8. Infracţiunea de lipsire de libertate. Elemente constitutive. Latura obiectivă.
Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra libertăţii persoanei.
Codul penal, art. 189 alin.1
Potrivit art. 189 C.pen, lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani”.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, presupune o faptă prin care o persoană este lipsită de libertatea fizică, adică de posibilitatea de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu propria voinţă. În condiţiile speţei, se observă că libertatea de voinţă a părţii vătămate a fost afectată de o constrângere fizică şi morală folosită de inculpat, care a cauzat acesteia o puternică stare de teamă. În atare situaţie, chiar dacă în condiţii obişnuite, partea vătămată ar fi avut posibilitatea de a părăsi pe fereastră încăperea în care a fost închis, datorită stării de teamă insuflată de inculpat, acesta nu a putut să acţioneze cu voinţă liberă, fiind astfel lipsită în mod evident de libertate.
Curtea de Apel Bacău – Secţia penală
Decizia nr. 612 din 16 octombrie 2008
Prin sentinţa penală nr. 84 din 26.04.2007 a Judecătoriei Bicaz a fost achitat inculpatul I.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire de libertate, prev. de art. 189 al. 1 C. penal, şi de tâlhărie, prev. de art. 211 al. 2 lit. b şi c C. penal, în tem. dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 al. 1 lit. a C. pr. penală.
Pentru pronunţarea sentinţei, analizând probele administrate în cauză, prima instanţă de fond a reţinut următoarele considerente:
Potrivit actului de sesizare, inculpatul a cerut explicaţii părţii vătămate D.V. pentru sustragerea unui telefon mobil şi ochelari de soare şi pentru această bănuială l-a încuiat în camera pensiunii A.” din staţiunea D. şi, ulterior, l-a lovit şi i-a luat o giacă, obiecte de aur şi bani.
Din declaraţiile martorului Pancu Ioan, patronul pensiunii, rezultă că nici acesta, nici familia sa nu au sesizat zgomote care să indice un conflict între inculpat şi partea vătămată în localul pensiunii( f. 31, ds.).
În apărarea sa, inculpatul a prezentat imagini cu clădirea pensiunii din care se deduce că partea vătămată, care a fost închisă în camera închiriată la pensiunea A.”, ar fi avut posibilitatea să escaladeze fereastra şi să iasă pe terasa pensiunii, de unde avea acces să coboare pe scări.
De asemenea, în favoarea inculpatului s-a reţinut că atunci când a aflat că este căutat de poliţie la pensiunea unde fusese cazat, s-a întors de îndată din Piatra Neamţ cu autoturismul propriu în care se aflau geaca părţii vătămate şi în buzunarul acesteia mai multe obiecte. Dacă ar fi avut intenţia să însuşească aceste bunuri, inculpatul avea posibilitatea să le ascundă sau să le arunce ca fiind inutile, însă el s-a întors la pensiune şi a predat bunurile de bună voie poliţiştilor.
Faţă de starea materială bună a inculpatului nu este logic ca acesta să intenţioneze sustragerea unei haine lipsită de valoare a părţii vătămate iar cu privire la obiectele aflate în buzunarul acestei haine nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar fi cunoscut despre existenţa lor.
Prima instanţă a reţinut şi faptul că partea vătămată D.V. este cel care prin comportamentul său a declanşat conflictul dintre el şi inculpat, declaraţia acestuia dată la urmărirea penală nu poate fi credibilă fiind evident că a fost scrisă la dictare, prin folosirea artificioasă a unor termeni juridici, iar audierea nemijlocită a părţii vătămate în cercetarea judecătorească nu a fost posibilă tocmai datorită atitudinii procesuale a acestuia, care a refuzat să se prezinte pentru audiere.
