Infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi infracţiunea de contrabandă prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 (actual art. 272 din Legea nr. 86/2006). încadrarea juridică. Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută


– Codul penal: art. 13, art. 215 alin. (1) şi (2), art. 302

– Codul de procedură penală: art. 10 lit. d), art. 317, art. 334

– Legea nr. 141/1997 (în prezent Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal): art. 177

– Legea nr. 87/1994 (în prezent Legea nr. 241/2005): art. 11, art. 12

– Legea nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. a) şi b)

Potrivit art. 317 C. pr. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de acuzare. în accepţiunea acestei prevederi, prin fapta arătată în rechizitoriu se înţelege descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, de a învesti instanţa. Instanţa de recurs constată că niciuna dintre faptele descrise în rechizitoriu nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997, şi anume de folosire la autoritatea vamală a unor documente vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă. în schimb sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. deoarece constituie infracţiunea de înşelăciune inducerea în eroare a statului, reprezentat de autorităţile vamale, prin folosirea unui contract de leasing pentru a crea impresia că bunurile importate beneficiază de scutire de plata drepturilor vamale. Prin urmare, infracţiunea nu s-a săvârşit prin prezentarea unor documente în vamă care să se refere la alte bunuri decât cele prezentate organelor vamale, ci prin folosirea unui document nereal (contractul de leasing) de achiziţionare a bunurilor, în scopul evitării obligaţiei de plată a drepturilor vamale. Distincţia dintre cele două norme penale de incriminare prevăzute de art. 177 din Legea nr. 141/1997 şi art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. se analizează prin revelarea obiectului diferit de reglementare, iar nu al reţinerii caracterului special al normei conţinute de art. 177 din Legea nr. 141/1997 în raport cu norma prevăzută de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )

în ceea ce priveşte individualizarea legală a infracţiunii de evaziune fiscală săvârşită prin sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau sursei impozabile sau taxabile, ori efectuarea oricăror alte operaţiuni în acest scop, instanţa de recurs constată că asupra regimului sancţionator al acestei infracţiuni s-au succedat în timp mai multe norme de incriminare. Astfel: art. 12 din Legea nr. 87/1994 pedepseşte săvârşirea infracţiunii cu închisoare de la 2 la 7 ani; art. 11 din O.G. nr. 61/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 79/2003 sancţionează aceeaşi infracţiune cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani; art. 9 lit. a) şi b) din Legea nr. 241/2005, prin care s-a abrogat Legea nr. 87/1994, pedepseşte aceeaşi activitate infracţională cu închisoarea de la 2 la 8 ani. Prin urmare, este incidenţă dispoziţia generală prevăzută de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) privind aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex), care desemnează ca incident regimul sancţionator mai blând prevăzut de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Relativ la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994, unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii este cel desemnat de sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea activităţilor desfă2şurate pentru care legea impune obligaţia înregistrării, în scopul obţinerii de venituri. Or, importul autovehiculelor, atestat cu documente, nu este o activitate neînregistrată, pe de o parte, iar operaţiunea de import s-a efectuat în vederea asigurării realizării obiectului de activitate al societăţii comerciale, şi anume prestări de servicii de transport şi turism, obiect înregistrat în evidenţele societăţii şi în cele ale registrului comerţului.

în fine, referitor la infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind operaţiuni de import sau export, prevăzută de art. 302 C. pen., norma de incriminare se completează cu dispoziţiile legale care stabilesc conţinutul şi caracteristicile operaţiunilor de import-export sau, după caz, tranzit, cu observarea acţiunii în timp şi asupra operaţiunii în concret a unor astfel de dispoziţii. în perioada supusă cercetării judecătoreşti s-a aflat în vigoare H.G. nr. 215 din 30 aprilie 1992 (abrogată prin H.G. nr. 1526/2003), care, în privinţa importului de autovehicule de transport persoane, import efectuat de inculpat, nu a impus cerinţa obţinerii unor autorizări sau respectării altor dispoziţii speciale. Prin consecinţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece operaţiunea de import nu s-a efectuat cu nerespectarea unor dispoziţii de reglementare special aplicabile importului de autovehicule de transport persoane efectuat de inculpat.

(Decizia penală nr. 1285/R din 14 decembrie 2010, Secţia penală, dr. M.B.)

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, nr. 203/P/2005, înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Timiş la data 14 noiembrie 2005, sub nr. 10949, a fost trimis în judecată inculpatul B.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 302 C. pen., art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi art. 177 din Legea nr. 141/1997, totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 1406 din 18 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în temeiul art. 334 C. pr. pen. s-a respins cererea procurorului de

schimbare a încadrării juridice date unor fapte prin rechizitoriu, din infracţiunea

prevăzută de art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 241/2005.

în temeiul art. 11 pct. b) lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen., a fost achitat inculpatul B.l. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 302 C. pen.

în temeiul art. 215 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.l, cetăţean grec, domiciliat în Grecia, citat şi la adresa din Grecia, precum şi la adresa din

Timişoara, prin afişare la uşa Consiliului Local Timişoara şi prin afişare la uşa

instanţei, fără antecedente penale, la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

în temeiul art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

în temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit cele două pedepse în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

în baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a li-a şi lit. b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

în temeiul art. 65 alin. (1) şi (2) raportat la art. 64 lit. c) C. pen. i s-a interzis inculpatului dreptul de a ocupa funcţia de administrator la o societate comercială pe o perioadă de 4 ani de zile, pedeapsă complementară ce va fi executată după executarea pedepsei închisorii.

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

_;_

în temeiul art. 81 şi art. 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

în temeiul art. 359 alin. (1) C. pr. pen. i s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile C. pen., respectiv, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa pentru noua infracţiune.

