ar fi fost nesocotită la momentul asumării clauzei contractuale contestate, respectiv de a stabili nelegalitatea unei clauze contractuale pentru încălcarea legii.
Având în vedere că de esenţa oricărei tranzacţii este posibilitatea părţilor de a face concesii reciproce, tranzacţionarea asupra unei cereri de aplicare a unei dispoziţii legale imperative este inadmisibilă.
Încheierea unei tranzacţii cu privire la cererea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a art.ix din contract ar presupune renunţări din partea ambelor părţi care ar viza aplicarea unor dispoziţii imperative ale legii, astfel că , în mod greşit instanţa arbitrală a reţinut cauza spre soluţionare, cu încălcarea art.340 C.proc.civ.
Petenta SC P. SA a mai invocat şi un al doilea motiv de anulare a sentinţei arbitrale, respectiv , hotărârea arbitrală încalcă dispoziţii imperative ale legii (art.364 lit.i c.proc.civ.).
Instanţa arbitrală a nesocotit dispoziţiile imperative ale art.969 ce consacră principiul forţei obligatorii a convenţiilor. Încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii a fost urmarea unei greşite calificări a Convenţiei dintre părţi. Natura unui contract nu este dată de calificarea dată de părţi, ci de conţinutul specific al drepturilor şi obligaţiilor asumate.
Convenţia pentru operarea staţiei de distribuţie a carburanţilor încheiată la 11 04 2006 nu are conţinutul unui contract de agenţie, nefiindu-i aplicabile regulile stabilite de Legea nr.509/2002 având în vedere următoarele considerente:
1.obligaţiile Partenerului nu presupun negociere de contracte ;
2.vânzările produselor comercializate prin staţia de distribuţie se fac direct către persoanele interesate, fără nici o negociere prealabilă şi fără un acord expres al Comitentului ;
3.contractul cuprinde o serie de obligaţii complexe care implică exploatarea staţiei de distribuţie a carburanţilor proprietatea petentei .
În concluzie, se solicită desfiinţarea sentinţei arbitrale şi în principal, respingerea acţiunii ca inadmisibile, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, intimata SC I. S. SRL a solicitat respingerea acţiunii în anulare cu motivarea că litigiul poate fi soluţionat pe calea arbitrajului, deoarece în speţă nu este vorba despre drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie şi în ceea ce priveşte cel de al doilea motiv invocat, calificarea contractului este făcută de părţi la momentul încheierii contractului, fiind consfinţită de art.iii, secţiunea 3.01.
Prin încheierea de şedinţă de la 29 01 2009 s-a admis excepţia de litispendenţă dintre prezentul dosar şi dosarul nr.25444/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, având aceleaşi părţi, obiect şi cauză.
Părţile nu au cerut administrarea de probe noi, nici prin cererile scrise şi nici oral.
Analizând în conformitate cu dispoziţiile art.364 alin.1 lit.a) şi i) C.proc.civ. hotărârea arbitrală atacată , Curtea reţine următoarele :
Primul motiv de nelegalitate invocat de petenta SC P. SA ca temei al desfiinţării sentinţei arbitrale este acela potrivit căruia, litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe cale arbitrală (art.364 alin.1 lit.a ).
Art.340 C.proc.civ. prevede că :”Persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie”.
Deci părţile pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului “litigiile patrimoniale” dintre ele. În continuare, textul art.340 C.proc.civ. face trimitere la tranzacţie pentru a delimita domeniul arbitrabilului, deoarece, nu toate litigiile patrimoniale sunt susceptibile de soluţionare de către o instanţă arbitrală. .
Folosind cel de al doilea criteriu, al tranzacţionabilităţii, art.340 C.proc.civ. exclude din domeniul arbitrajului litigiile care “privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie”. Tranzacţia este acel contract consensual şi sinalagmatic prin care părţile, renunţând fiecare la o parte din pretenţiile lor, înţeleg să termine un litigiu ivit între ele sau să preîntâmpine un viitor litigiu1. De exemplu, nu se poate face tranzacţie asupra unui moşteniri nedeschise încă; asupra unei substituţii fideicomisarii, în scopul de a menţine în sarcina celui grevat obligaţia de a păstra lucrul şi de al restitui; cu privire la orice drepturi şi raporturi care interesează ordinea publică sau care sunt interzise prin lege de a fi tranzacţionate.
