Clauza penală trebuie să fie redactată în contract astfel ca aceasta să stabilească, fără echivoc, cuantumul convenit al despăgubirilor în cazul neexecutării culpabile a contractului de către una din părţi. Când o astfel de clauză este îndoielnică şi criteriile de interpretare nu relevă voinţa părţilor, aceasta se interpretează în favoare părţii care se obligă.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1382 din 12 iulie 2012
Prin sentință civilă nr. 131/F15.02.2012 s-au anulat contestațiile formulate de debitorul SC A.A. SRL împotriva creanțelor creditorilor SC P. ROMâNIA SRL și SC M. SA trecute în tabelul preliminar de creanțe, ca netimbrate, au fost admise contestațiile formulate de debitor împotriva creanțelor din tabelul preliminar de creanțe ale creditorilor SC Ț.L. IFN SA București și BT L.T. IFN SA Cluj.
A stabilit că SC Ț.L.IFN SA București are o creanță în valoare de 3.528,55 lei și nu de 34.303,75 lei, reprezentând contravaloare facturi neachitate, iar creanța creditorului BT L.T. IFN SA Cluj este în valoare de 51.011,03 lei și nu de 86.509 lei. A dispus lichidatorului judiciar să modifice tabelul definitiv de creanțe conform hotărârii.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Debitorul a refuzat să plătească taxa de timbru și timbrul judiciar, aferente contestațiilor îndreptate împotriva creanțelor invocate de creditorii SC M. SA și SC P. România SRL, instanța aplicând în cauză dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a anulat contestațiile referitoare la acești doi creditori.
Cu privire la contestațiilor îndreptate împotriva creditorilor SC Ț.L. I.F.N. SA București și SC BT L. T. I.F.N. SA, din raportul de expertiză contabilă și completările la acest raport întocmite de expertul B.P. (fila 4-5-16 și 43 vol. 2) rezultă că debitorul datorează creditorului SC BT L. T. I.F.N. SA suma de 86.509,09 lei, din care 14.878,82 lei, reprezintă facturi neachitate, 13.675,39 lei, penalități conform contractului, 35.498,06 lei, daune interese conform art. 13.3 din contractul de leasing nr. 11136 BT/2008 și 11137/BT/2008, 10.467,11 lei reprezintă rate dobânzi și asigurări pentru luna iunie 2009, 11.869,71 lei penalități pentru debitul din luna iunie 2009 calculate până la deschiderea procedurii insolvenței și 120 lei taxă de timbru.
Debitorul datorează creditorului SC Ț. L. I.F.N. SA, suma de 34.303,75 lei, din care suma de 3.528,55 lei, reprezintă facturi neachitate, iar suma de 30.775,2 lei, reprezintă daune interese conform art. 15.7 din contractul de leasing.
Raportul de expertiză analizat în cele ce preced, dispozițiile art. 1066 și 1068 C.civ. și decizia nr. 998/2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău într-un caz asemănător, a format convingerea instanței că contestațiile analizate sunt fondate pentru următoarele considerente:
Conform art. 1066 C.civ. în vigoare la data sesizării instanței cu contestațiile înregistrate la data de 19.02.2010 și 23.04.2010, „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da pentru exonerarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”.
Potrivit art. 1068 C.civ., creditorul poate cere de la debitorul care nu și-a executat obligația la timp, îndeplinirea clauzei penale sau acea a obligației principale.
Creditorul nu poate cere conform art. 1069 C.civ. și penalitatea și obiectul obligației principale.
în cazul în speță contractul de leasing nr. 11136 BT și 11137 BT din 07.02.2008 prin care debitorul a achiziționat prin creditorul SC BT L. T. SA Cluj două autoturisme KIA CEED, în valoare de 30.849 lei, precum și contractul de leasing nr. 31573/01.08.2008, prin care același debitor a achiziționat prin creditorul SC Ț. L. I.F.N. SA București un autoturism KIA CEED, în valoare de 18.390,46 lei, au fost reziliate de creditori la cererea debitorului, bunurile achiziționate astfel, au fost preluate de creditori.
Raportând faptele comerciale existente între părți la dispozițiile legale indicate în cele ce preced, instanța a apreciat că creditorii sunt îndreptățiți să pretindă cu titlu de creanțe sumele de bani ce reprezintă ratele neachitate până în momentul rezilierii contractului, precum și cele ce reprezintă penalități de întârziere stabilite de expert conform clauzelor contractuale.
Sumele de bani reprezentând daune interese nu li se cuvin întrucât, pe de o parte, potrivit art. 1069 C.civ., creditorii nu pot cere penalități pentru neexecutarea obligației principale și executarea obiectului obligației principale, iar pe de altă parte, a obliga pe debitor să plătească creditorilor și sumele de bani reprezentând daune interese în condițiile în care bunurile au reintrat în posesia creditorilor ar însemna o îmbogățire fără justa cauză a creditorilor.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs creditorii SC Ț. L. IFN SA București, și SC BT L. T. I.F.N. SA Cluj.