Făcând sinteza acestor elemente de fapt, prima instanţă a constatat că acuzaţiile de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal aduse inculpatului nu sunt dovedite prin probele care s-au administrat în cauză, şi în tem. art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 al. 1 lit. a C. pr. penală a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 189 C. penal şi art. 211 al. 2 lit. b şi c C. penal.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz invocând următoarele motive:
Fără temei, instanţa a considerat că nu există probe care fac dovada săvârşirii faptelor de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal comise de inculpat, fără a reţine declaraţiile părţi vătămate D.V. şi declaraţiile martorilor B.E., C.C., F.V., P.V., P.I., certificat medico-legal eliberat de SML Neamţ, proces verbal de ridicare a bunurilor mobile luate de inculpatul I.D. din posesia părţii vătămate din autoturismul inculpatului, procesul verbal de cercetare la faţa locului.
În primă instanţă, au fost administrate probe nelegale, cum ar fi prezentarea unui portofel” bărbătesc pentru a se demonstra că inculpatul nu a sustras portofelul părţii vătămate sau a unui film cu imagini asupra pensiunii, pentru a se demonstra că partea vătămată avea posibilitatea să se elibereze singur prin escaladarea ferestrei camerei unde a fost închis.
În motivele de apel a fost invocată şi excepţia de incompatibilitate a judecătorului investit cu soluţionarea cauzei, acelaşi judecător soluţionând propunerea de arestare preventivă a inculpatului, formulată de parchet reţinând în motivarea încheierii din 26.10.2006 că nu există probe care să dovedească vinovăţia inculpatului în această cauză, aceiaşi motivare fiind preluată şi în considerentele sentinţei atacată în apel.
S-a invocat ca motiv de nelegalitate a sentinţei şi faptul că prin dispozitiv s-a pronunţat achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de lovire prev. de art. 180 al. 1 C. penal, deci într-o altă încadrare juridică decât cea privind infracţiunea dedusă judecăţii prin actul de sesizare, fără a se aplica în prealabil procedura prev. de art. 334 C. pr. penală.
Analizând motivele de apel invocate şi examinând cauza sub toate aspectele conform dispoziţiilor art. 371 al. 2 C. pr. penală care instituie efectul devolutiv al apelului, tribunalul a constatat întemeiat apelul declarat în cauză dar pentru motivele ce analizate în continuare:
În primul rând, s-a constatat ca fiind neîntemeiată excepţia de incompatibilitate invocată în motivele Parchetului. Judecătorul cauzei în fond a soluţionat o cerere de liberare provizorie prin încheierea din 26.10.2006, dosar nr. 1991/2006 şi nu o propunere de luare a măsurii arestării preventive, încheierea fiind menţinută prin încheierea nr. 36/r.a.p./2.11.2006 a Tribunalului Neamţ, care a respins recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz.
În considerentele încheierii din 26.10.2006, a fost făcută o analiză a probelor astfel cum erau administrate în stadiul procesual al cauzei la data respectivă şi numai în vederea verificării cerinţelor de admisibilitate a cererii de liberare provizorie, astfel că nu se poate susţine cu temei că judecătorul şi-a exprima astfel părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată asupra fondului cauzei. În această concepţie de interpretare ar însemna că ori de câte ori un judecător se pronunţă asupra menţinerii măsurii arestării preventive în timpul judecării cauzei, în tem. art. 300/2 C. pr. penală, făcând analiza temeiurilor care au determinat arestarea preventivă care implică şi existenţa temeiurilor privind vinovăţia penală a inculpatului, să devină incompatibil a soluţiona fondul cauzei penale, ceea ce nu poate fi admis.
De asemenea, nu sunt întemeiate motivele de apel privind schimbarea neprocedurală a încadrării juridice stabilită prin rechizitoriu, deoarece în dispozitivul sentinţei şi în minută, este menţionată în paranteză denumirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ceea ce demonstrează că indicarea art. 180 al. 1 C. penal în loc de art. 189 al. 1 C. penal, este o simplă eroare materială înlăturată chiar prin indicarea corectă a denumirii infracţiunii.
Privind fondul cauzei, s-au reţinut următoarele împrejurări de fapt:
În data de 1.10.2006, atât inculpatul I.D. cât şi partea vătămată D.V. s-au cazat la pensiunea A. din staţiunea D., jud. Neamţ, partea vătămată fiind invitat de către martora B.E., care era angajata la această pensiune.