Pornind de la acest criteriu, sunt litigii nonarbitrabile cele care privesc “materia” litigioasă, dar şi cele care au ca obiect “drepturi” care interesează ordinea publică . În ceea ce priveşte prima categorie, nu aparţin domeniului arbitrajului , litigiile cu privire la starea şi capacitatea persoanei fizice, litigiile de natură penală, cele în materia fondului funciar, în domeniul concurenţei, al brevetelor de invenţie sau al drepturilor de autor.
Cea de a doua categorie de litigii nonarbitrabile sunt cele în considerarea faptului că dreptul alegat este de ordine publică .
Potrivit art.1706 C.civil, pentru a se încheia tranzacţie, părţile trebuie să îndeplinească condiţiile legale pentru a putea dispune cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte. Prin urmare, părţile nu pot face tranzacţie cu privire la un drept subiectiv care este el însuşi de ordine publică, deoarece de un astfel de drept nu se poate dispune prin convenţii. Dintre aceste drepturi, o parte sunt personale nepatrimoniale , altele deşi patrimoniale, au un caracter personal, nesusceptibil de tranzacţionare, pentru că interesează şi ordinea publică sau pentru că legea , în considerarea intereselor generale, le asigură o protecţie permanentă . De asemenea, atunci când instanţa arbitrală este chemată să se pronunţe asupra încălcării ordinii publice reprezentată de o dispoziţie legală imperativă aplicabilă, dar neluată în seamă de părţile unui contract, litigiul nu mai este susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului2.
În mod evident, nulitatea unui contract determinată de nesocotirea unor dispoziţii legale imperative interesează ordinea publică socială , astfel că asupra nulităţii se poate pronunţa numai o instanţă de judecată. Justiţia privată , respectiv instanţa arbitrală, chiar dacă constată încălcarea dispoziţiilor legale imperative, nu poate aplica sancţiunea “nulităţii”.
În cauza de faţă, acţiunea arbitrală are ca obiect stabilirea caracterului nul absolut al secţiunii 9.02. din art.ix al Convenţiei încheiate de părţi, determinat de încălcarea dispoziţiilor cu caracter imperativ din Legea nr.509/2002 (art.20 şi 21).
Aşadar, Tribunalul arbitral a fost învestit cu o acţiune în stabilirea nelegalităţii unei clauze contractuale şi cu aplicarea sancţiunii corespunzătoare -nulitatea . Părţile însă nu pot deroga de la normele stabilite de lege în mod imperativ, pentru că încheierea unei tranzacţii cu privire la cererea de a se constata nulitatea absolută a clauzei ar presupune renunţări din partea ambelor părţi cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale imperative, ceea ce nu este admisibil.
În concluzie, litigiul soluţionat prin sentinţa arbitrabilă atacată nu este arbitrabil , dat fiind caracterul netranzacţionabil al dreptului alegat . Chiar dacă se constată de către instanţa arbitrală încălcarea dispoziţiilor legale imperative, ea nu are puterea jurisdicţională de a pronunţa nulitatea contractului.
În mod greşit instanţa arbitrală a reţinut cauza spre soluţionare, încălcând dispoziţiile art.340 C.proc.civ.
Aşadar, primul motiv de desfiinţare al sentinţei şi care priveşte nearbitrabilitatea litigiului , este întemeiat.
În conformitate cu art.364 alin.1 lit.a) C.proc.civ., Curtea va admite acţiunea în anularea sentinţei arbitrale nr.96/8 05 2008 pentru acest motiv. Întrucât primul motiv de nelegalitate a fost găsit întemeiat , cercetarea celui de al doilea motiv(art.364 lit.i) este lipsită de interes .
Ca urmare a anulării sentinţei arbitrale nr.96/8 05 2008 , Curtea va cerceta şi se va pronunţa asupra fondului litigiului dedus judecăţii, în limitele convenţiei arbitrale, în conformitate cu art.366 alin.1 C.proc.civ.
Curtea constată că litigiul este în stare de judecată, nemaifiind necesare alte de probe pentru lămurirea cauzei în fond, şi de altfel, în cadrul dezbaterilor, nici părţile nu au solicitat completarea probatoriului . Singura referire la necesitatea administrării altor dovezi , făcută de petenta-reclamanta SC P. SA în cuprinsul notelor scrise , fără a se preciza însă în concret care este proba şi ce se urmăreşte a se dovedi prin administrare, nu poate fi ţinută în seamă, dat fiind că nu sunt îndeplinite cerinţele art.167 C.proc.civ.
