Art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă.
În speţă Curtea a reţinut incidenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a respins recursul Ministerului Justiţiei, omiţând să cerceteze motivele de nelegalitate invocate de acesta, respectiv a examinat hotărârea primei instanţe cu referire la un alt obiect al cererii de chemare în judecară – şi anume „spor de confidenţialitate”, în loc de „spor de fidelitate”, cum au solicitat reclamanţii.
Cum prin acţiune s-au formulat pretenţii de natură salarială, este evident că „dreptul comun” aplicabil raporturilor juridice dintre părţile aflate în litigiu este „dreptul muncii”, astfel că în mod corect, atât prima instanţă, cât şi cea de recurs, au supus rezolvarea prezentului conflict jurisdicţiei muncii .
Cum prin acţiune s-au formulat pretenţii de natură salarială, este evident că „dreptul comun” aplicabil raporturilor juridice dintre părţile aflate în litigiu este „dreptul muncii”, astfel că în mod corect, atât prima instanţă, cât şi cea de recurs, au supus rezolvarea prezentului conflict jurisdicţiei muncii .
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate care reglementează contestaţia în anulare specială, această cale extraordinară de atac vizează hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, însă numai în ceea ce priveşte dezlegarea dată recursului, în sensul că aceasta ar fi fost rezultatul unei greşeli materiale săvârşite de instanţa care l-a soluţionat.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate care reglementează contestaţia în anulare specială, această cale extraordinară de atac vizează hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, însă numai în ceea ce priveşte dezlegarea dată recursului, în sensul că aceasta ar fi fost rezultatul unei greşeli materiale săvârşite de instanţa care l-a soluţionat.
Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2009 şi precizată la 25 noiembrie 2009, contestatorii E. U. C. şi A. A. V., au atacat – prin invocarea dispoziţiilor art. 317 alin.1 pct. 1 şi 2, respectiv art. 318 alin.1 Cod procedură civilă – Decizia nr. 1587/R/14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, solicitând anularea sau desfiinţarea acesteia, rejudecarea cauzei şi respingerea contestaţiei în anulare formulată de M.J. împotriva Deciziei nr.972/R/30 mai 2008 a aceleiaşi instanţe sau declinarea competenţei materiale de soluţionare a recursului în favoarea Tribunalului Mureş, după caz, în funcţie de fiecare motiv concret, în parte, de contestaţie în anulare invocat.
În motivarea cererii, contestatorii au susţinut următoarele:
1. Hotărârea contestată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, conform art. 317 alin. 1 pct. 2 raportat la art. 159 pct. 2 şi art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 3 şi art. 10 pct. 8 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, deoarece ei au formulat o acţiune pentru sancţionarea faptelor de , deci pe temei delictual, situaţie în care competenţa soluţionării în primă instanţă a cauzei revenea Judecătoriei Târgu Mureş.
Prin urmare, în opinia contestatorilor, soluţia corectă şi legală era admiterea contestaţiei în anulare a Ministerului Justiţiei, anularea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului Ministerului Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 232/14.02.2008 a Tribunalului Mureş, casarea acestei sentinţe, trimiterea cauzei spre rejudecare în fond Judecătoriei Târgu Mureş (conform art. 306 alin. 2, raportat la art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. 3, coroborat cu art. 1 pct. 2 şi art. 10 pct. 8 Cod procedură civilă, acest motiv de casare – necompetenţa – trebuind invocată din oficiu, fiind de ordine publică.
2. Procedura de citare a lor pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, conform art. 317 alin. 1 pct. 1, raportat la art. 85, art. 88 alin.1 pct. 4, art. 88 alin. 2, art. 100 alin. 1 pct. 4 şi art. 100 alin. 3 Cod procedură civilă, deoarece în cursul procesului au renunţat la domiciliul ales şi au solicitat să fie citaţi de la propriile domicilii ( fila 32 dosar recurs ), ceea ce însă, nu s-a întâmplat.
Raportat la acest motiv, contestatorii au arătat că vor solicita, cu ocazia rejudecării recursului, aplicarea procedurii obligatorii privind cererea opiniei Curţii Europene de Justiţie în privinţa existenţei sau inexistenţei discriminării lor, deoarece acţiunea a fost întemeiată inclusiv pe dreptul comunitar (Directiva nr.2000/EC/78), iar opinia curţii este obligatorie şi absolut prioritară faţă de dreptul intern, inclusiv faţă de deciziile .
3. Dezlegarea dată prin hotărârea contestată este rezultatul unei greşeli materiale, conform art. 318 alin.1 raportat la art. 319 alin. 2 teza a II-a Cod procedură civilă, deoarece instanţa a calculat eronat termenul de 15 zile de introducere a contestaţiei în anulare, având în vedere că decizia contestată nu era susceptibilă de silită.