În ziua următoare, pe data de 2.10.2006, inculpatul împreună cu soţia sa, M.A. s-au plâns inclusiv administratorului pensiunii, martora P.V. despre faptul că le-au dispărut o pereche de ochelari şi un telefon mobil. De asemenea, inculpatul i-a spus administratorului pensiunii că îl suspectează pe D.V. că i-a sustras bunurile respective, iar în jurul orelor 20,30 inculpatul a mers în camera unde se afla cazat partea vătămată şi i-a cerut acestuia să-i restituie ochelarii de soare şi telefonul mobil.
Din declaraţiile părţii vătămate coroborate cu declaraţia inculpatului şi certificatul medico-legal nr.1387 din 4.10.2006 a SML Neamţ, rezultă că inculpatul a lovit pe partea vătămată cauzându-i leziuni pentru care au fost necesare 3-4 zile de îngrijiri medicale (f. 49, ds.), acuzându-l că i-a sustras ochelarii de soare şi telefonul mobil, şi l-a deposedat pe acesta de un lanţ cu medalion, un inel tip ghiul, un telefon mobil marca S.” şi un portofel în care se afla suma de 3.500 lei, conform declaraţiilor părţii vătămate.
De asemenea, inculpatul a constrâns partea vătămate să se dezbrace, i-a luat hainele inclusiv o geacă de culoare închisă, pentru a-l împiedica astfel să părăsească camera, şi l-a încuiat cu cheia în camera respectivă.
Martora B.E. a declarat că, deoarece s-au auzit zgomote în camera părţii vătămate, a fost trimisă de P.V., administratorul pensiunii, să vadă ce se întâmplă şi atunci când a ajuns în dreptul uşii de la această cameră a auzit pe partea vătămată rugându-l insistent pe inculpat să-l lase în pace pentru că nu cunoaşte nimic despre ochelari şi telefonul mobil.
Din declaraţia părţii vătămate, se reţine că inculpatul a revenit în camera sa în jurul orelor 23,00, cerând acestuia iarăşi să-i restituie telefonul mobil şi ochelarii, iar în jurul orei 22,00 inculpatul a mers şi în camera martorei B.E. pe care a întrebat-o, de asemenea, despre bunurile care îi lipseau.
În dimineaţa zilei următoare, în data de 3.10.2006, inculpatul a plătit la recepţia pensiunii preţul cazării părţii vătămate în sumă de 150 lei, adăugând 50 lei mai mult şi folosind fără a încerca să se ascundă de cei prezenţi, portofelul acestuia.
De asemenea, din declaraţia părţii vătămate, rezultă că în aceiaşi dimineaţă, în jurul orei, 8,00, inculpatul a mers în camera acestuia i-a restituit hainele şi încălţămintea şi i-a cerut să se îmbrace pentru că vor merge la poliţie.
Inculpatul l-a constrâns prin ameninţare pe partea vătămată să meargă în maşina marca R” cu nr. de înmatriculare .., şi împreună au plecat spre viaductul P.L.. În timpul deplasării inculpatul a oprit autoturismul într-o parcare încercând prin ameninţări să-l determine pe partea vătămată să recunoască că i-a sustras telefonul mobil şi, după aceea, în jurul orei 10,30 a lăsat pe partea vătămată la sensul giratoriu din P.L. acesta primind de la inculpat şi suma de 40 lei, pentru a putea călători în continuare.
Cu privire la împrejurările în care au plecat de la pensiune, în dimineaţa zilei de 3.10.2006, inculpatul a declarat că partea vătămată a fost cel care l-a rugat să-l ia cu autoturismul său până la viaductul P.L., (f. 3, ds. 1941/2006 şi f. 18, ds. 2158/2006), declaraţiile acestora rămânând astfel contradictorii pentru că nu au fost administrate alte probe care să lămurească această împrejurare.
Partea vătămată D.V. a sesizat organele de poliţie din com. C., jud. Neamţ, despre faptele a căror victimă a fost.