în temeiul art. 14 alin. (3) lit. b) şi art. 346 alin. (1) C. pr. pen. raportat la art. 998, art. 1000 alin. (3) şi art. 1003 C. civ., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente societate comercială cu sediul social în Timişoara, judeţul Timiş la plata către partea civilă Autoritatea Naţională a Vămilor – Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, a sumei de 103.294 lei la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere, de la data de 24 septembrie 2002 până la data achitării integrale a debitului principal (103.294 lei), cu titlu de despăgubiri civile. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat următoarele: în faza cercetării judecătoreşti, partea vătămată Autoritatea Naţională a Vămilor reprezentată prin Direcţia Regională Vamală Timişoara a reiterat cererea de constituire de parte civilă pe care a formulat-o prin adresa nr. 1067 din 18 ianuarie 2006 (dosar nr. 10949 din 14 noiembrie 2005 al Tribunalului Timiş, respectiv suma de 103.294 RON) plus majorări de întârziere de la data de 24 septembrie 2002 până la data achitării integrale a debitului principal.

Prima instanţă a reţinut că la termenul din data de 2 martie 2009, din oficiu, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice dată faptei inculpatului prin rechizitoriu din infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 modificată prin Legea nr. 86/2006 în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., iar în temeiul art. 334 C. pr. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Coroborând probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile din dosarul de urmărire penală (proces-verbal întocmit cu ocazia inventarierii autocarelor importate de inculpat; act adiţional la contractul de leasing; anexa la contractul de leasing; actele de constituire a societăţii; adrese DRVT; O.G. nr. 51/1997, Legea nr. 90/1998 şi Legea nr. 99/1999; statutul firmei elene; raport de expertiză contabilă judiciară; declaraţii inculpat), declaraţii martori din cursul urmăririi penale şi faza de cercetare judecătorească, instanţa constată următoarele:

în perioada 12 decembrie 2000 – 12 ianuarie 2001, inculpatul B.I., în calitate de administrator la societate comercială, a efectuat un număr de 19 importuri de autocare în regim temporar, folosindu-se în faţa autorităţii vamale de un contract de leasing şi beneficiind astfel de scutire de la plata taxelor vamale. Inculpatul, prin valoarea declarată a autocarelor, în baza contractului de leasing, a beneficiat de un tratament tarifar favorabil, valoarea acestora fiind sub cea reală, creându-se un prejudiciu în sumă de 103.293 lei, constând în taxe vamale, comision vamal, TVA şi majorări de întârziere aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă (dosar urmărire penală).

Prima instanţă a constatat în primul rând că, din starea de fapt expusă rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1)

C. pen., respectiv a indus în eroare autorităţile vamale prin prezentarea contractului de leasing nr. 1 din 27 noiembrie 2000 şi a actului adiţional la acesta, deşi acesta nu îndeplinea condiţiile de formă şi de fond cerute de legislaţia în materie -O.G. nr. 51/1997, care prevede, în art. 19 alin. (2), că „Societăţile de leasing sunt care au ca obiect principal de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing şi au un capital social minim”.

Or, locatorul din contractul de leasing prezentat de inculpat nu avea ca obiect principal de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing, ci avea ca obiect de activitate declarat de turism general, conform adresei nr. 4439 din 9 septembrie 2004 a Biroului Naţional Interpol.

Urmare acestui fapt, societatea comercială administrată de inculpat, în calitate de utilizator, a introdus în ţară 19 autocare în regim de import temporar şi având în vedere faptul că aceste autovehicule făceau obiectul contractului de leasing, acestea au fost exceptate de la plata taxelor vamale ca urma a incidenţei dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 51/2001, aşa cum era în vigoare la data introducerii bunurilor în ţară, text legal ce prevede că „Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de Import, inclusiv a garanţiilor vamale. ”

Este evident că persoana juridică străină, neîndeplinind condiţiile legale pentru a încheia un contract de leasing, a efectuat o faptă de comerţ care excede obiectul său de activitate astfel că acest contract nu putea produce efecte juridice iar bunurile introduse în baza lui în ţară trebuiau supuse taxelor vamale la aceea dată.

Totodată, este evidentă intenţia inculpatului de a înşela odată ce acesta avea şi calitatea de asociat al persoanei juridice străine, cunoscând foarte bine ce obiect de activitate are respectiva societate.

Prin urmare, inculpatul a prezentat o faptă mincinoasă ca adevărată (contractul de leasing nevalabil), în scopul de a obţine pentru societatea comercială cu răspundere limitată română şi implicit pentru sine având în vedere calitatea sa de asociat la societatea respectivă, a unui folosul material injust (scutirea de plata taxelor vamale) producându-se o pagubă, 103.294 lei care include taxe vamale, comision vamal şi TVA.

Mai departe, din starea de fapt expusă rezultă şi existenţa unei infracţiuni de evaziune fiscală, cea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), care sancţionează penal sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile, sau efectuarea oricăror alte operaţiuni în acest scop.

Prin operaţiunea frauduloasă întreprinsă de inculpat, acesta a scos din sfera fiscală generatoare de obligaţii bunurile importate în regim temporar, deşi această operaţiune, aşa cum am expus mai sus, nu putea avea loc.

în acelaşi timp, instanţa constată infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cea reglementată de art. 11 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), nu se regăseşte în starea de fapt reţinută mai sus.

Textul legal prevede ca infracţiune sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate statului prin neînregistrarea unor activităţi, pentru care legea prevede obligaţia înregistrării, în scopul obţinerii de venituri.

Textul legal are în vedere activităţile comerciale desfăşurate de comercianţi fără ca acestea să fie înregistrate conform legii, pentru a putea fi controlate fiscal, or, inculpatului nu i se impută acest aspect, ci doar activitatea de introducere în ţară a unor bunuri.

Prin urmare, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, prima instanţa a dispus achitarea inculpatului pentru această faptă în temeiul art. 11 pct. b) lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen.

Tot în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală imputate inculpatului, s-a reţinut că procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 241/2005.

