GAA, prin mandatar GAŞ, a chemat în judecată pe pârâta ,
solicitând obligarea acesteia la restituirea bunurilor de aur şi pietrelor preţioase,
menţionate în procesele verbale nr.795/20.08.1948 şi fila nr.1 şi nr.796/20.081948.
În motivarea, reclamanta a arătat că în anul 1948, tatălui său AI, i s-a confiscat
întreaga avere, aşa cum rezultă din procesele verbale nr.761, 762, 763, 795 şi fila
nr.1 şi nr.796. Prin procesul verbal nr.795/20.08.1948 şi fila nr.1 s-au confiscat patru
monezi de aur americane de 5 dolari emise în 1795, 4 monezi de aur de 10 dolari, emise
în 1795, 23 de pietre preţioase, după cum urmează: o bucată piatră preţioasă safir
de 27,6 carate, o bucată piatră preţioasă rubin de 15,2 carate, o bucată piatră preţioasă
briliant de 18,2 carate, 8 pietre preţioase diamant de 1,2 carate şi 12 bucăţi pietre
preţioase diamant de 1,3 carate. S-au mai confiscat 100 bucăţi monezi de aur Carol I de 32
gr. bucata, 100 monezi aur Carol al II-lea de 42 gr. bucata, 315 monezi de aur franţuzeşti de 32 gr. bucata şi 218 monezi aur turceşti de 16 gr. bucata. În cuprinsul procesului verbal nr.796/20.08.1948 s-a făcut menţiune cu privire la împrejurarea că s-au confiscat şi naţionalizat o colecţie de monezi de aur, câte 4 din fiecare valoare, această colecţie regăsindu-se, după cum reiese din procesul verbal nr.796, în totalul monezilor preluate, cu specificaţia că „erau de calitate ca şi noi”.
Prin sentinţa civilă nr.6162/06.10.2006 s-a admis excepţia de necompetenţă
materială a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, invocată din oficiu de instanţă şi s-a
declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în
vederea valoarea obiectului acţiunii, mai mare de 5.000.000.000 Lei Rol. Prin sentinţa
civilă nr.1488/16.11.2006, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia de
necompetenţă materială a tribunalului, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea
Judecătoriei Sector 6, a constatat conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul
spre soluţionarea conflictului negativ Curţii de Apel Bucureşti. Prin sentinţa civilă
nr.19 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr.
35333/3/2006, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Sector 6 Bucureşti. S-a reţinut de către Curte că, potrivit art. 26 alin. 1 din OUG nr.
190/2000, competenţa de soluţionare a cererilor formulate de persoane fizice sau juridice
pentru restituirea obiectelor din metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase,
preluate abuziv de stat sunt de aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul sau sediul reclamantul, iar în cauză reclamanta domiciliază în Sectorul 6. S-a
mai arătat că normele generale cuprinse în dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b c.p.civ. nu
sunt aplicabile în speţă, întrucât nu valoarea pretenţiilor a fost avută în vedere de
legiuitor prin normele speciale amintite, ci o competenţă specială determinată de
domiciliul părţii îndreptăţite.
Pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr.
3748/303/2006 la 22.08.2007.
La 09.10.2007, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a
solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii aurului fin conţinut de monezile
menţionate în procesele verbale nr.795/20.08.1948 şi fila nr.1 şi nr.796/20.08.1948
(96 bucăţi monezi de aur Carol I de 32 gr. bucata, 96 monezi aur Carol al II-lea de 42 gr.
bucata, 311 monezi de aur franţuzeşti de 32 gr. bucata şi 214 monezi aur turceşti de
16 gr.), la restituirea în natură sau în bani în situaţia în care restituirea în natură
nu mai este posibilă a monezilor conţinute în colecţia numismatică preluată în tezaurul
ţării, aşa cum reiese din procesul verbal nr.796/20.08.1948 – cele 8 monezi de aur de
5 respectiv 10 dolari, precum şi 4 monede jubiliare Carol I-România 1866-1906, 4 medalii
jubiliare 1939-1940 Galben mare Carol al II-lea (Lupoaica, Capitolina, Ţăranul cosaş),
4 monede de 100 de franci Franţa şi 4 monede de 5 altîni Turcia Abdul Hamid I. Toată
această colecţie formată din 24 de monede, reclamanta a solicitat să îi fie restituită
în natură, iar în situaţia în care aceasta nu mai este posibil să se dispună plata
echivalentului în lei, având în vedere rapoartele de expertiză efectuate în cauză şi
făcându-se aplicarea art.4 din Legea nr.182/2000. În ce priveşte pietrele preţioase, având
în vedere că acestea au fost preluate şi depozitate la tezaurul naţional al României,
reclamanta a arătat că au o valoare inestimabilă, solicitând restituirea în natură sau
contravaloarea lor şi efectuarea în acest sens a unei expertize tehnico judiciare de
evaluare.
