Legea nr. 554/2004, art. 1, art. 18
Legea nr. 213/1998, art. 1, art. 3 alin. (4), art. 7, art. 23
Terenul aferent unei case naţionalizate nu face parte prin natura sa, din domeniul public al unei unităţi administrativ teritoriale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia administrativ şi fiscal,
Sentinţa civilă nr. 217 din 11 mai 2011, R.O.
Prin acţiunea introdusă la instanţa civilă, reclamanţii persoane fizice, au invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 849/2009, care atestă domeniul public al Municipiului Timişoara, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 474/2006, cu referire exclusiv la poziţia 4260, solicitând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul de a fi sesizată instanţa de contencios administrativ, pentru analizarea excepţiei astfel invocate.
Prin sentinţa civilă nr. 217 din 11 mai 2011 pronunţată în dosarul nr. 4424.1/30/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis în parte cererea, constatând nelegalitatea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 849/2009 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Timiş, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Timiş şi a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Timiş, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Timiş, în privinţa poziţiei nr. 4260 din anexa nr. 2, cuprinzând completarea la inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara, însuşit de Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Hotărârea Consiliului Local nr. 474/2006.
În motivare s-a reţinut că imobilul situat în Timişoara […] este compus din casă cu un etaj şi curte în suprafaţă de 667 mp., fiind evidenţiat în cartea funciară […], din care rezultă că acesta a fost preluat de Statul Român în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, măsură după urmată de dezmembrarea construcţiei în apartamente. Cartea funciară atestă că o parte din apartamentele individualizate în imobil au fost dobândite în proprietate de către diverse persoane fizice, împreună cu cotele aferente din dreptul de proprietate asupra terenului, celelalte apartamente şi diferenţa de teren rămânând în proprietatea statului. Acest imobil este revendicat în procedură de drept comun în dosarul nr. 4424.1/30/2008 al Tribunalului Timiş.
Acest imobil este menţionat în anexa la Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 474/2006, poziţia 4260, cu descrierea casă cu un etaj şi curte […], menţionându-se că potrivit situaţiei juridice actuale sunt Statul Român asupra terenului şi particulari asupra construcţiei, în temeiul Legii nr. 112/1995. Includerea bunului în anexa la această hotărâre de consiliu local s-a făcut cu scopul inventarierii bunurilor din domeniul public al Municipiului Timişoara, care a fost atestat prin Hotărârea Guvernului nr. 849/2009, bunul fiind evidenţiat în anexa nr.2 a acesteia, la poziţia 4260, cu aceeaşi descriere, menţionându-se că acesta este inclus în „domeniul public al Municipiului Timişoara conform HCLM Timişoara nr. 474/2006”.
Instanţa constată că se verifică în speţă susţinerile reclamanţilor potrivit cărora includerea bunului în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale contravine dispoziţiilor din Legea nr. 213/1998.
În primul rând, se constată că în inventarul astfel atestat este inclus nu doar terenul aferent construcţiei, ci însăşi casa de la adresa menţionată, deşi la adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 474/2006 s-a precizat că apartamentele din imobil au fost dobândite de particulari prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ca atare, chiar dacă actul de atestare a domeniului public local nu dă naştere la drepturi noi şi nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, aşa cum susţin ambii pârâţi prin întâmpinare, este însă necesar ca acele bunuri să aparţină în mod legal statului român la data atestării, or, în privinţa construcţiei această condiţie nu este îndeplinită, întrucât statul român nu mai era proprietarul unora din apartamente, dreptul de proprietate fiind transmis în baza Legii nr. 112/1995 către particulari.
Din această perspectivă reclamanţii justifică un interes actual şi legitim, ocrotit prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de a solicita anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 849/2009 în privinţa poziţiei nr. 4260 din anexa 2 întrucât aceştia susţin că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, solicitând restituirea sa, nefiind îndeplinită condiţia cuprinsă la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică referitoare la apartenenţa bunului la domeniul public al statului sau al unităţii administrativ teritoriale. Însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin decizia 3550/26.09.2007 faptul că acţiunea prin care se solicită anularea unei poziţii din anexa la o Hotărâre a Guvernului privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public este o acţiune în contencios administrativ întemeiată pe vătămarea adusă dreptului de proprietate al reclamanţilor în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 23 din Legea nr. 213/1998, şi din această perspectivă rezultă că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a ataca pe calea excepţiei de nelegalitate hotărârea de Guvern ce atestă domeniul public emisă cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte terenul aferent imobilului, instanţa reţine că pentru a face obiectul unei hotărâri de trecere în domeniul public al acestei unităţi administrativ-teritoriale era necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la punctul III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.
Astfel, la punctul III din anexa Legii nr. 213/1998 sunt enumerate cu titlu exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ – teritoriale – municipii, comune şi oraşe, acestea fiind drumurile comunale, vicinale şi străzile; pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; locuinţele sociale; statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; cimitirele orăşeneşti şi comunale.