Prima instanţă a respins această cerere şi a reţinut încadrarea iniţială în condiţiile C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), având în vedere că de la data săvârşirii faptei şi până în prezent au intervenit mai multe modificării în materie, cea mai favorabilă fiind reglementarea legală de la data săvârşirii faptei, 2000, întrucât Legea nr. 241/ 2005 reglementează într-o formă îmbunătăţită elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală, aspecte ce comportă elemente constitutive diferite de cele vechi şi o pedeapsă mai mare, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 care era pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani, în noua reglementare este pedepsită cu închisoare de la 2 la 8 ani, conform art. 9 lit. a).

în fine, s-a constatat că infracţiunea prevăzută de art. 302 C. pen. nu mai subzistă ca urmare a schimbării încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., având în vedere că legiuitorul condiţionează infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor de import sau export de efectuarea, fără autorizaţie, a oricăror acte sau fapte care, potrivit dispoziţiilor legale, sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit or, constatându-se că inculpatul nu a încălcat nicio dispoziţie legală referitoare la import, în sensul existenţei unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 141/1997, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 302 C. pen. nu se mai regăsesc, instanţa urmând a dispune achitarea inculpatului art. 11 pct. b) lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen.

împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara.

în motivele de apel s-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale şi în rejudecare să se dispună schimbarea încadrării juridice din art. 177 din Legea nr. 141/1997 în art. 272 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii pentru această infracţiune; schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 11 şi 12 din Legea nr. 87/194 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, fiecare cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi art. 41 alin. (2) şi condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii pentru fiecare dintre cele două infracţiuni; condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 302 C. pen., cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) la pedeapsa închisorii; în baza art. 33 lit. a) şi b) şi art. 34 lit. b) C. pen., să se dispună contopirea pedepselor astfel aplicate în pedeapsa cea mai grea la care să se alăture un spor de pedeapsă, iar pedeapsa astfel rezultată să fie executată în regim de detenţie; să i se aplice inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) şi c) C. pen; să fie condamnat inculpatul la pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., şi anume interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie administrativă, (administrator, director) în cadrul vreunei societăţi comerciale pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale; să se dispună comunicarea deciziei penale la ORC – ORC de pe lângă Tribunalul Timiş, în vederea efectuării cuvenitelor menţiuni în Registrul comerţului, conform art. 6, 7 şi 21 din Legea nr. 26/1990.

S-a arătat în motivele de apel ale parchetului faptul că schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 modificată prin Legea nr. 86/2006 în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., conform încheierii de şedinţă din data de 2 martie 2009, nu este posibilă întrucât faptele penale prevăzute de cele două încadrări au obiect juridic diferit; că dacă ar fi reţinut în sarcina inculpatului aspecte penale privitoare la săvârşirea de către acesta a infracţiunii de înşelăciune, prima instanţă ar fi putut cel mult să pună în discuţie o extindere a acţiunii penale cu privire la săvârşirea de către acesta a infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen. [şi nu alin. (1)], conform art. 336 C. pr. pen. Totodată, s-a susţinut că prima instanţă în mod greşit nu a reţinut aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), deşi se relevă efectuarea unui număr de 19 importuri, în perioada 12 decembrie 2000 – 12 ianuarie 2001, pe baza aceluiaşi contract de leasing, în aceleaşi condiţii de import, folosindu-se acelaşi mod de operare. în acest sens, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), faţă de toate faptele deduse judecăţii [prevăzute de art. 177 din Legea nr. 141/1997, art. 215 alin. (1) C. pen., art. 11 şi 12 din Legea nr. 87/1994 şi art. 302 C. pen.]. S-a mai arătat că sentinţa penală este nelegală sub aspectul omisiunii instanţei de a se pronunţa pe solicitarea procurorului de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 în baza art. 278 din Legea nr. 86/2006, deşi această solicitare este înscrisă în practicaua încheierii din 2 martie 2009. Sentinţa penală a mai fost criticată şi pentru nelegalitate sub aspectul reţinerii C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), alături de încadrarea juridică sub forma prevăzută de o lege abrogată, întrucât dispoziţiile C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) se alătură încadrării juridice dată în legea penală în vigoare la data pronunţării dintre mai multe legi penale succesive, iar nu la o încadrare juridică prevăzută de o lege abrogată. S-a invocat şi netemeinicia sentinţei sub aspectul respingerii cererii procurorului de schimbare a încadrării juridice din art. 11 şi 12 din Legea nr. 87/1994 în art. 9 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 241/2005, întrucât acesta din urmă este corespondent ca şi încadrare juridică corectă a faptelor penale prevăzute de legea veche abrogată. Aceasta ar fi trebuit să fie încadrarea juridică corectă, şi nu cea prevăzută de Legea nr. 87/1994, abrogată, cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )

Sentinţa penală este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994, întrucât, din întreg dosarul rezultă că inculpatul, prin firma din România, nu a înregistrat operaţiunile de leasing efectuate, nici în dreptul obiectului de activitate, nici prin demersurile contabile ceea ce relevă faptul că inculpatul a avut scopul determinat de ascundere a operaţiunile reale de import a autoturismelor şi neplata obligaţiilor fiscale constând în impozitele şi taxele datorate statului cu privire la achiziţionarea prin cumpărare, precum şi deţinerea acestor autovehicule; art. 11 din Legea nr. 87/1994 nu este înlăturat prin incidenţa art. 12 din aceeaşi lege, fiecare normă penală incriminând o altă faptă penală. Aşadar, raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia, fiind întrunite elementele infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994, nu mai sunt 470