Din analiza acţiunii , a înscrisurilor , a răspunsurilor la interogatorii , precum şi a apărărilor pârâtei SC P. SA din întâmpinarea depusă la dosar, Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt :
Reclamanta, în calitate de “Partener”şi pârâta, î calitate de “Comitent” au încheiat la data de 11 04 2006 Convenţia pentru operarea Staţiei de distribuţie a carburanţilor nr.14-Mizil . Potrivit acestui contract, modificat ulterior prin două acte adiţionale, Staţia este proprietatea Comitentului care o încredinţează Partenerului pentru a desfăşura în numele Comitentului şi în contul său activităţile şi tranzacţiile comerciale ce fac obiectul Comitentului, în schimbul unei remuneraţii. După un an şi două luni de la data deschiderii Staţiei, pârâta a comunicat reclamantei cu scrisoare nr. 1124/6 08 2007 : ” Având în vedere prevederile art. 9.02 lit.b din Contract vă notificăm încetarea contractului. Încetarea contractului operează în termen de 3 zile de la data comunicării prezentei”.
Reclamanta a solicitat prin capătul 1 al acţiunii, constatarea nulităţii absolute a art.ix din Convenţie pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.20 din Legea nr.509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, precum şi ale art. 969 şi 1020 Cod civil, încălcare constând în neacordarea preavizului obligatoriu.Ca o consecinţă a primului capăt, prin capătul 3 al acţiunii reclamanta a cerut anularea adresei emise de pârâtă privind denunţarea (încetarea) unilaterală a contractului.
În analiza legalităţii art.ix din Convenţia părţilor se va porni de la legea aplicabilă contractului , aceasta fiind Legea nr.509/2002 , aşa cum se prevede în chiar Convenţia părţilor, la art.iii, secţiunea 3.01 lit.a (“Părţile doresc să realizeze şi realizează un raport de agent comercial după cum este prevăzut în art.1 alin.1 din Legea nr.509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi”).
Astfel, conform art.20 “contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu acordarea obligatorie a unui preaviz”(alin.1).Termenul de preaviz care însoţeşte declaraţia de denunţare trebuie să aibă o durată de minimum o lună pentru primul an de contract(alin.3). În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar începu, fără ca durat termenului de preaviz să depăşească 6 luni(alin.4). Părţile nu pot stabili prin Convenţie termene de preaviz mai scurte decât cele prevăzute la alin.3 şi 4″(alin.5).
Dispoziţia evocată interzice în mod imperativ stabilirea unor termene de preaviz mai scurte şi cu atât mai mult denunţarea Convenţiei fără preaviz . De la această dispoziţie părţile nu pot deroga, iar încălcarea ei este sancţionată cu nulitatea absolută.
De remarcat că în ceea ce priveşte caracterul dispoziţiilor art.20-21 din Legea nr.509/2002, ambele părţi au considerat că ele au caracter obligatoriu .
În adresa nr.1124 emisă la 6 08 2007 , pârâta a comunicat reclamantei măsura încetării unilaterale a contractului în temeiul secţiunii 9.02 din Convenţie.
Secţiunea 9.02 din Convenţie, aşa cum a fost modificată prin actul adiţional nr.2/9 08 2006, prevede următoarele :”Comitentul are dreptul să înceteze prezenta Convenţie cu o notificare de 3 (trei) zile, dar fără nici o altă formalitate sau intervenţia instanţei şi fără a explica Partenerului motivele acestei încetări a Convenţiei”.
Aşadar, secţiunea 9.02 din Convenţie nu prevede dreptul de preaviz , obligatoriu potrivit dispoziţiei legale imperative enunţate anterior.
Chiar dacă s-a dorit a se da “notificării” înţelesul de preaviz, deşi termenul-notificare are un alt sens juridic, secţiunea 9.02 este de asemenea lovită de nulitate absolută, dat fiind că termenul de 3 zile este mai scurt decât cel prevăzut de art.20 alin.3 şi 4 . În speţă, termenul de preaviz ar fi trebuit să fie de două luni, având în vedere durata convenţiei.
