în speţă sunt aplicabile prevederile art. 76 alin. 1 din H.G. nr. 626/2001, în sensul că la transportul mărfurilor pe cale maritimă, fluvială şi aeriană, diferenţele dintre datele înscrise în manifestul încărcăturii şi mărfurile efectiv descărcate sau transbordate se pun de acord, pe baza documentului de constatări emis de autorităţile comerciale autorizate în acest scop, din care rezultă mărfurile efectiv descărcate.
Prin sentinţa civilă nr. 481/F/17.05.2002, Tribunalul Ialomiţa a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtă. Direcţia Regională Vamală Constanţa a admis cererea formulată de reclamanta SC “E.” SA Urziceni în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Constanţa si Biroul Vamal Constanta, a dispus anularea deciziei nr. 14/5.03.2001, emisă de pârâta D.G.F.P. Ialomiţa şi în consecinţă a admis contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 76/13.12.2000 emisă de Direcţia Regională Vamală Constanţa şi a actelor de constatare nr. 176/27.07.2000 şi nr. 223/21.09.2000, emise de Biroul Vamal Constanţa, să restituie reclamantei suma de 58.507.435 lei drepturi de import reţinute necuvenit.
în considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că acţiunea a fost înregistrată la data de 11.04.2001, sub nr. 879/2001, la Trib. Ialomiţa, care prin sentinţa civilă nr. 308/F/11.06.2001 şi-a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1266/3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Trib. Ialomiţa, având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. c, C. pr. civ. şi art. 12 din O.U.G. nr. 201.
Conflictul negativ de competenţă a fost soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie, în sensul stabilirii competenţei soluţionării cauzei în favoarea Trib. Ialomiţa.
în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DRV Constanţa, instanţa de fond a reţinut că prin acţiune s-a solicitat şi anularea deciziei nr. 76/13.12.2000, a cărei emitentă este pârâta, iar pe calea procedurii reglementate de O.U.G. nr. 13/2001 se pun în discuţie nu numai legalitatea şi temeinicia deciziei pronunţate de D.G.F.P. Ialomiţa, ci şi a celorlalte acte administrative subsecvente.
Instanţa de fond a considerat neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu motivarea că art. 166 Cod vamal nu reglementează concret termenul de declanşare a procedurii administrative împotriva actelor primare de constatare vamală, singurele termene prevăzute de Codul vamal fiind cele cuprinse în art. 168 şi 170, a căror încălcare nu a fost dovedită de către pârâte.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că documentele de constatare emise de autorităţile comerciale autorizate cu privire la diferenţele cantitative dintre datele înscrise în manifestul încărcăturii navelor şi mărfurile efective încărcate au fost întocmite potrivit art. 76 alin. 1 din Regulamentul vamal, iar diferenţele constatate nu pot fi considerate pierderi pe teritoriul naţional, astfel încât beneficiarul importului nu poate fi obligat la drepturi de import potrivit art. 76 alin. 2 din Regulamentul vamal.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către ambele pârâte, care au solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii cererii.
în motivarea recursului său, D.G.F.P. Ialomiţa a arătat că autorităţile vamale au aplicat corect prevederile art. 76 din H.G. nr. 16/1997 pentru aprobarea Codului vamal ai României, întrucât pentru diferenţele în minus dintre mărfurile şi cantităţile efectiv descărcate de pe nave sau aeronave şi mărfurile şi cantităţile constatate la vămuirea efectuată în magazii sau pe cheiuri, gestionarul mărfurilor este obligat să achite drepturile de import.
A mai arătat că sentinţa recurată este criticată, deoarece a reţinut declaraţiile contradictorii ale intimatei, care pe de o parte se prevalează de rapoartele de cântărire, recunoscând existenţa pierderilor cantitative, iar pe de altă parte arată că acestea se datorează factorilor naturali, deşi conform art. 79 şi 52 din Legea nr. 141/1997 avea posibilitatea să stabilească eventualele pierderi înaintea efectuării formalităţilor de vămuire, fapt care ar fi exonerat-o de răspundere.
Motivele de recurs nu au fost încadrate în drept, la analiza acestora Curtea urmând a avea în vedere dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ.
Recurenta D.G.V.-D.R.V. Constanţa a criticat sentinţa, în primul rând în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei de tardivitate a formulării plângerii administrative, arătând că în situaţia în care legea specială nu prevede un termen, instanţa trebuia să coroboreze dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 141/1996 cu art. 5 din Legea nr. 29/1990, astfel încât plângerea împotriva actului constatator trebuia formulată în termen de 30 de zile de la primirea acestuia.
Pe fondul cauzei, recurenta a criticat hotărârea pentru interpretarea eronată a caracterului pierderilor de marfă contestate, în sensul că instanţa de fond le-a atribuit procesului de manipulare sau existenţei unor factori naturali, dar în cauză nu se poate face aplicarea art. 79 din Legea nr. 141/1997 pentru că astfel de factori se stabilesc înaintea operaţiunilor de vămuire, în baza art. 52 din acelaşi act normativ.
De asemenea, recurenta a arătat că diferenţele de cantitate constatate sunt pierderi pe teritoriul naţional şi generează obligaţia plăţii drepturilor de import, în temeiul art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 620/1997 de aprobare a Codului vamal.
