Deşi legea prevede, ca o regulă generală, restituirea bunului sau aducerea la masa credală a preţului, ar constitui o inechitate şi o îmbogăţire fără justă cauză a debitoarei, cu consecinţe negative şi nejustificate în patrimoniul cumpărătorului, dacă acesta ar fi obligat să restituie întregul preţ ce s-ar fi datorat pentru bun, deşi, anterior, o parte din acesta a intrat în posesia vânzătoarei aflată în . Interpretarea art. 83 privind restituirea valorii bunului la data transferului trebuie să fie aceea că se are în vedere această valoare, însă din ea se deduc sumele deja achitate şi pentru care, aşa cum s-a mai arătat, nu există nicio raţiune să fie pretinse din nou.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 353 din 3 aprilie 2009
Prin acţiunea înregistrată la 24.06.2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secţia comercială, reclamantul G.A. IPURL Râmnicu-Vâlcea a chemat în judecată pe pârâţii SC V. SRL şi W.K., solicitându-se anularea actului de vânzare-cumpărare efectuat prin factura fiscală seria VL XIV nr. 3371549/31.10.2004, respectiv vânzarea unei autoutilitare marca F. şi restituirea acesteia în proprietatea vânzătorului, iar în măsura în care nu mai este posibil, contravaloarea reală de la data tranzacţiei.
În motivarea cererii, reclamantul a precizat că prin factura suscitată SC V. SRL a înstrăinat pârâtului W.K. autoutilitara marca F., cu suma de 10 milioane ROL. Firma a intrat apoi în procedura insolvenţei în anul 2007 şi în baza dispoziţiilor art. 80 alin. (1) lit. b) şi c) din se impune anularea actelor încheiate, întrucât această factură a fost întocmită cu intenţia părţilor de a sustrage bunul urmăririi creditorilor şi preţul a fost subevaluat.
În dovedirea acţiunii au fost depuse în dosarul cauzei mai multe acte şi s-a efectuat o expertiză tehnică.
Prin sentinţa comercială nr. 1590/C/22.12.2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia comercială şi contencios administrativ fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul G.A IPURL Râmnicu-Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii W.K. şi SC V. SRL Râmnicu-Vâlcea, reprezentată de administrator special C.G.
Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus, Tribunalul a reţinut următoarele.
Cu factura de la dosar, pârâtul W.K. a cumpărat de la pârâta SC V. SRL o autoutilitară marca F. cu suma de 10 milioane ROL, care nu se mai află în posesia sa, despre care expertiza tehnică efectuată în cauză a concluzionat că valora 19.620 milioane ROL, dar a ajuns la această concluzie fără să vadă maşina în cauză.
În aceste condiţii, instanţa a reţinut că nu are relevanţă aprecierea expertului, cu atât mai mult cu cât din probele dosarului rezultă că în 2004 şi 2005, anii când s-au efectuat astfel de vânzări de autoturisme ale firmei (pe rolul Tribunalului Vâlcea au fost circa 15 dosare ce au acest obiect), această pârâtă se afla într-o situaţie financiară dificilă generată de faptul că avea de restituit către BCR Vâlcea un împrumut în euro.
S-a mai apreciat că reclamantul nu a făcut dovezi că ar fi existat intenţia părţilor din convenţiile de vânzare-cumpărare pentru sustragerea bunurilor de la urmărirea creditorilor.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul G.A. IPURL Râmnicu-Vâlcea, lichidator al debitoarei SC V. SRL, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii, susţinând, în esenţă, că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2006, deoarece există un dezechilibru vădit între preţul real şi cel achitat, aspect ce rezultă din expertiza întocmită în cauză, cu atât mai mult cu cât nu s-au depus dovezi care să ateste că autoturismul ar fi fost reparat de către cumpărător şi nici nu s-a putut verifica dacă preţul a intrat în patrimoniul falitului. S-a mai solicitat ca în măsura în care bunul nu mai există, să fie obligat intimatul-pârât la plata contravalorii reale a acestuia la data întocmirii facturii în cauză.