I. Recurenta SC Ț. L. IFN SA arată că în conformitate cu dispozițiile art. 15.7 din Contractul de leasing, la data rezilierii debitoarea avea obligația să achite integral contravaloarea ratelor de leasing datorate până la finalul acestuia, obligație ce avea scopul de a-l despăgubi pe locator pentru prejudiciul cauzat ca urmare a rezilierii contractului, indiferent de restituirea bunului, că data obligației de plată a ratelor în caz de reziliere nu este stabilită în funcție de data emiterii facturilor ci de data rezilierii.
Susține recurenta că refuzul înscrierii creanței de 30.775,20 lei este nelegală și abuzivă, față de voința părților exprimată în art. 15.7 raportat la art. 22 din contract, că instanța, având în vedere dispozițiile art. 1066 C.civ. nu putea reduce sau mări cuantumul daunelor, utilizatorul fiind obligat la plata integrală a ratelor de leasing, penalităților aferente și după caz daune interese, că în acest sens sunt și dispozițiile tezei 2 din art. 15.7 din contract referitoare la biletele la ordin care urmau să fie utilizate pentru acoperirea prejudiciului suferit.
Arată creditoarea că sumele aferente ratelor de leasing rămase neachitate au devenit integral scadente în urma rezilierii contractului, și concluzionează că este certă, lichidă și exigibilă și creanța de 30.775,20 lei.
II. Recurenta SC BT L. T. I.F.N. SA arată că prima instanță în mod greșit a înlăturat o parte a sumelor pretinse în temeiul celor două contracte de leasing. Susține că utilizatorul nu și-a respectat obligația de plată a ratelor de leasing, ceea ce a impus rezilierea contractelor. Că daunele interese în cuantum de 35.498,066 lei sunt datorate ca urmare a neexecutării contractului, în temeiul art. 1066 C.civ., clauza penală fiind inserată în art. 13.3 din ambele contracte și este opozabilă debitorului în condițiile art. 969 C.civ.
Susține recurenta că în executarea celor două contracte au rămas de achitat restul de rate de la 17-48 în cuantum total de 8.264,60 euro cu T.V.A. inclus însă a solicitat doar 3.454,85 euro și T.V.A., că prin neexecutarea contractului i-a fost cauzat un prejudiciu important.
Recurenta arată că rațiunea stabilirii clauzei penale este dată de faptul că finanțatorul finanțează bunul iar pentru aceasta a accesat la rândul ei credite care trebuie restituite conform unui grafic de plăți pe măsura încasării ratelor de la utilizator și rezilierea contractelor de leasing face ca ratele la credit să nu mai poată fi plătite.
Solicită recurenta să se constate că dispozițiile art. 1069 nu sunt incidente în cauză, iar suma solicitată este datorată în temeiul art. 13.3 din Contract și art. 969, 1066, 1073 și 1087 Cod Civil, că sunt titluri executorii contractele de leasing, iar acestea au fost încuviințate de instanța de pentru executarea silită a debitorului.
Prin Decizia nr. 1382/2012 instanța de recurs a respins recursurile, hotărârea primei instanțe fiind legală însă pentru următoarele considerente:
I. Referitor la recursul creditoarei SC Ț. L. IFN SA:
între debitoare și recurentă s-a încheiat contractul de leasing nr. 31573/01.08.2008 potrivit căruia debitorului i-a fost dat în leasing un autoturism KIA CEE D, acesta datorând redevența în 63 de rate.
Recurenta a solicitat înscrierea pe tabelul preliminar cu creanța de 34.303,75 lei reprezentând 3.528,55 lei rate neachitate și suma de 30.775,20 lei daune interese conform art. 15.7 teza a II a din Contract.
Potrivit art. 15.7 teza I și II din Contractul de leasing, restituirea obiectului leasingului către locator în oricare din condițiile stipulate mai sus, nu îl scutește pe utilizator de plata integrală a ratelor de leasing, a penalităților aferente și, după caz, a daunelor interese. De la data rezilierii, toate biletele la ordin emise de utilizator în favoarea locatorului pentru garantarea plăților din contract devin scadente.
După cum rezultă din clauza convenită de părți acestea utilizează trei categorii de obligații, respectiv rate leasing, penalități și daune interese. Așadar, părțile au făcut deosebirea dintre ratele de leasing, penalităților aferente și daunele interese din moment ce sunt enumerate distinct.
Instanța constată că dispozițiile art. 15.7 din contract sunt echivoce și în timp ce recurenta pretinde că acestea ar fi o clauză penală, debitorul contestă interpretarea acesteia, ceea ce impunea interpretarea contractului de către judecătorul-sindic.