Ulterior, după ce a ajuns în Piatra Neamţ, inculpatul a fost anunţat prin telefon de către lucrătorii de poliţie că este necesar să se prezinte la faţa locului la pensiunea A.”, acesta revenind la sediul pensiunii în aceiaşi zi, 3.10.2006.
Potrivit procesului verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiilor inculpatului, părţii vătămate şi martorilor asistenţi C.C. şi F.V. (f. 86 şi 88, ds.) în autoturismul inculpatului au fost găsite o haină – geacă – un telefon mobil, un lanţ şi un inel din aur, obiecte aparţinând părţii vătămate.
Inculpatul s-a apărat în declaraţiile sale arătând că după ce partea vătămată a coborât din maşina sa nu a observat că acesta şi-a lăsat haina pe bancheta din spate şi nici nu a ştiut că în buzunare se află telefonul mobil şi obiectele din aur şi susţinând că şi el a avut intenţia de a sesiza poliţia despre sustragerea telefonului său mobil.
Făcând sinteza elementelor analizate anterior, se reţine în sarcina inculpatului că în noaptea de 2/3.10.2006, inculpatul l-a lipsit de libertate în mod ilegal pe partea vătămată D.V. pe care l-a încuiat în camera în care se afla cazat în pensiunea A.” din staţiunea D., acesta fiind împiedicat părăsească camera mai ales prin starea de temere care i-a creat-o inculpatul atunci când l-a lovit cauzându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 3-4 zile de îngrijiri medicale, şi că în ziua de 3.10.2006, în jurul orei 10,30 l-a deposedat pe partea vătămată de bunurile menţionate, înainte ca acesta să coboare din autoturismul său la viaductul P.L..
S-a reţinut că în drept, faptele respective constituie infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 C. pen, şi de tâlhărie, prev. de art. 211 al. 2 lit. b şi al. 2 /1 lit. a C. pen.
Sub aspectul laturii subiective, este relevant de reţinut că mobilul actelor materiale comise de inculpat a fost ca acesta să-şi facă dreptate singur” convins fiind în reprezentările sale psihice că partea vătămată i-a sustras telefonul mobil şi ochelarii de soare şi că acesta trebuie constrâns mai înainte de a pleca de la pensiune să-i restituie bunurile respective. Acest scop al acţiunilor inculpatului rezultă din toate declaraţiile analizate, inculpatul făcând cercetări proprii” şi întrebând pe toţi cei care se aflau în localul pensiunii în ziua de 2.10.2006, despre bunurile pe care le pierduse. Însă, aceste elemente ale laturii subiective ale infracţiunilor au relevanţă la individualizarea judiciară a pedepselor care se aplică în cauză, pentru că faptele de lipsire de libertate şi de tâlhărie s-au consumat, fiecare în parte, în momentul comiterii lor, chiar dacă inculpatul s-a întors din Piatra Neamţ la pensiunea A.” de îndată ce a fost încunoştinţat că este căutat de poliţie, având în autoturism bunurile părţii vătămate.
În consecinţă, s-a constatat că în mod nefondat, în raport cu întreg probatoriul administrat, prima instanţă a pronunţat achitarea inculpatului considerând că faptele descrise anterior nu există, astfel că în tem. art. 379 pct. 2 lit. a C. pr. penală s-a admis apelul Parchetului, s-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală nr. 84 din 26.04.2007 a Judecătoriei Bicaz şi judecând în fond, conform art. 345 şi urm. C. pr. penală, s-a dispus condamnarea inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz nr. 694/P/2006.
La individualizarea judiciară a pedepselor care s-au aplicat pentru infracţiunile aflate în concurs real, în cadrul elementelor de individualizare prev. de art. 72 C. penal, s-au avut în vedere gradul de pericol social concret al faptelor, relativ redus în raport cu toate împrejurările comiterii lor aşa cum au fost analizate anterior, disponibilitatea de cooperare a inculpatului care îndată ce a cunoscut că este căutat de poliţie, s-a întors la pensiunea A.” fără a încerca să ascundă bunurile părţii vătămate care se aflau în autoturismul său şi buna credinţă procesuală a inculpatului care nu a negat nici un moment existenţa conflictului care l-a avut cu partea vătămată în toată desfăşurarea care a avut loc.