Cu referire la acest motiv, contestatorii au susţinut că, potrivit dovezilor depuse la dosar (filele 60 – 61), termenul a început să curgă de la data de 30 iulie 2008, astfel că, în mod greşit, instanţa a luat în considerare data de 28 octombrie 2008, invocată şi nedovedită de către contestator.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul Ministerul Justiţiei a apreciat contestaţia în anulare ca fiind neîntemeiată şi formulată cu rea-credinţă şi prin abuz de drept, solicitând respingerea acesteia şi aplicarea dispoziţiilor art.108 alin.1 lit.a) Cod procedură civilă.
Examinând cererea dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi la prevederile legale incidente, Curtea reţine următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 232/14 februarie 2008, Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanţii C.E. şi A.V.A., în contradictoriu cu pârâţii T.M., C.A. Târgu Mureş, M.J., M.E.F., cu citarea obligatorie a C.N.C.D. Bucureşti şi, drept consecinţă:
– a obligat în solidar pârâţii, la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale, reprezentând sporul de 5% in indemnizaţia brută lunară, pentru perioada decembrie 2004 – 31 martie 2006, şi de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, începând cu 1 aprilie 2006 şi până la data încetării stării de discriminare a reclamanţilor;
– a dispus că sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat şi până la data executării efective a hotărârii;
– a obligat pârâtul T.M. să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare acordării drepturilor de natură salarială mai sus menţionate;
– a obligat pârâtul M.E.F. să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamanţilor a drepturilor de natură salarială mai sus menţionate.
Această soluţie a fost menţinută prin Decizia nr. 972/R/30 mai 2008, a Curţii de Apel Târgu Mureş, ca urmare a respingerii recursului declarat de pârâtul M.J. ca nefondat, iar a recursului declarat de pârâtul M.E.F., ca tardiv.
Ulterior, prin Decizia nr. 1587/R/14 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş a admis contestaţia în anulare formulată de Ministerul Justiţiei, a anulat în parte Decizia nr. 972/R/30 mai 2008 a aceleiaşi instanţe şi, rejudecând recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 232/14 februarie 2008 a Tribunalului Mureş, a admis această cale de atac şi a modificat în parte sentinţa menţionată, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În adoptarea acestei soluţii, Curtea a reţinut incidenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a respins recursul Ministerului Justiţiei, omiţând să cerceteze motivele de nelegalitate invocate de acesta, respectiv a examinat hotărârea primei instanţe cu referire la un alt obiect al cererii de chemare în judecară – şi anume „spor de confidenţialitate”, în loc de „spor de fidelitate”, cum au solicitat reclamanţii.
Prin urmare, Curtea a admis contestaţia în anulare formulată de pârâtul M.J. şi, procedând la rejudecarea recursului declarat de acesta împotriva Sentinţei civile nr. 232/14 februarie 2008, a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că prevederile art. 1, 2 şi 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 – invocate în susţinerea acţiunii – au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile nr. 818 şi 821/ 2008 ale Curţii Constituţionale, atrăgând, astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, conform cărora, deciziile date în verificarea constituţionalităţii actelor normative sunt general obligatorii.
Prin contestaţia în anulare supusă examinării, reclamanţii critică soluţia adoptată prin Decizia nr. 1587/R/14 octombrie 2009, invocând motivele prevăzute de art. 317 alin.1 pct. 1 şi 2 Cod procedură civilă, (contestaţia în anulare de drept comun), respectiv, de art.318 alin.1, teza I (contestaţia în anulare specială).
Cu referire la primul motiv, se arată că în cursul procesului au solicitat să fie citaţi de la domiciliile lor, renunţând, astfel, la domiciliul ales iniţial la sediul Tribunalului Mureş, or, judecata finalizată prin pronunţarea deciziei contestate în prezenta cauză s-a derulat prin citarea lor tot de la domiciliul ales.
Sub acest aspect, trebuie observate, însă, dispoziţiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.
În speţă, reclamanţii-contestatori nu au suferit nicio vătămare prin citarea lor de la locul de muncă, (domiciliul ales), preluând chiar personal citaţiile pentru primul termen de judecată, când, prin memoriul scris depus la dosar au solicitat suspendarea judecăţii, invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a II-a şi ale art. 319 alin. 2 teza I din (filele 11 – 13, dosar nr. 3821.1/102.2007). Mai mult, după soluţionarea excepţiei menţionate, reclamanţii – citaţi fiind tot de la domiciliul ales – au depus la dosarul cauzei concluzii scrise, dovedind prin aceasta că au avut cunoştinţă şi de ultimul termen de judecată.