_

prezente cele ale art. 11 din aceeaşi lege, este greşit. S-a susţinut că sentinţa penală este netemeinică sub aspectul achitării pentru săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prevăzută de art. 302 C. pen., pe raţionamentul că fiind schimbată încadrarea juridică din art. 177 din Legea nr. 141/1997 în art. 215 alin. (1) C. pen., nu mai există nicio încălcare a dispoziţiilor Codului vamal, deci nici a art. 177 din acest cod, încât infracţiunea prevăzută de art. 302 C. pen., are caracter autonom faţă de dispoziţiile fostului şi prezentului Cod vamal (Legea nr. 86/20006), ceea ce înseamnă că poate fi săvârşită în concurs atât cu infracţiunile prevăzute de Codul vamal, cât şi cu infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., prima instanţă a reţinut că operaţiunea de import efectuată de inculpat nu a încălcat nicio dispoziţie din Legea nr. 141/1997, or, din întreg probatoriul, şi chiar din motivarea primei instanţe privind condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1997 şi art. 215 alin. (1) C. pen., rezultă că operaţiunile de introducere în ţară a unor autobuze în regim de scutire temporară de taxe vamale s-a făcut cu încălcarea legislaţiei vamale privind admiterea importului temporar de bunuri. Această legislaţie nu se reduce la cuprinsul normativ al Legii nr. 141/1997, ci la toate reglementările care vizau obţinerea de către importator a acordului autorităţilor române de a introduce în ţară, în sistem de leasing un număr de 19 autocare. S-a dovedit că operaţiunea reală efectuată de inculpat a fost de cumpărare a acestor bunuri, iar nu o operaţiune de leasing, ori cerinţele de autorizare a importului definitiv decurgând din cumpărare din străinătate a autocarelor şi cele de şi cele de autorizare a importului temporar rezultând din operaţiunea de leasing a aceloraşi bunuri sunt total diferite. Inculpatul a preferat să înfăţişeze operaţiunea sub forma leasingului, deşi cunoştea că realizează un import definitiv, iar astfel a încălcat dispoziţiile legale privind forma şi conţinutul operaţiunii de import. S-a arătat că individualizarea judiciară a executării pedepsei sub modalităţile prevăzute de art. 81, C. pen., este netemeinică, întrucât prima instanţă a reţinut doar condiţiile prevăzute de C. pen., în care se poate dispune suspendarea executării pedepsei, dar aceasta este doar individualizarea legală a unui mod de la care s-a oprit instanţa, şi anume considerentele judecătorului fondului pentru care, în raport de ansamblul faptelor penale reţinute, pericolul social al acestora şi al inculpatului, se poate asigura în scopul sancţionator, educativ şi preventiv al pedepsei aplicate inculpatului, prin exonerarea acestuia de a executa pedeapsa închisorii sub modalitatea prevăzută de art. 81-83 C. pen.; din datele dosarului rezultă că inculpatul a dat dovezi de atitudine nepăsătoare faţă de faptele săvârşite şi rezultatul vătămător al acestora, nu s-a mai prezentat la chemarea instanţei în judecată, a părăsit teritoriul naţional fără date de urmărire, nu a întreprins nicio măsură pentru a stinge prejudiciul cauzat prin infracţiunile săvârşite. Toate aceste constatări conduc cu deplin temei la un alt mod de individualizare judiciară a executării pedepsei, şi anume la obligarea inculpatului de a executa în regim de detenţie pedeapsa închisorii.

Prin decizia penală nr. 184/A din 9 august 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr, 6774/30/2009 s-a dispus, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva sentinţei penale nr. 1406 din 18 iunie 2009 a Judecătoriei Timişoara, desfiinţarea sentinţei şi în rejudecare.

în baza art. 334 C. pr. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, din cea reţinută în rechizitoriu în art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )

în baza art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), a fost condamnat inculpatul B.I., la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.

în baza art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi a C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

în baza art. 33 lit. b) C. pen., raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

în baza art. 65 alin. (1) C. pen., raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul de a ocupa funcţia de administrator la o societate comercială pe o perioadă de 4 ani de zile, pedeapsă complementară ce va fi executată după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

în baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

în baza art. 7 raportat la art. 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus ca în termen de 15 zile de ia data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare o copie certificată a deciziei să se comunice Oficiului Naţional al Registrului Comerţului în vederea efectuării menţiunilor în registrul comerţului. A fost menţinută măsura sechestrului asigurator dispusă prin ordonanţa din 14 iulie 2003 a Poliţiei Judeţului Timiş (dosar de urmărire penală) şi aplicată asupra bunurilor mobile menţionate în procesul-verbal din data de 14 iulie 2003 (dosar de urmărire penală). S-a menţinut în rest sentinţa apelată.

în motivarea deciziei, tribunalul a constatat că, în esenţă, prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în sarcina inculpatului faptul că în perioada 12 decembrie 2000 -12 ianuarie 2001 a efectuat un număr de 19 importuri de autocare, în regim temporar şi, folosindu-se la autoritatea vamală de un contract de leasing nereal, a beneficiat de scutire de la plata drepturilor vamale în cuantum total de 1.032.936.352 lei.

Instanţa de apel a reţinut că din procesul-verbal de inventariere nr. 6 din 5 iunie 2002 şi din anexa la acest document (dosar de urmărire penală), întocmite de reprezentanţii DRVI Timişoara, rezultă că cele 19 autovehicule au fost identificate, după ce au fost introduse în ţară, într-un parc auto îngrădit situat în comuna Becicherecul Mic (la fostul IAS). în anexa la procesul-verbal au fost menţionate datele de identificare (serie şasiu şi nr. de înmatriculare) ale autovehiculelor şi precizat numărul fiecărei DVOT (declaraţie vamală de operaţiuni temporare) corespunzătoare. Din acelaşi proces-verbal rezultă că nu s-au constatat diferenţe între situaţia scriptică (din evidenţele contabile ale societăţii importatoare) şi situaţia faptică. Procesul-verbal poartă semnătura inculpatului, în calitate de administrator al societăţii comerciale cu răspundere limitată.