Din enumerarea cuprinsă în textul legal anterior menţionat rezultă că apartenenţa la domeniul public este dată de utilitatea publică sau interesul public local legat de imobilele respective, iar în speţă nu se dovedeşte o asemenea utilitate publică sau interes public prin raportate la terenul aferent unui imobil reprezentând casă de locuit chiar dacă acest teren a fost proprietatea statului român. Din acest punct de vedere, instanţa reţine că pârâtul Municipiul Timişoara nu a dovedit că imobilul revendicat de reclamanţi ar fi de uz sau de interes public, în sensul art. 3 din Legea nr. 213/1998, deşii s-a pus în vedere în mod expres obligaţia de a face această dovadă.
Terenul în discuţie nu apare astfel nici potrivit dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 213/1998 şi nici potrivit naturii sale ca fiind de uz sau de interes public local astfel încât cuprinderea acestuia în domeniul public al Municipiului Timişoara şi atestarea lui ca atare prin Hotărârea Guvernului nr.849/2009 s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 , art. 3 alin. 4 şi art. 7 din Legea nr. 213/1998.
Din acest punct de vedere, nu pot fi reţinute apărările invocate în cauză, potrivit cărora unităţile administrativ teritoriale pot stabili în mod discreţionar, prin hotărâri adoptate de consilii locale, că anumite bunuri sunt de uz sau de interes public, această calificare putând fi făcută doar prin lege. Într-adevăr, în condiţiile în care art. 3 din Legea nr. 213/1998 stabileşte în mod expres că un bun nu poate aparţine domeniului public decât în măsura în care este cuprins în enumerarea legal realizată ori, după caz, este de uz sau de interes public, trebuie concluzionat că nu orice bun poate fi inclus în domeniul public de către autoritatea competentă, ci doar cele pentru care poate fi relevat interesul public sau utilitatea publică.
În speţă, nici una din aceste condiţii nu s-a dovedit a fi îndeplinită, căci imobilul se află în folosinţa unor particulari şi nu au acces la utilizarea sa orice persoane, rezultând astfel că nu este de uz public, iar pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu a dovedit că, la adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 474/2006, a avut în vedere interesul public pe care l-ar prezenta imobilul.
Din acest punct de vedere, instanţa reţine că în literatura de specialitate s-a apreciat că, pentru a fi calificat ca aparţinând domeniului public, un bun trebuie să întrunească toate trăsăturile desprinse din definiţia dată în art. 136 din României şi în art. 3 din Legea nr. 213/1998, respectiv este necesar ca, prin natura sa ori prin voinţa legiuitorului, bunul să prezinte acele particularităţi care să justifice protecţia specială de care se bucură, să aibă o utilitate publică, având rolul de a satisface interesul public în mod direct sau indirect, prin intermediul unui serviciu public, fiind guvernat în ansamblul său de un regim de putere publică. Aşadar, câtă vreme imobilul în litigiu în faţa instanţei de trimitere nu este calificat ca aparţinând domeniului public prin voinţa legiuitorului, nefiind de uz public după cum am arătat, trebuie să se verifice condiţia ca acesta să fie de interes public, interes ce trebuie satisfăcut prin intermediul unui serviciu public.
Or, este evident că nici această condiţie nu se verifică în speţă, bunul aflându-se şi în prezent în folosinţa unor particulari, nefiind dovedit că ar fi susceptibil de valorificare în interes public, prin intermediul unui serviciu public.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Deciziile nr. 3430/19.06.2009 şi nr. 5281/24.11.2009 prin care a reţinut ca întemeiată excepţia de nelegalitate a unor poziţii din anexa 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Timiş, a municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş, reţinând că prin hotărârea atacată a fost atestat ca aparţinând domeniului public al unui municipiu, imobilul teren aferent unei case de locuit proprietatea unor persoane fizice dobândită în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 sunt nelegale întrucât atestă apartenenţa la domeniul public de interes local, deci ca fiind de uz sau de interes public a unei suprafeţe de teren aferentă unei case de locuit aparţinând unei persoane fizice „fără a se arăta nici în cuprinsul hotărârii Guvernului şi nici în Nota de fundamentare ce a însoţit proiectul de hotărâre care sunt împrejurările care au determinat această schimbare de regim juridic şi nici care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea imobilului respectiv din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara”.
Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior menţionate, reţinând că excepţia de nelegalitate a poziţiei nr. 4260 din anexa 2 la Hotărârea Guvernului nr.849/2009 este întemeiată pe vătămarea adusă dreptului de proprietate pretins de reclamanţi asupra imobilului, reţinând totodată în privinţa terenului în litigiu faptul că nu se justifică trecerea acestuia în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, imobilul nefiind de natura celor exemplificativ enumerate în anexa III la Legea nr. 213/1998, în baza art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004 instanţa a admis excepţia de nelegalitate invocată şi a constatat nelegalitatea Hotărârii Guvernului nr. 849/2009 în privinţa imobilului evidenţiat la poziţia nr. 4260 din anexa 2, imobil situat în Timişoara […].