Pe de altă parte, Curtea observă că cererea la care fac trimitere contestatorii – în sensul că ar fi renunţat în cursul procesului la domiciliul ales, solicitând a fi citaţi de la propriile domicilii – nu răspunde exigenţelor impuse de art. 98 Cod procedură civilă, întrucât a fost depusă la data de 27 noiembrie 2008, prin urmare după finalizarea judecăţii recursului împotriva Sentinţei civile nr. 232/14 februarie 2008 (prin Decizia nr. 972/R/30 mai 2008) şi reprezintă, în realitate, o cerere de îndreptare a unor erori materiale strecurate în cuprinsul deciziei instanţei de recurs, cerere formulată în temeiul prevederilor art. 281 alin. 2 Cod procedură civilă şi soluţionată fără citarea părţilor. Prin urmare, din perspectiva dispoziţiilor art. 98 Cod procedură civilă, înscrisul invocat de reclamanţii contestatori nu reprezintă, în sine, o petiţie prin care se aduce la cunoştinţa instanţei şi a părţii adverse schimbarea domiciliului în timpul judecăţii.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că în cauză nu se regăseşte motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 317 alin.1 pct. 1 Cod procedură civilă, constând în nelegala citare a reclamanţilor pentru ziua când s-a judecat pricina şi s-a pronunţat Decizia nr. 1587/R/14 octombrie 2009, în prezent contestată.
De asemenea, nu subzistă nici critica vizând încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, în sensul de a atrage incidenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, sub acest aspect Curtea reţinând următoarele:
Prin demersul juridic iniţiat, reclamanţii au solicitat – invocând dispoziţiile art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare – obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale reprezentând sporul de 5% din indemnizaţia brută lunară, pentru perioada decembrie 2004 – 31 martie 2006, respectiv de 15%, începând cu data de 1 aprilie 2006 şi până la data încetării stării de discriminare.
Chiar dacă reclamanţii au calificat sumele pretinse drept „despăgubiri”, acestea sunt, în realitate, drepturi băneşti cu caracter salarial, derivând, chiar în opinia lor, din faptele de discriminare directă săvârşite de instituţiile pârâte la care sunt încadraţi în muncă. Prin urmare, solicitarea reclamanţilor se circumscrie unui litigiu care se află în legătură directă cu executarea raporturilor juridice de muncă.
Într-adevăr, prin dispoziţiile art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000, se prevede că „persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit … potrivit dreptului comun”, însă prin utilizarea acestei ultime sintagme legiuitorul a avut în vedere dreptul comun derivând din natura fiecărui raport juridic dedus judecăţii, raport în cadrul căruia s-a produs discriminarea. În acelaşi sens sunt, de altfel, şi dispoziţiile art. 1 alin. 2 şi ale art. 295 alin. 1 din Codul muncii – care instituie aplicabilitatea prevederilor acestuia şi raporturilor de muncă ale reclamanţilor – precum şi prevederile art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în cadrul raporturilor de muncă.
Prin urmare, nu este incident motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 317 alin.1 pct. 2 Cod procedură civilă.
În fine, Curtea reţine că nu se identifică nici cazul prevăzut de art. 318 lin.1 teza I Cod procedură civilă, sub acest aspect observând următoarele:
În speţă, raportându-se la acest motiv, reclamanţii susţin că eroarea materială constă în aprecierea de către instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare formulată de pârâtul M.J. (prin Decizia nr. 1587/R/14 octombrie 2009)că aceasta a fost declarată în termenul prevăzut de art. 319 alin.2 teza a II-a Cod procedură civilă, termen care, în opinia lor, a fost depăşit, în raport de dovezile pe care le-au depus la dosar ( filele 60 – 61). Astfel, reclamanţii pretind că termenul de 15 zile pentru formularea contestaţiei în anulare de către pârâtul Ministerul Justiţiei a început să curgă la data de 30 iulie 2008, iar instanţa a luat în mod greşit în considerare data de 28 octombrie 2008, invocată de către pârâtul – contestator şi nedovedită, săvârşind, prin urmare, o greşeală materială, în sensul calculării eronate a termenului în care putea fi formulată contestaţia în anulare de către M.J.
Rezultă, deci, că prin invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 318 alin.1 teza I Cod procedură civilă, reclamanţii vizează soluţia dată contestaţiei în anulare formulate de Ministerul Justiţiei – urmărind ca aceasta să fie respinsă ca tardiv introdusă – iar nu dezlegarea dată de aceeaşi instanţă în judecarea recursului declarat de Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 232/14 februarie 2008 a Tribunalului Mureş, rejudecare determinată tocmai de admiterea anterioară a contestaţiei în anulare. Or, potrivit normei legale menţionate, pot constitui obiect al contestaţiei în anulare speciale doar hotărârile instanţelor de recurs, fiind vorba, deci, de hotărâri pronunţate în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului, iar nu pe calea unei alte contestaţii în anulare, speciale – cum este decizia atacată în prezenta cauză.
Pe de altă parte, neregularitatea invocată de reclamanţi nu constituie o greşeală materială, în sensul prevederilor art. 318 alin.1 teza I Cod procedură civilă, text care are în vedere aspecte formale ale judecăţii, pentru a căror verificare nu este necesară o reapreciere a probelor, cum se pretinde în litigiul de faţă. Altfel spus, textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază contestaţia în anulare dedusă judecăţii ca fiind nefondată, astfel că va dispune respingerea acesteia.