Din verificarea declaraţiilor vamale întocmite la intrarea autovehiculelor în ţară (dosar de urmărire penală) a rezultat că bunurile au fost admise la import cu scutire de la plata taxelor vamale în baza Legii nr. 99/1999. Acest act normativ a modificat

O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (titlul II din Legea nr. 99/1999) şi a schimbat conţinutul art. 25, care are relevanţă în ceea ce priveşte prezenta cauză; că pentru a beneficia de regimul vamal de admitere temporară şi, implicit, de exonerarea totală de la plata drepturilor de import, inculpatul a prezentat organelor vamale înscrisul constatator al unei convenţii intitulată „contract de leasing nr. 001 din 27 noiembrie 2000” (dosar de urmărire penală). Potrivit acestui document, în calitate de utilizator era desemnată societatea comercială cu sediul social în Timişoara, judeţul Timiş, înregistrată în al judeţului Timiş, având atribuit şi deţinând cont bancar, societate reprezentată de inculpat. în calitate de furnizor era desemnată firma societate comercială străină, cu sediul social în Atena, Grecia, reprezentată de domnul N.B. Potrivit contractului, furnizorul s-a obligat să închirieze utilizatorului un număr de 60 de autocare pentru transport persoane, contractul încheindu-se pe o perioadă de 7 ani, începând cu data de 27 noiembrie 2000.

Analizând înscrisul constatator al convenţiei, respectiv: termenii folosiţi, clauzele stipulate, obligaţiile asumate de părţi şi perioada de valabilitate a contractului, tribunalul a constatat că rezultă că documentul a fost întocmit în scopul evident de a se obţine regimul vamal de admitere temporară în baza art. 25 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997. în această ipoteză trebuie verificat în ce măsură documentul prezentat reflectă realitatea actului juridic (a contractului) pe care îl constată. Sub acest aspect relevante sunt informaţiile comunicate de Biroul Naţional Interpol (dosar de urmărire penală) din care reiese că în urma verificărilor efectuate de poliţia elenă antifraudă s-a constatat că nu există nicio companie de leasing din Grecia, Atena. Cercetările efectuate au relevat că există o companie denumită „I.N.B.” O.E., care are sediul la adresa din Atena, iar obiectul de activitate al acestei companii este „agenţie de turism general”. Este relevantă în acelaşi sens şi nota explicativă din data de 5 iulie 2002 (dosar de urmărire penală), ocazie cu care inculpatul a declarat că se va deplasa în Atena, într-un termen de aproximativ 60 de zile, şi va prezenta la întoarcere documente din care să rezulte că societatea din Grecia, menţionată în calitate de locator, este o societate de leasing. Aceeaşi obligaţie şi-a asumat-o şi cu ocazia audierii în calitate de învinuit (dosar de urmărire penală), când a declarat că va prezenta statutul societăţii din Grecia. Cu toate acestea inculpatul nu a prezentat niciun document din care să rezulte că obiectul legal de activitate al firmei din Grecia include şi operaţiuni de leasing. De altfel după audierea sa în calitate de învinuit, acesta nu a mai fost găsit la nicio adresă de pe teritoriul României şi nu a răspuns citaţiilor expediate la adresele din Grecia.

Din coroborarea mijloacelor de probă analizate anterior, tribunalul a reţinut că situaţia de fapt cu care a fost sesizată instanţa de judecată este confirmată, şi a analizat în continuare care sunt infracţiunile ale căror elemente constitutive sunt întrunite. Astfel, a arătat că în esenţă inculpatul a prezentat organelor vamale o situaţie nereală (operaţiunea de leasing), folosind în mod repetat un mijloc ce are o mare aparenţă de veridicitate (înscrisul constatator al pretinsului contract de leasing), obţinând un regim vamal preferenţial şi cauzând un prejudiciu statului român prin neplata datoriei vamale.

Tribunalul a constatat că situaţia de fapt descrisă mai sus întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ); că, în acelaşi timp, prin folosirea repetată a înscrisului constatator al contractului inculpatul a reuşit să ascundă sursa datoriei vamale (importul definitiv al autocarelor, realizat în fapt), din acest punct de vedere fapta inculpatului întrunind şi elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) S-a constatat că în speţă este aplicabil şi C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) întrucât, de la data comiterii faptelor (12 decembrie 2000 – 12 ianuarie 2001) şi până în prezent, normele de incriminare în materie de evaziune fiscală au suferit modificări, legea cea mai favorabilă sub aspectul tratamentului sancţionator fiind cea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 (2-7 ani de închisoare) spre deosebire de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (2-8 ani de închisoare).

S-a reţinut că încadrarea juridică menţionată în rechizitoriu cuprinde şi următoarele infracţiuni: art. 302 C. pen.; art. 11 din Legea nr. 87/1994; art. 177 din Legea nr. 141/1997.’

Potrivit art. 302 C. pen., „efectuarea, fără autorizaţie, a oricăror acte sau fapte care, potrivit dispoziţiilor legale, sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.

Inculpatul a realizat în fapt un import de autovehicule de transport pasageri (18 autobuze şi un microbuz), însă importul unor astfel de bunuri nu necesită autorizaţie, astfel încât nu este incident art. 302 C. pen.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 87/1994, „sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate statului prin neînregistrarea unor activităţi, pentru care legea prevede obligaţia înregistrării, în scopul obţinerii de venituri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi”.

Tribunalul Timiş a reţinut că prin „neînregistrarea unor activităţi” se înţelege efectuarea acelor activităţi ce constituie obiect de activitate al societăţii comerciale şi pe care aceasta nu le-a înregistrat la Registrul Comerţului. S-a arătat că, potrivit statutului societăţii, obiectul principal de activitate îl constituie „organizarea şi desfăşurarea de activităţi şi servicii în domeniul turismului şi transportului de persoane, marfă şi corespondenţă, în ţară şi străinătate, cu serviciile anexă (enumerate în statut)”. Acest document a fost autentificat (dosar de urmărire penală), funcţionarea societăţii a fost autorizată de către instanţă (dosar de urmărire penală), iar societatea a fost înmatriculată la registrul comerţului şi a primit licenţă de execuţie pentru transporturi internaţionale (dosar de urmărire penală). Prin urmare, în speţă nu se pune problema neînregistrării vreunor activităţi, art. 11 din Legea nr. 87/1994 nefiind incident.