În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 182/2002 şi ale OUG Nr. 190/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 8023/10.12.2007 judecătoria a admis acţiunea precizată şi a dispus
obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii a 20.638,5731 gr. aur fin
încorporat în 96 monezi aur Carol I, 96 monezi aur Carol II, 311 monezi franci francezi
şi 214 monezi aur – altîni turceşti, evidenţiate în procesul verbal nr. 795/20.08.1948 –
fila nr. 1, la cursul oficial BNR din data plăţii, la plata sumei de 136.302,94 lei
reprezentând contravaloarea a 23 pietre preţioase – 1 bucată safir de 27,6 carate, 1 bucată
piatră rubin de 15,2 carate, 1 bucată briliant de 18,2 carate, 8 bucăţi pietre diamant
de 1,2 carate şi 12 bucăţi pietre diamant de 1,3 carate, evidenţiate în procesul verbal
nr. 795/20.08.1948, precum şi la plata sumei de 260.000 USD, în echivalent în lei la
data plăţii reprezentând contravaloarea a 4 monezi de aur 1795 de 5 dolari americani şi
a 4 monezi de aur 1795 de 10 dolari americani, evidenţiate în procesul verbal nr.
795/20.08.1948 şi procesul verbal nr. 796/20.08.1948.
Instanţa a avut în vedere că, odată cu apariţia O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul
metalelor preţioase în România, aprobată şi modificată prin Legea nr.261/2002, Legea nr.
362/2003 şi prin Legea nr. 591/2004 s-au stabilit măsuri reparatorii pentru persoanele
ale căror obiecte din metal preţioase au fost preluate de stat, domeniul său de aplicare
fiind circumstanţiat doar situaţiilor în care preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea
reglementărilor în vigoare de după anul 1946 şi până în anul 1990. În sensul ordonanţei
de urgenţă, prin preluare abuzivă se înţelege preluarea efectuată în baza următoarelor
acte normative: Legea nr. 638/1946 pentru controlul producţiei, prelucrării şi circulaţiei
metalelor preţioase; Legea nr. 284/1947 pentru cedarea către Banca Naţională a României
a aurului, valutelor efective şi altor mijloace de plată străine; Decretul nr. 83/1949
pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187/1945; Decretul nr. 111/1951 privind
reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără
moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor
bugetare; Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor
preţioase şi pietrelor preţioase; Decretul nr.302/1965 privind unele măsuri referitoare
la obiectele confecţionate din metale preţioase, la metalele şi pietrele preţioase şi
Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase.
Instanţa a reţinut incidenţa, la momentul confiscării bunurilor, a Legii nr. 284/1947
pentru cedarea către Banca Naţională a României a aurului, valutelor efective şi altor
mijloace de plată străine şi, prin raportare la acest act normativ, preluarea bunurilor
de la autorul reclamantei a fost, potrivit art. 26 din OUG nr. 190/2000, modificată, una
abuzivă. Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că măsura confiscării luată în data de
20.08.1948, prin care s-a dispus preluarea de la autorul reclamantei a monezilor şi
pietrelor preţioase ce fac obiectul cauzei, nu poate sta la baza unui titlu valabil al
statului, pentru constituirea dreptului de proprietate.
Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a contravalorii aurului fin incorporat
în monezile confiscate, la cursul oficial BNR din data plăţii. Instanţa a procedat în
acest sens, deoarece monezile nu se află în depozitul BNR, această instituţie nedeţinând
informaţii cu privire la bunurile preluate în 1948, cu privire la care rezultă cu
certitudine că au fost confiscate de la autorul reclamantei şi predate Băncii Naţionale.
De asemenea a fost obligată la plata contravalorii pietrelor preţioase menţionate în
acţiunea, valoarea acestora şi cantitate de aur fin incorporată în monede fiind stabilite
prin raportul de expertiză efectuat în cauză de Autoritatea Naţională Pentru Protecţia
Consumatorilor.