La data de 3.04.2009 s-au depus note de şedinţă din partea administratorului special al SC V. SRL, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că valoarea achitată era cea reală, dat fiind gradul de uzură al autoturismului şi că nu a existat intenţia părţilor de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cât şi sub toate aspectele în temeiul art. 3041 C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru argumentele ce se vor reda în continuare.
Reclamantul a invocat drept temei al cererii sale dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2006. Dacă în privinţa normei de la lit. c) al textului de lege sus-menţionat – care stipulează posibilitatea anulării transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi, prin acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile – nu se poate reţine incidenţa acesteia în cauză, pentru că nu s-a dovedit conivenţa părţilor în scopul afectării intereselor creditorilor, nu acelaşi lucru se constată în ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor stipulate de art. 80 alin. (1) lit. b).
Potrivit acestui text de lege, este supus anulării transferul de drepturi patrimoniale în cazul în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, ca în speţă. Astfel, după cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, neinfirmat prin vreun mijloc de probă, la data transmiterii proprietăţii autoutilitarei marca F., realizată prin factura nr. 3371549/31.10.2004, preţul real, calculat în funcţie de uzură, era de 19.620 RON. Preţul tranzacţiei se dovedeşte a fi mai mic decât valoarea reală a bunului cu suma de 18.620 RON, ajungându-se ca dobânditorul să achite pentru bunul cumpărat a douăzecea parte din această valoare, ceea ce nu poate constitui rezultatul unei negocieri obişnuite. Or, existenţa unei disproporţii vădite de preţ se circumscrie ipotezei prevăzută de art. 80 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, în temeiul căruia se impune admiterea acţiunii.
Ca o consecinţă firească, dat fiind faptul că autoturismul în cauză nu a mai putut fi identificat în patrimoniul pârâtului, sentinţa a fost modificată, ca urmare a admiterii recursului [în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.], iar acţiunea a fost admisă şi anulat contractul de vânzare – cumpărare materializat prin factura fiscală seria VL XIV nr. 3371549/31.10.2004 de către SC V. SRL Râmnicu-Vâlcea în favoarea lui W.K., care a fost obligat să aducă la masa credală diferenţa de valoare de 18.620 RON.
Obligarea la plata doar a acestei diferenţe s-a impus, dat fiind faptul că prin extrasul de cont s-a făcut dovada achitării preţului de 10.000.000 ROL, sumă care a intrat în contul debitoarei, care a efectuat vărsăminte în numerar, la aceeaşi dată. Deşi legea prevede, ca o regulă generală, restituirea bunului sau aducerea la masa credală a preţului, ar constitui o inechitate şi o îmbogăţire fără justă cauză a debitoarei, cu consecinţe negative şi nejustificate în patrimoniul cumpărătorului dacă acesta ar fi obligat să restituie întregul preţ ce s-ar fi datorat pentru bun, deşi, anterior, o parte din acesta a intrat în posesia vânzătoarei aflată în insolvenţă. S-a apreciat că interpretarea art. 83 privind restituirea valorii bunului la data transferului trebuie să fie aceea că se are în vedere această valoare, însă din ea se deduc sumele deja achitate şi pentru care, aşa cum s-a mai arătat, nu există nicio raţiune să fie pretinse din nou.
Au fost înlăturate apărările administratorului special al debitoarei, cât timp expertiza efectuată în cauză a demonstrat disproporţia de valoare şi nu s-a dovedit că aprecierile expertului sunt contrazise de situaţia de fapt, respectiv că autoturismul ar fi avut un alt grad de uzură şi că ar fi fost într-o stare deplorabilă la momentul vânzării. Nici cealaltă apărare, referitoare la necesitatea vânzării cauzată de solicitarea restituirii împrumutului de către BCR nu a fost reţinută, în condiţiile în care executarea silită s-a declanşat de această bancă în anul 2005, ulterior vânzării autoturismului. De altfel, art. 80 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 nu prevede decât condiţia disproporţiei vădite între prestaţii, ceea ce în speţă s-a demonstrat.