Potrivit art. 15.2 din contract, în caz de reziliere, partea în culpă datorează și daune pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat. Pe de altă parte, potrivit art. 1066 Cod Civil, clauza penală este aceea prin care o persoană se obligă a da un lucru în caz de neexecutare, printr-o astfel de clauză părțile contractante stabilesc convențional întinderea prejudiciului în caz de neexecutare.
Deși în art. 15.7 părțile stabilesc că datorează daune-interese întinderea acestora nu este determinată de părți și nici nu stabilesc criterii de determinare. Așadar, cu privire la daunele-interese menționate în art. 15.7 din contract, în lipsa unei determinări a cuantumului acestora de către părți, revine recurentei să dovedească întinderea lor, potrivit dispozițiilor art. 1169 și 1084 și următoarele Cod Civil. în prezenta cauză, deși recurenta a pretins suma de 30.775,20 lei nu a făcut dovada sumei pretinse.
Susținerea recurentei că daunele pretinse reprezintă restul ratelor din contractul de leasing rămase neachitate după data rezilierii contractului din culpa utilizatorului, nu are temei contractual.
Așa cum s-a arătat, în art. 15.7 din contract părțile au convenit plata integrală a ratelor de leasing. Părțile nu au precizat expres că această plată integrală ar reprezenta ratele de leasing ce ar deveni scadente dacă contractul nu ar fi fost reziliat așa cum pretinde recurenta că s-ar interpreta această clauză.
Ca urmare a echivocului clauzei instanța, având în vedere că interpretarea sistematică prevăzută de art. 982 C.civ. în raport de clauza cuprinsă în art. 15.2 din contract nu relevă intenția comună a părților, găsește ca fiind incidente dispozițiile art. 984 C.civ. potrivit cărora, când este îndoială convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă. Așa fiind instanța, referitor la restituirea integrală a ratelor de leasing, va avea în vedere și dispozițiile O.G. nr. 51/1997 în forma în vigoare la data încheierii contractului care este guvernat de această lege.
Astfel, potrivit art. 15 din O.G. nr. 15/1997 dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatorul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul iar locatarul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până în momentul restituirii.
Așadar, plata integrală a ratelor de leasing convenite de părți prin art. 15.7 din contract se referă la ratele de leasing datorate de utilizator până în momentul restituirii bunului ca urmare a rezilierii contractului.
Că aceasta este interpretarea rezultă și din faptul că obligația de plată integrală a ratelor de leasing este convenită de părți împreună cu „penalitățile aferente” or, penalitățile aferente sunt stabilite doar pentru acele rate de leasing ce nu au fost achitate de utilizator până la predarea bunului, ratele ulterioare, dacă ar reprezenta daune-interese nu pot conține penalități aferente.
Mai mult, potrivit tezei a III-a din art. 15.7 din Contract, penalitățile de 0,1% din valoarea înscrisă la art. 3.2 din contract pe zi de întârziere sunt datorate pentru perioada cuprinsă între momentul în care utilizatorul trebuia să returneze bunul conform contractului și data predării efective, ceea ce reprezintă un argument în plus pentru interpretarea instanței de recurs privind plata integrală a ratelor de leasing convenită de părți prin contract.
în consecință, fără a nega dreptul părților din contractul de leasing de a determina convențional prejudiciul ca urmare a neexecutării contractului de către una din părți, clauza convenită prin art. 15.7 din Contractul părților nu este o clauză penală, recurenta pentru acoperirea integrală a prejudiciului trebuia să facă dovada acestuia, dovadă care însă nu a fost făcută.
Susținerea recurentei referitoare la caracterul de titlu executoriu al contractului de leasing este corectă, însă în lipsa unei determinări convenționale a întinderii prejudiciului în caz de neexecutare, partea ce-l pretinde trebuie să-l și dovedească.
II. Referitor la recursul creditoarei SC BT L. T. IFN SA:
Recurenta a încheiat două contracte de leasing cu debitoarea, nr. 11136/BT/2008 și 11137/BT/2008 potrivit cărora se acordă utilizatorului folosința a doua autovehicule, acesta din urmă obligându-se să achite rata de leasing convenită.
Durata contractului a fost convenită de părți la 48 de luni însă, din culpa utilizatorului acestea au fost reziliate de finanțator la 23.06.2009.
Ambele contracte conțin clauze identice privind drepturile și obligațiile părților în cazul rezilierii contractelor.
Recurenta a solicitat să fie înscrisă pe tabelul de creanțe cu suma de 86.509,09 lei, judecătorul-sindic reținând înscrierea pe tabel cu o creanță de 51.011,03 lei, fiind înlăturată creanța solicitată de recurentă în condițiile art. 13.3 din contractele de leasing, în cuantum de 35.498,06 lei.