Prin urmare, Secţiunea 9.02 din Convenţie încalcă dispoziţiile imperative ale Legii nr.509/2002, fiind lovită de nulitate absolută pentru lipsa preavizului.
Curtea constată întemeiat primul capăt de cerere pe care îl va admite şi va constata nulitatea absolută a prevederilor Secţiunii 9.02 din art.ix al Convenţiei părţilor.
Capătul 2 al acţiunii ce are ca obiect interpretarea clauzei de la art.ix, secţiunea 9.01 în sensul menţinerii Secţiunii 9.01 aşa cum a fost iniţial inserată în contract înainte de încheierea actului adiţional nr.2/9 08 2006 va fi respins ca neîntemeiat, deoarece modificarea intervenită în text a fost convenită în mod valabil prin acordul celor două părţi .
În ceea ce priveşte capătul 3 al acţiunii prin care se cere anularea măsurii denunţării unilaterale a Convenţiei dispusă de pârâtă prin scrisoarea nr.1124/6 08 2007 , Curtea reţine următoarele :
Măsura denunţării unilaterale a contractului de către Comitent face trimitere la Secţiunea 9.02 din Convenţie , constatată a fi nulă absolut pentru încălcarea dispoziţiilor legale imperative referitoare la preaviz(art.20).
Prin întâmpinarea depusă în dosarul arbitral (f.118-126), pârâta s-a apărat invocând că încetarea contractului a avut loc fără nici un preaviz ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către reclamantă a obligaţiilor ce-i reveneau potrivit Convenţiei şi că acest mod de denunţare este prevăzut chiar de legea nr.509/2002 la art.21.
Apărările pârâtei sunt nefondate şi vor fi înlăturate pentru următoarele argumente :
Astfel, art.21 alin.1 prevede că :”oricare dintre părţi poate rezilia contractul de agenţie fără preaviz sau înainte de expirarea termenului contractului, în cazul unei neîndepliniri din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte”. Pentru aplicarea art.21 se impune ca în declaraţia de denunţare să fie invocată în mod expres culpa gravă a părţii, cu arătarea obligaţiilor neîndeplinite. Prin condiţia “culpei grave” , art.21 instituie o măsură de protecţie a agentului care este apărat în acest fel de o rupere intempestivă a contractului de agenţie, în afară de situaţia unei culpe grave a acestuia. Aşadar, precizarea temeiului juridic al denunţării în chiar declaraţia de denunţare este absolut necesară şi pentru faptul că, în cazul art.21 agentul nu are dreptul la indemnizaţie (art.23 lit.a), aşa cum este în cazul art.20 , când agentul are dreptul la o indemnizaţie de clientelă (.art.22).
Or, în cauza de faţă, în scrisoarea prin care se comunică măsura denunţării contractului, nu se arată temeiul juridic al încetării şi nu se invocă nici motivele – culpa gravă a agentului în îndeplinirea obligaţiilor contractuale care să fi atras această sancţiune. Prin urmare, la denunţarea Convenţiei au fost avute în vedere prevederile art.20 din lege şi nu ale art.21. Pârâta SC P. SA nu poate schimba în cursul procesului temeiul juridic al încetării contractului, temei avut în vedere la acel moment .
Împrejurarea că motivele încetării contractului reprezentând încălcări din culpă gravă a obligaţiilor contractuale nu au fost precizate în adresa nr.1124/6 08 2007 , susţinându-se de către pârâtă că lipsa acestora se datorează faptului că au fost comunicate anterior în cursul executării contractului, este un alt argument care vine să arate că încetarea contractului s-a făcut prin raportare la art.20 din lege , dat fiind că abaterile invocate au fost examinate şi soluţionate de către pârâtă în cursul derulării contractului prin aplicarea unor sancţiuni-penalizări .
Or, o abatere de la îndeplinirea unei obligaţii contractuale, odată ce a fost examinată şi soluţionată prin aplicarea unei sancţiuni (penalizare în bani), nu mai poate fi sancţionată şi a doua oară.
În concluzie, Curtea reţine că măsura încetării contractului prin raportare la Secţiunea 9.02 , respectiv art.20 din Legea nr.509/2002, este anulabilă pentru lipsa temeiului legal şi drept urmare, pentru considerentele evocate , va dispune anularea acestei măsuri.
1 I.Deleanu, S.Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional,p.83
2 I.Deleanu, S.Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, p.99
??
??
??
??