Instanţa nu a procedat însă la acordarea contravalorii aurului fin incorport în toate
monezile confiscate, deoarece reclamanta şi-a precizat cererea la 09.10.2007, solicitând
ca, pentru câte patru monezi din fiecare categorie, să se dispună plata valorii numismatice,
apreciind că respectivele monezi alcătuiau o colecţie, fără a solicita, în subsidiar,
contravaloarea aurului fin conţinute de acestea.
Referitor la cele opt monezi emise în 1795, de 5 respectiv 10 dolari americani,
instanţa, având în vedere valoarea numismatică deosebită a acestora, instanţa a dispus
obligarea pârâtei la plata către reclamantă a acestei valori şi nu a contravalorii
aurului fin incorporat în monezi. În acest sens s-au avut în vedere dispoziţiile art. 39
alin. 2 din HGR nr. 1344/2003, care prevăd că, restituirea obiectelor din metale preţioase,
aliajele acestora şi pietre preţioase, confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi
până în anul 1990, aflate în depozitul Băncii Naţionale a României, se efectuează de către
Banca Naţională a României numai la cererea persoanelor îndreptăţite, în baza hotărârilor
judecătoreşti definitive şi irevocabile, învestite cu formulă executorie. Pentru obiectele
şi bijuteriile confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi până în anul 1990,
depuse în gestiunea de specialitate a Sucursalei municipiului Bucureşti a Băncii Naţionale
a României, restituirea fizică a acestora se efectuează numai în măsura în care acestea se
mai regăsesc ca atare în depozitul respectiv. Dacă bunurile prevăzute la alin. (1) au fost
valorificate în folosul statului şi nu se mai regăsesc fizic în gestiunea de specialitate din
cadrul Sucursalei municipiului Bucureşti a Băncii Naţionale a României, urmează a se plăti
persoanelor îndreptăţite, în baza hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, învestite
cu formulă
executorie, contravaloarea metalului preţios fin conţinut în respectivele obiecte, calculată la
preţul practicat de Banca Naţională a României la data plăţii. Rezultă că plata contravalorii
aurului fin incorporat în diferite obiecte s-a avut în vedere ca măsură de despăgubire pentru
situaţia în care bunurile revendicate au fost valorificate în folosul statului şi nu se mai
regăsesc în depozitul BNR. În cauză nu se poate pune problema valorificării bunurilor în folosul
statului, atâta vreme cât niciuna din instituţiile statului implicate în preluare nu a putut
indica ce s-a întâmplat cu bunurile repective după confiscare – dacă au fost depozitate, înstrăinate,
topite, etc. Pe de altă parte, se presupune că valorificarea în folosul statului a intervenit
pentru obiecte de valoare comună, pentru care diferenţa dintre contravaloarea aurului incorporat şi
valoarea produsului finit este una nesemnificativă. Pentru obiecte de o valoarea deosebită, aşa
cum sunt cele 8 monezi, care fac parte din primele emisiuni de dolari aur ale Monetăriei SUA
(înfiinţată în 1792), emisiuni executatea într-un tiraj limitat (8.707 buc. monezi de 5 dolari
şi 5.583 buc.monezi de 10 dolari), monezi ce reprezintă piese de excepţie ale numismaticii
Statelor Unite, se presupune că statul nu ar fi procedat la topirea acestora. Pe cale de consecinţă
se poate reţine că situaţia bunurilor de o valoare deosebită nu se se circumscrie celei avută
în vedere de textul de lege menţionat anterior, referitor la modul în care se stabilesc despăgubirile. Prin plata către reclamantă a valorii numismatice a celor 8 monezi se procedează la reparaţia integrală a prejudiciului suferit de aceasta ca urmare a
confiscării abuzive a bunurilor respective, neexistând niciun argument care să justifice repararea
discriminatorie a prejudiciului suferit de diferiţi ca urmare a confiscării de bunuri,
unii dintre aceştia primind o reparaţie integrală a prejudiciului (pentru bunurile de valori
obişnuite), iar alţii primind o plată derizorie pentru prejudiciul suferit. Raţiunile pentru care
s-a instituit reglementarea referitoare la plata contravalorii aurului fin, nu au avut în vedere şi
crearea unor astfel de inechităţi. Cele opt monezi au o valoare numismatică de 260.000 USD
(moneda de 5 dolari fiind evaluată la 15.000 USD şi cea de 10 dolari la 50.000 USD), iar
contravaloarea aurului fin incorporat în acestea este de aproximativ 100 de ori mai mică.