De asemenea s-a apreciat că situaţia familială a inculpatului, căsătorit, cu un copil minor în întreţinerea sa şi lipsa antecedentelor penale, oferă temeiuri importante pentru a reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante personale în cadrul dispoziţiilor art. 74, 76 al. 1 C. penal, astfel încât pedepsele stabilite au fost coborâte sub minimul special prevăzut în textele sancţionatoare.
În aceiaşi măsură, înlăturarea consecinţelor faptelor comise prin restituirea bunurilor către partea vătămată care, astfel, nu a mai justificat interes să se constituie parte civilă împotriva inculpatului, regretul manifestat de către inculpat pentru comiterea acestor fapte, dar şi perioada de timp semnificativă care a trecut de la data faptelor şi până la data soluţionării acestui apel, au îndreptăţit instanţa să constate că scopul pedepsei se poate realiza şi fără efectivă dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prev. de art. 8 al. 1 şi 2 C. penal.
De asemenea, în tem. art. 71 al. 1 C. penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza II-a şi b C. penal, şi în tem. art. 71 al. 5 C. penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.
Pentru aceste considerente prin decizia penală nr. 117/AP din 10.04.2008 pronunţata de Tribunalul Neamţ s-a dispus:
În tem. art. 379 pct. 2 lit. a C. pr. penală s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz împotriva sentinţei penale nr. 84 din 26.04.2007 a Judecătoriei Bicaz, s-a desfiinţat în totalitate sentinţa şi judecând în fond conform dispoziţiilor art. 345 şi urm. C. pr. penală:
A fost condamnat inculpatul I.D., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 al. 2 lit. b şi c C. penal, cu aplic. art. 33 lit. a C. penal, art. 74, 76 al. 1 lit. b C. penal la pedeapsa de 2 ( doi ) ani, închisoare.
A fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 al. 1 C. penal, cu aplic. art. 33 lit. a C. penal, art. 74, 76 al. 1 lit. c C. penal, la pedeapsa de 1( un ) an, închisoare.
În tem. art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b C. penal s-a aplicat inculpatului I.D. pedeapsa rezultantă de 2(doi) ani, închisoare.
În tem. art. 88 C. penal s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive cuprinsă între data de 03.10.2006 şi data de 26.10.2006.
În tem. art. 81 al. 3 C. penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani, închisoare, pe durata termenului de încercare de 4 ani şi atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. penal privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.
În tem. art. 71 al. 1 C. penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza II-a şi b C. penal şi în tem. art. 71 al. 5 C. penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
S-a constatat că partea vătămată D.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de avocat ales.
În tem. art. 191 C. pr. penală a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 600 lei, cheltuieli judiciare avansate în urmărirea penală şi primă instanţă de fond.
În tem. art. 192 al. 3 C. pr. penală cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.
Împotriva deciziei penale mai sus menţionate a declarat recurs în termen legal inculpatul I.D..
În motivarea recursului, inculpatul a solicitat casarea deciziei penale de condamnare şi menţinerea sentinţei penale nr. 84/26.04.2007 pronunţată de prima instanţă, susţinând că din ansamblul materialului probator administrat în cauză nu se poate desprinde cu certitudine vinovăţia sa. În acest sens, inculpatul solicită aplicarea regulei in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, soluţia ce se impune este achitarea sa de către instanţa de judecată.
Analizând decizia penală recurată din oficiu în limitele cazurilor de casare prev. de art. 385/9 Cod pr. penală ce se iau în considerare din oficiu, Curtea a constat că recursul declarat în cauză este nefondat urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce s-au înfăţişat în continuare.