Potrivit art. 177 din Legea nr. 141/1997 (Codul vamal al României), „folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă, constituie infracţiunea de folosire de acte nereale şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”.

Documentele folosite la autoritatea vamală (facturi fiscale etc.) se referă la cele 19 autovehicule prezentate în vamă, elementul nereal referindu-se la modul de achiziţionare al acestora (leasing), şi nu la identitatea fizică a bunurilor, identitate care nu a fost alterată în documentele depuse la organele vamale. Prin urmare, în cazul de faţă nu există documente cu menţiuni nereale, folosite la autoritatea vamală, astfel încât nu este incident art. 177 din Legea nr. 141/1997 (în prezent art. 272 din Legea nr. 86/2006).

Instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică presupune realizarea unei concordanţe între situaţia de fapt reţinută de instanţă şi textul de lege care prevede şi sancţionează fapta infracţională; iar raportat la situaţia de fapt reţinută, încadrarea juridică implică reţinerea exclusiv a infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ),

împotriva deciziei penale nr. 184/A din 9 august 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 6774/30/2009 au declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.l. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.

Recursul declarat de inculpat nu a fost motivat în scris, iar acesta nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a-şi susţine apărarea.

în motivarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş s-a susţinut că decizia este netemeinică sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) C. pen.; sub aspectul greşitei achitări a inculpatului cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 302 C. pen. şi art. 11 din Legea nr. 87/1994, printr-o apreciere insuficientă a materialului probator administrat;, precum şi că este nelegală sub aspectul omisiunii instanţei de apel de a proceda la anularea înscrisurilor falsificate ce au constituit mijloace de săvârşire a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului.

în ceea ce priveşte greşita schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a învederat de procuror că, potrivit art. 177 din Legea nr. 141/1997, infracţiunea constă în folosirea Ia autoritatea vamală a documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă; că Legea nr. 141/1997 are ca obiect juridic protejarea relaţiilor sociale privind regimul vamal al României, şi anume: controlul vamal, vămuirea bunurilor, aplicarea tarifului vamal, precum şi celelalte operaţiuni vamale; iar, din analiza probelor administrate în cauză rezultă că inculpatul a prezentat la autorităţile vamale un contract de leasing ce nu întrunea condiţiile legale ale unui astfel de contract, fiind astfel vorba despre un document vamal ce conţinea date nereale, fiind astfel îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 177 din Legea nr. 141/1997. Pe de altă parte, s-a arătat că infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. este o infracţiune de rezultat ce are ca urmare periculoasă producerea unei pagube; iar, instanţa de apel a apreciat că activitatea frauduloasă a inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, dar şi pe cele ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994, în ambele cazuri parte vătămată fiind statul român reprezentat prin Autoritatea Naţionala a Vămilor -Direcţia Regională Vamală Timişoara. Totodată, s-a susţinut că infracţiunea de contrabandă presupune o activitate de înşelare, deoarece prin modalităţile prevăzute de norma de incriminare se urmăreşte sustragerea de la plata taxelor vamale şi implicit prejudicierea bugetului de stat, respectiv că, chiar dacă faptele de contrabandă reprezintă o anumită formă de înşelăciune a organelor de stat şi sunt susceptibile să aducă importante prejudicii statului prin neachitarea integrală a taxelor vamale datorate, aceasta nu însemnă că s-a produs o înşelăciune în dauna statului, deoarece infracţiunea de contrabandă are un caracter special, înlăturând dispoziţiile legale cu caracter general.

Referitor la greşita achitare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 302 C. pen., s-a susţinut că este rezultatul aprecierii insuficiente a materialului probator administrat în cauză. S-a învederat că, potrivit art. 302 C. pen., infracţiunea constă în efectuarea fără autorizaţie a oricăror acte; sau fapte care, potrivit dispoziţiilor legale, sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit; că are ca obiect juridic general relaţiile sociale referitoare la stabilirea corectă şi exactă a stării de fapt fiscale, colectarea impozitelor, a taxelor şi contribuţiilor şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina contribuabililor sau a altor persoane; că prin operaţiuni de import, export sau tranzit se înţelege vânzarea, cumpărarea sau schimburile de mărfuri, transporturile şi expediţiile internaţionale, vânzarea sau cumpărarea de licenţe şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ, precum şi prospectările, ofertele, demersurile, tratativele şi înţelegerile privind asemenea operaţiuni; iar, din întregul material probator administrat în cauză rezultă că inculpatul a introdus în ţară autobuze în regim de scutire temporară de taxe vamale cu încălcarea dispoziţiilor privind admiterea importului temporar de bunuri, astfel încât apreciem că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii susmenţionate. Inculpatul a introdus autocarele şi microbuzele în ţară în baza unui contract de leasing, ori intenţia evidentă a acestuia a fost aceea de cumpărare a mijloacelor de transport, folosindu-se de acest procedeu cu intenţia clară de a eluda dispoziţiile legislaţiei vamale.

în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 87/1994, s-a subliniat că latura obiectivă a infracţiunii presupune întrunirea cumulativă a două condiţii, şi anume o acţiune de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale faţă de stat, precum şi modalitatea neînregistrării unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării; că sustragerea implică eschivarea subiectului activ, prin fraudă sau viclenie, de a nu presta un serviciu legal datorat, iar modalitatea eschivei este realizată prin neînregistrarea unor activităţi supuse înregistrării potrivit legii, înregistrarea activităţilor constituie un mijloc eficient din partea statului de a ţine în evidenţă sursa impozabilă. Totodată, s-a arătat că, potrivit Legii nr. 87/1994, efectuarea de activităţi permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile, poate avea loc numai în baza unei autorizaţii emise de organul competent sau a unui alt temei prevăzut de lege, iar contribuabilii au obligaţia ca, în termen de 5 zile de la înregistrare, să declare la organul fiscal pe a cărui rază teritorială îşi au sediul, datele în legătură cu subunităţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazine şi cu oricare alte locuri în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri, băncile şi conturile bancare în lei şi în valută, indiferent de locul unde funcţionează, în ţară sau străinătate. S-a mai subliniat şi obligaţia contribuabililor de a evidenţia veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege.