Potrivit art. 13.3 din Contract, dacă acesta încetează din culpa utilizatorului acesta trebuie să plătească suma de recuperat plus costurile asociate, plus daune-interese (acolo unde finanțatorul consideră că este cazul).
în cuprinsul aceluiași articol părțile definesc termenii folosiți în paragraful 1.
Astfel, prin suma de recuperat se înțelege orice factură neîncasată la data rezilierii la care se adaugă penalitățile de întârziere și dobânzi cumulate, prin costuri asociate se înțelege costuri de reposesie și alte sume ce ar fi datorate de finanțator terților și cheltuielile suplimentare (în legătură cu reposesia), iar prin daune interese se înțelege valoarea rămasă a bunului, cu privire la aceasta din urmă părțile menționând că este clauză penală, aceasta din urmă fiind invocată ca temei pentru suma pretinsă și înlăturată de judecătorul sindic.
Suma pretinsă de recurentă de 35.498,06 lei reprezintă o parte, stabilită arbitrar de creditor, din cuantumul ratelor de leasing rămase până la împlinirea duratei contractate de părți după data rezilierii contractului, așa cum detaliază și prin motivele de recurs.
Sub un prim aspect, susținerea recurentei nu are la bază convenția părților. Astfel, art. 13.3 paragraful 4 din contractele invocate definesc daunele interese ca fiind valoarea rămasă a bunului.
Față de susținerea recurentei potrivit căreia daunele interese sunt restul ratelor de după data rezilierii contractului și până la împlinirea duratei contractate și convenția părților din paragraful 4 al art. 13.3 din contract, se impune interpretarea clauzei invocate.
Părțile din contract au stabilit valoarea de intrare a bunului, valoarea reziduală, însă nu au stabilit ce înțeleg prin valoarea rămasă a bunului (art. 4.1, 5.3).
Față de modul în care părțile au înțeles să contracteze, instanța de recurs nu poate să rețină că ambele părți au avut în momentul contractării aceeași interpretare a daunelor interese definite prin art. 13.3.
în aceste condiții, instanța apreciază că interpretarea clauzei în contextul întregii convenții a părților impune că prin valoarea rămasă a bunului părțile au înțeles valoarea pe care bunul o are în fapt în momentul restituirii, valoare care poate fi mai mare sau mai mică decât ratele de leasing ulterioare momentului rezilierii contractului. O astfel de interpretare este impusă de caracterul echivoc al clauzei, caracter ce impune, în situația în care celelalte criterii de interpretare nu relevă intenția comună a părților, interpretarea contractului în favoarea celui care se obligă conform art. 984 Cod Civil.
Reținând că daunele-interese sunt stabilite de părți la nivelul valorii efective a bunului dat în folosință, din momentul predării acestuia finanțatorului ca urmare a rezilierii contractului de leasing, recurentei îi revenea obligația de a dovedi valoarea rămasă a autovehiculelor ce au făcut obiectul celor două contracte de leasing.
Pretinderea ratelor de leasing pentru perioada ulterioară predării bunurilor nu are nicio susținere în convenția părților, critica formulată de recurentă sub acest aspect fiind nefondată.
în ceea ce privește susținerile referitoare la clauza penală, acestea sunt în parte îndreptățite, însă clauza din contract stabilește drept criteriu de determinare valoarea rămasă a bunurilor și nu valoarea rămasă a ratelor, recurenta interpretând clauzele contractuale dincolo de voința părților.
în ceea ce privește valoarea reziduală pretinsă ca element al prejudiciului invocat, aceasta reprezintă un drept al finanțatorului numai în condițiile în care utilizatorul optează pentru dobândirea proprietății bunului, ceea ce nu este cazul în raporturile contractuale existente între părți.
în ceea ce privește critica referitoare la incidența art. 1068 și 1069 Cod Civil, aceasta este întemeiată, contractul de leasing se consideră a fi executat când, după achitarea tuturor ratelor de leasing utilizatorul fie restituie bunul, fie optează pentru cumpărarea acestuia plătind valoarea reziduală.
Așadar, art. 1069 Cod Civil ar fi incident doar în situația în care finanțatorul ar pretinde atât achitarea integrală a ratelor de leasing (executarea contractului) cât și clauza penală pentru neexecutare, oricum ar fi convenită aceasta.
în speță, chiar dacă am reține că potrivit contractului, clauza penală ar reprezenta diferența de rate neachitate, cât timp acestea nu sunt pretinse în temeiul contractului, așa cum s-a reținut deja, dispozițiile art. 1069 Cod Civil nu sunt incidente.
Cu toate acestea, reținerea de către judecătorul-sindic a dispozițiilor art. 1069 C.civ. nu poate duce la reformarea hotărârii recurate, considerentele instanței de recurs substituind, sub acest aspect considerentele judecătorului-sindic.