Starea de fapt reţinută de instanţa de apel este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală. În mod judicios, Tribunalul Neamţ în urma reanalizării ansamblului probator administrat în cauza pendinte, a reţinut o situaţie de fapt identică cu cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpatului. Astfel în mod just instanţa de apel a reţinut că inculpatul a lovit partea vătămată cauzându-i leziuni vindecabile în 3-4 zile îngrijiri medicale după care folosind violenţa fizică a deposedat-o de un lanţ cu medalion, un inel, un telefon mobil, un portofel în care se afla suma de 3500 lei, precum şi o parte din hainele pe care le purta la acel moment. De asemenea corect Tribunalul Neamţ a reţinut că inculpatul a lipsit de libertate pe partea vătămată D.V. încuind-o în camera de hotel după ce anterior i-a luat hainele pentru a nu putea părăsi camera.
Situaţia de fapt reţinută este relevată în principal de elementele de fapt ce rezultă din declaraţiile părţii vătămate coroborate cu declaraţia martorei B.E.G. care a observat personal cum inculpatul o acuza virulent că i-a sustras bunuri şi a sesizat discuţii contradictorii purtate între aceleaşi persoane în camera în care se afla partea vătămată.
Acuzaţiile reţinute în actul de inculpare al instanţei sunt confirmate şi de probele indirecte administrate în cauză – declaraţiile martorilor asistenţi Chirilă Constantin şi Floroaia Vasile, care au observat cum în maşina inculpatului s-au găsit bunurile ridicate prin violenţă de la partea vătămată, certificatul medico-legal nr.1387 din 4.10.2006 emis de SML Neamţ care atestă existenţa leziunilor suferite de D.V. ca urmare a actelor de violenţă exercitate de inculpat, procesele verbale de constatare şi de restituire a bunurilor sustrase, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului date în cursul procesului penal.
Instanţa de recurs nu poate primi susţinerile inculpatului potrivit cărora partea vătămată nu a fost lipsită efectiv de libertate, întrucât aceasta avea posibilitatea de a ieşi din cameră pe fereastră.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal presupune o faptă prin care o persoană este lipsită de libertatea fizică, adică de posibilitatea de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu propria voinţă. În condiţiile speţei, se observă că libertatea de voinţă a părţii vătămate a fost afectată de o constrângere fizică şi morală folosită de inculpat, care a cauzat acesteia o puternică stare de teamă. În atare situaţie, chiar dacă în condiţii obişnuite, partea vătămată D.V. ar fi avut posibilitatea de a părăsi pe fereastră încăperea în care a fost închis, datorită stării de teamă în care se afla, acesta nu a putut să reacţioneze cu voinţă liberă, fiind astfel lipsită în mod evident de libertate.
Nefondate sunt şi criticile inculpatului referitoare la înlăturarea nejustificată a declaraţiei martorei B.E.G. dată în faţa instanţei.
În susţinerea acestei teze, inculpatul sesizează existenţa unor contradicţii între declaraţiile date de martora sus menţionată în cele două faze procesuale. În atare situaţie, inculpatul critică omisiunea instanţei de apel de a lua în considerare elementele de fapt ce rezultă din declaraţiei martorei B.E.G. dată în cursul cercetării judecătoreşti, care a ţinut cont doar de declaraţia acesteia din cursul urmăririi penale.
Potrivit art.63 al.2 Cod pr.penală probele nu au valoarea dinainte stabilită, iar în conformitate cu art.62 din acelaşi cod, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au îndatorirea să lămurească, pe bază de probe cauza sub toate aspectele.
Prin urmare, se impune concluzia că mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând deosebire în ceea ce priveşte forţa lor probantă, în raport cu împrejurarea dacă ele au fost administrate în cursul urmăririi penale ori al cercetării judecătoreşti.
Curtea reaminteşte că în lipsa unui temei legal care să reglementeze o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale părţilor vătămate, inculpatului sau ale martorilor, instanţa poate să considere, atunci când declaraţiile acestora sunt contradictorii, că numai una dintre ele este expresia adevărului. Într-o asemenea situaţie, instanţa a reţinut că sunt expresia adevărului acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
În lumina acestor considerente, constatând că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, nefiind incident nici unul din cazurile de casare prev. de art.385/9 Cod pr.penală, Curtea în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b Cod pr.penală a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul inculpat I.D..