Analizând recursurile declarate de inculpat şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. pr. pen., instanţa constată că sunt neîntemeiate pentru următoarele:

Starea de fapt reţinută de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel este corectă, fiind rezultatul examinării corecte şi complete a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, respectiv: declaraţiile vamale întocmite la intrarea autovehiculelor în ţară (dosar de urmărire penală); contractul de leasing nr. 001 din 27 noiembrie 2000 (dosar de urmărire penală); informaţiile comunicate de Biroul Naţional Interpol (dosar de urmărire penală); procesul-verbal de inventariere nr. 6 din 5 iunie 2002 (dosar de urmărire penală); raportul de expertiză contabilă judiciară (dosar de urmărire penală), actele constitutive ale societăţilor (dosar de urmărire penală). Din probele anterior menţionate rezultă, fără putinţă de tăgadă, că în perioada 12 decembrie 2000 – 12 ianuarie 2001, inculpatul

B.I., în calitatea de administrator al societăţii comerciale cu răspundere limitată din Timişoara, a efectuat un număr de 19 importuri de autocare în regim temporar, folosindu-se în faţa autorităţilor vamale de contractul de leasing nr. 001 din 27 noiembrie 2000 şi de actul adiţional la acesta încheiat cu persoana juridică străină

I.N.B. O.E., care nu îndeplinea condiţiile legale pentru a încheia un contract de leasing. Relevant în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, aşa cum corect a apreciat şi prima instanţă, este faptul că inculpatul deţinea şi calitatea de asociat al I.N.B. O.E., calitate în care, este cu neputinţă de tăgăduit, avea cunoştinţă de obiectul de activitate ai acesteia, respectiv de faptul că nu avea calitatea de a încheia contracte de leasing, urmărind obţinerea unui beneficiu material constând în neplata taxelor şi drepturilor vamale aferente.

încadrarea juridică dată faptelor inculpatului de către Tribunalul Timiş este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi 13 C. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 87/1994, în varianta iniţială, se prevede că: „Sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile, sau efectuarea oricăror alte operaţiuni în acest scop se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.” în urma modificării acestei legi prin O.G. nr. 61/2002 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 79/2003, în art. 11 se prevedea: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte: a) sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri; b) sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive”. Este adevărat că prin Legea nr. 241/2005 s-a dispus abrogarea Legii nr. 87/1994, dar în art. 9 se prevede: „Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate”. Astfel, această abrogare nu este identică cu dezincriminarea, cel puţin nu în totalitate, întrucât unele fapte au fost menţinute ca infracţiuni, existând o continuitate a incriminării, fiind efectuată doar o schimbare a sediului acesteia.

Prin urmare, în mod corect atât Judecătoria Timişoara, cât şi Tribunalul Timiş au constatat că se impune reţinerea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), iar nu infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, raportat la limita maximă a pedepsei prevăzute de lege la data comiterii infracţiunii – de 7 ani, şi nu de 8 ani ca în ipoteza invocată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara.

Pe de altă parte, starea de fapt reţinută în baza probelor administrate în cauză, care coincide cu cea descrisă în rechizitoriu, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994, infracţiune ce presupune ca sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate statului să se realizeze prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării, în scopul obţinerii de venituri. în realitate, inculpatul a folosit contractul de leasing şi actul adiţional al acestuia la autorităţile vamale pentru a obţine exonerarea de la plata obligaţiilor aferente importului celor 19 autovehicule, ceea ce

nu echivalează cu desfăşurarea unei activităţi neînregistrate. Astfel, în raport cu obiectul de activitate al societăţii comerciale cu răspundere limitată – acela de organizare şi desfăşurare de activităţi şi servicii în domeniul turismului şi transportului de persoane, marfă şi corespondenţă în ţară şi străinătate, importul celor 18 autocare transport persoane şi un microbuz nu reprezintă altceva decât achiziţionarea de mijloace cu ajutorul cărora să se realizeze activitatea societăţii, şi nu operaţiunea care, în sine, conduce la obţinerea veniturilor. Instanţa de recurs constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 87/1994 se referă la activitatea societăţii, la calitatea acesteia de prestator de bunuri şi servicii, iar nu la aceea de consumator de mijloace fixe sau mobile.

în concluzie, instanţa de recurs constată că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), constând în sustragerea de la plata obligaţiilor aferente importurilor a 19 vehicule prin integrarea lor în regimul vamal de admitere temporară, deşi nu întruneau condiţiile reglementate de art. 27 din O G. nr. 51/2001.

în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la infracţiunea prevăzută de art. 302 C. pen. se constată că este nefondat. în acest sens, se reţine că textul legal sus menţionat incriminează efectuarea, fără autorizaţie, a oricăror acte sau fapte care, potrivit dispoziţiilor legale, sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit. Dispoziţia de incriminare se completează cu dispoziţiile legale care stabilesc conţinutul şi caracteristicile operaţiunilor de import, export şi tranzit, rezultând că aceasta constituie o dispoziţie-cadru, care se individualizează în mod diferit, într-un moment sau altul, în funcţie de legea specială care în acel moment reglementează operaţiunile de import ori export. Prin H.G. nr. 215 din 30 aprilie 1992, privind regimul licenţelor de export sau import al României (abrogată prin H.G. nr. 1526/2003), în vigoare la data comiterii faptelor se prevedea că „exportul şi importul mărfurilor din şi în teritoriul vamal al României sunt liberalizate, nefiind supuse licenţelor de export, respectiv import” (art. 2). în art. 3 al aceluiaşi act normativ sunt reglementate situaţiile în care sunt necesare licenţe de export şi, respectiv, import, după cum urmează: „Fac excepţie de la prevederile art. 2 mărfurile supuse unor restricţii cantitative, regimului de control în conformitate cu angajamentele internaţionale asumate de România privind neproliferarea armelor de distrugere în masă şi a rachetelor purtătoare, a materialelor radioactive, instalaţiilor nucleare şi materialelor de interes nuclear, precum şi orice alte mărfuri supuse controlului, conform prevederilor prezentei hotărâri, pentru care sunt necesare licenţe de export şi, respectiv, import. Totodată, sunt supuse regimului de licenţe operaţiunile comerciale cu decontarea în conturi de cliring, de barter sau de cooperare convenite pe baza unor acorduri guvernamentale, cele pentru recuperarea creanţelor externe ale statului, cele care se realizează pe baza unor credite acordate sau contractate la nivel guvernamental, precum şi operaţiunile legate de export-import. ” Având în vedere starea de fapt reţinută în cauză, se constată că în mod corect instanţele de fond au dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 302 C. pen., întrucât importul de autovehicule de transport persoane nu necesita autorizaţie în perioada 12 decembrie 2000 – 12 ianuarie 2001.