în drept, recursul D.G.V.-D.R.V. Constanţa a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ.
La data de 16.09.2002, intimata-reclamantă a depus la dosar o întâmpinare prin care a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că au fost respectate preederile art. 76 alin. 1 din Regulamentul vamal, întrucât declaraţiile vamale au cuprins cantităţile efectiv descărcate, nefiind constatate diferenţe minus la vămuire care să constituie pierderi pe teritoriul naţional.
Analizând sentinţa recurată în raport de motivele invocate de către recurente şi de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., pe baza probelor administrate şi a textelor legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate.
Cu privire la motivul de recurs formulat de D.G.V. cu referire la tardivitatea formulării plângerii împotriva actului constatator nr. 176/27.07.2000 întocmit de B.V. Constanţa, Curtea reţine că art. 166 din Codul Vamal al României (Legea nr. 141/1997), care reglementa la acea dată dreptul celor lezaţi prin acte emise de autoritatea vamală de a se adresa cu plângere împotriva acelor acte care nu stabilesc un termen de formulare a plângerii. în cazul plângerilor şi contestaţiilor vamale reglementate de art. 166-174 din Legea nr. 141/1997 (în prezent abrogate, conform art. 16 din O.U.G. nr. 13/2001) nu puteau fi aplicate prin analogie termenele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, pentru procedura prealabilă sesizării instanţei de administrativ, pentru că în temeiul art. 3 din Legea nr. 29/1990, cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute în legile de impozite şi taxe, se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială şi în condiţiile stabilite de acestea.
în cazul de faţă, legea specială era Legea nr. 141/1997, care nu a limitat dreptul de a formula plângerea la autoritatea vamală (prima etapă a procedurii administrative) într-un anumit termen, stabilind termene numai în articolele 168 şi 170, pentru contestaţiile ulterioare.
Legea nr. 141/1997 nu cuprinde prevederi privind completarea sau coroborarea reglementării speciale, derogatorii, cuprinse în art. 166-174 cu normele generale în materia contenciosului administrativ cuprinse în Legea nr. 29/1990, astfel încât acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat.
De altfel, în nici una dintre soluţiile date de autorităţile recurente-pârâte în faza administrativă de contestare a actelor constatatoare nu s-a reţinut tardivitatea formulării plângerii, fiind analizate aspectele de fond.
în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de prima instanţă la fondul cauzei, Curtea reţine că în ambele recursuri este criticată sentinţa pentru încălcarea prevederilor art. 76 alin. 2 din H.G. nr. 626/1997 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, în vigoare la acea dată.
Potrivit acestui text legal “pentru diferenţele în minus între mărfurile şi cantităţile efectiv descărcate de pe nave sau aeronave şi mărfurile şi cantităţile constatate la vămuirea efectuată în magazii sau pe cheiuri, gestionarul mărfurilor este obligat şă achite drepturile de import”.
în cazul de faţă, din conţinutul deciziei nr. 14/5.03.2001 a D.G.F.P. Ialomiţa emisă în baza O.U.G. nr. 13/2001, şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, rezultă că diferenţele de cantitate nu au existat între cantităţile efectiv descărcate şi recepţionate de societatea importatoare şi cantităţile constatate la vămuire, ci între datele înscrise în manifestul încărcăturii navei şi cantităţile descărcate, stabilite de societăţile independente care au efectuat descărcarea şi controlul calitativ al mărfii.
în aceste condiţii, sunt aplicabile prevederile art. 76 alin. 1 din H.G. nr. 626/2001, în sensul că “la transportul mărfurilor pe cale maritimă, fluvială şi aeriană, diferenţele dintre datele înscrise în manifestul încărcăturii şi mărfurile efectiv descărcate sau transbordate se pun de acord, pe baza documentului de constatare emis de autorităţile comerciale autorizate în acest scop, din care rezultă mărfurile efectiv descărcate”.
Aceste prevederi au fost îndeplinite în cauză, prin certificatele de cântărire întocmite de “R.” SA şi “I.” SA (filele 30 şi 46, dosar fond). în urma constatării diferentelor între cantitatea trecută în manifestul navei şi marfa efectiv descărcată, intimata-reclamantă a solicitat Vămii Constanţa Port, prin adresele înregistrate cu nr. 15097/20.07.2000 şi 16883/16.08.2000, aprobarea închiderii formalităţilor vamale de import pentru cantitatea efectiv descărcată, conform art. 76 alin. 1 din H.G. nr. 626/1997. Fiecare dintre aceste cereri a fost anterioară întocmirii actului constatator pentru importul respectiv, astfel încât urmează a fi înlăturată susţinerea recurentei D.G.V.-D.R.V.I Constanţa privind inaplicabilitatea art. 79 din Regulamentul de aplicare a Legea nr. 141/1997 pentru neîndeplinirea cerinţelor art. 52 din acelaşi act normativ.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea retine că instanţa de fond a făcut o analiză corectă a probelor administrate în cauză şi a aplicat corespunzător normele legale incidente, astfel încât, ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ. (Judecator Simona Marcu)
(Secţia Contencios Administrativ, decizia civilă nr. 460/2002)