Soluţia că, în cauză, repararea prejudiciului se poate face prin plata contravalorii aurului
fin incorporat în cele opt monezi, este greşită, având în vedere că bunurile au o valoare
deosebită nu datorită conţinutului de metal preţios, ci datorită rarităţii pieselor numismatice
pe care le reprezintă. România a fost deja condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
în cauza Vasilescu (hotărârea din 22.05.1998) privitoare la restituirea obiectelor din metale
preţioase, când s-a reţinut că „continuarea reţinerii obiectelor (preluate de la reclamantă)
nu poate fi calificată nici ca o lipsire de proprietate şi nici ca o reglementare a folosinţei
bunurilor, permise de primul şi al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 ”. S-a
apreciat în acea cauză de către Curte că, pierderea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor
respective,
combinată cu eşuarea încercărilor făcute în faţa autorităţilor şi instanţelor naţionale de a
remedia situaţia criticată, a antrenat consecinţe suficient de grave pentru a permite concluzia
că reclamanta a suferit o confiscare de fapt, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor
sale, reţinându-se încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Statul Român a fost obligat la plata
de daune materiale, dar şi la plata de daune morale, Curtea apreciind că reclamanta, deposedată de
bunurile sale timp de peste 30 ani, a suportat din această cauză anumite suferinţe, deci un
prejudiciu moral. În mod constant Curtea a statuat, în alte cauze, referitoare la revendicări
imobiliare (cauza Străin, Păduraru, Aslan, Păun, etc.) că, privarea de proprietate, combinată cu
lipsa totală de despăgubiri, este contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, dispunând ca
despăgubirea reclamanţilor să se facă la valoarea de piaţă a bunurilor, dacă restituirea în natură
nu este posibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen legal apel pârâta, criticând soluţia, pe
care a apreciat-o ca fiind nelegală şi netemeinică. S-a arătat că, prin acordarea despăgubirilor
la valoarea de circulaţie a monezilor s-au încălcat dispoziţiile OUG nr. 190/2000, soluţia instanţie
s-a întemeiat pe presupuneri şi nu pe probe, că expertiza numismatică efectuată în cauză nu a fost
realizată de un expert acreditat. S-a mai arătat că prin decizia nr. 497/2006 Curtea Constituţională
a analizat constituţionalitatea art. 26 din OUG nr. 190/2000 cu privire la acordarea despăgubirilor
în funcţie de gramaj, în cazul obiectelor cu valoare numismatică şi a reţinut că „semnifică chiar
aplicarea prevederilor constituţionale invocate ca fiind încălcate”.
Prin decizia nr. 1080/23.09.2008 Tribunalul a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa
civilă, sub aspectul contravalorii monezilor, în apel efectuându-se o nouă expertiză numismatică.
Tribunalul a apreciat ca întemeiate argumentele primei instanţe pe baza cărora s-au acordat
despăgubiri la valoarea de circulaţie, doar astfel reclamanta beneficiind de o dreaptă şi reală
despăgubire, soluţia contrară apărând ca discriminatorie faţă de acei proprietari faţă de care
despăgubirea în natură nu este posibilă (pentru monede cu valoare numismatică deosebită) în
comparaţie cu cei pentru care reparaţia în natură este posibilă. Soluţia a fost menţinută de
instanţa de recurs, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 357/02.03.2009 respingând recursul
declarat de pârâta BNR. În esenţă s-a avut în vedere că dispoziţiile legii speciale de reparaţie
face referire la obiecte de valoare comună, fără valoare numismatică, pentru care diferenţa dintre
contravaloarea aurului fin şi valoarea produsului finit este una nesemnificativă. Prin plata doar
a contravalorii aurului fin pentru monede rare, cu valoare numismatică s-ar crea o
evidentă între proprietarii unor astfel de bunuri ce nu se mai regăsesc în natură şi cei ale căror
bunuri se mai regăsesc în natură sau nu au valoare numismatică. S-a mai reţinut că instanţele au
făcut o aplicare corectă a principiilor reparării integrale a prejudiciului şi a echităţii,
făcându-se referire şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului ce a apreciat ca o
încălcare a art. 1 Protocolul ! neacordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă a bunurilor
confiscate sau naţionalizate.