Nici criticile legate de soluţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal nu sunt întemeiate. Prin acest articol a fost incriminată „folosirea la autoritatea vamală a documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau

I BAROUL BUCUREŞTI j

bunuri decât cele prezentate în vamă”. Este adevărat că în speţă se impută inculpatului folosirea de documente comerciale (contractul de leasing nr. 001 din 27 noiembrie 2000 încheiat între I.N.B. O.E. şi SC I.N.B. SRL) care prezintă o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii, însă acestea se referă la bunurile achiziţionate de firma inculpatului, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sus menţionate. Din analiza dispoziţiilor art. 177 din Legea nr. 141/1997 rezultă că acestea se referă la ipoteza în care actele prezentate la autoritatea vamală nu aparţin mărfurilor importate/exportate, ceea ce este posibil numai în cazul bunurilor ce nu sunt individual determinate, cum sunt autocarele în cauză. în acest sens, se reţine şi faptul că prin compararea procesului-verbal de inventariere nr. 6 din 5 iunie 2002 şi anexa acestuia întocmite de reprezentanţii DRVI Timişoara cu declaraţiile vamale întocmite la intrarea în ţară şi contractul de leasing se constată că actele se referă la aceleaşi bunuri. în motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a susţinut că ar fi neîntemeiată schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. deoarece ar avea un obiect juridic diferit, iar infracţiunea de contrabandă are un caracter special, înlăturând dispoziţiile legale cu caracter general; susţinere neîntemeiată în raport cu dispoziţiile art. 334 şi 317 C. pr. pen. în acest sens, se constată că, potrivit art. 317 C. pr. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei. în accepţiunea art. 317

C. pr. pen., prin faptă arătată în rechizitoriu se înţelege descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, de a învesti instanţa, o atare condiţie fiind îndeplinită doar în cazul în care fapta arătată în rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru aceasta. Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că niciuna dintre faptele descrise în rechizitoriu nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997, dar sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), aceasta fiind încadrarea juridică corectă. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune: inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, fiind mai gravă înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. în cauză, inculpatul a indus în eroare autorităţile vamale, în speţă statul, prin folosirea contractului de leasing nr. 001/2000, pentru a crea impresia că bunurile importate beneficiază de scutire de plata drepturilor vamale, astfel că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. Totodată, instanţa constată că infracţiunea prev. de art. 177 din Legea nr. 141/1997 (actual art. 272 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal) nu are caracterul de normă specială în raport cu dispoziţiile C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), reglementând aşa cum bine a arătat Parchetul un obiect juridic diferit.

în ceea ce priveşte cuantumul pedepselor aplicate şi modalitatea de executare, instanţa de recurs constată că, potrivit C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. Conform dispoziţiilor art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură

de constrângere şi un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Instanţa de recurs reţine şi că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptelor comise, urmărind reintegrarea inculpatului în societate.

în procesul individualizării pedepselor se parcurg mai multe etape succesive care au criterii specifice de apreciere (faptă – amploarea prejudiciilor cauzate, metode folosite pentru săvârşire, gradul de premeditare etc.; făptuitor – conduita socială până la faptă, antecedente penale, poziţia în procesul penal, încercarea de înlăturare sau chiar înlăturarea ori ameliorarea efectelor infracţiunii; pericol social concret rezultat din pluralitatea de infracţiuni, din perseverenţa infracţională etc.), criterii indicate ca atare de lege ( C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )); dar, în final, judecătorul trebuie să facă o apreciere globală, în cadrul căreia se impun a fi coroborate toate elementele concrete rezultate din etapele succesive. Această apreciere globală finală care fundamentează opţiunea pentru pedeapsa ce urmează a se aplica şi în general pentru un anume regim sancţionator, condiţionează eficienţa deciziei judiciare în atingerea scopului reglementat de legiuitor.

Faţă de aceste aspecte, se reţine că în urma activităţii de inducere în eroare s-a creat un prejudiciu mare, faptele au caracter de continuitate, iar inculpatul a avut o conduită nesinceră şi nu a colaborat cu organele judiciare. Astfel fiind, instanţa de recurs apreciază că pedepsele de 4 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), de 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi 13 C. pen., precum şi pedeapsa rezultantă de

4 ani închisoare cu executarea în regim de deţinere sunt în măsură să conducă la realizarea scopului educativ şi de prevenţie prevăzut de lege.

în ceea ce priveşte critica Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş privind omisiunea instanţei de a proceda la anularea înscrisurilor falsificate, instanţa de recurs constată că aceasta nu a fost invocată şi cu ocazia declarării sau susţinerii apelului împotriva sentinţei penale nr. 1406 din 18 iunie 2009 a Judecătoriei Timişoara. Astfel, nefăcând obiectul cenzurii instanţei de apel, este inadmisibilă invocarea direct în această etapă procesuală.

Faţă de aspectele anterior arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen. instanţa a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpatul B l. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva deciziei penale nr. 184/A din 9 august 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 6774/30/2009.