art.65 alin.1 şi 2 din Codul muncii
În condiţiile în care nu există, anterior concedierii recurenţilor, vreo hotărâre a Consiliului Local din care să rezulte desfiinţarea posturilor ocupate de recurenţii-contestatori la societatea intimată, aflată în subordinea autorităţii administrativ-teritoriale sau, cel puţin, o hotărâre luată la nivelul societăţii intimate, din care să reiasă desfiinţarea posturilor ocupate de aceştia, nici chiar în cuprinsul deciziilor de concediere ale recurenţilor nefăcându-se referire la existenţa vreunei atare hotărâri, iar noua organigramă a societăţii este anexă la o hotărâre a Consiliului Local adoptată ulterior concedierii recurenţilor, neputând sta la baza măsurii de încetare a contractelor individuale de muncă ale acestora, nu se poate reţine îndeplinirea cerinţelor prev.de art.65 alin.2 din Codul muncii, ce statuează că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, chiar din cuprinsul organigramei respective reieşind că rampa ecologică la care au lucrat recurenţii nu s-a desfiinţat, acesta fiind motivul concedierii indicat în adresele de preaviz comunicate recurenţilor.
Decizia nr.2099/21.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorii …. au chemat în judecată pe intimata ….solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea deciziilor de concediere nr. 27/2009, 28/2009, 30/2009, precum şi a celei emisă faţă de contestatorul Vintiloiu Ion, iar în subsidiar, să constate netemeinicia şi nelegalitatea acestor decizii, reîncadrarea în posturile deţinute anterior cu excepţia contestatorului…, obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor băneşti pe ultimele luni, precum şi a premiilor, bonurilor ce li se cuveneau, a celorlalte drepturi ulterior emiterii deciziilor, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, s-a solicitat a se constata că a fost vorba, în fapt şi în drept, de o concediere colectivă, cerându-se acordarea drepturilor potrivit art.69 şi urm. din Codul muncii şi art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat de către contestatori că în mod nelegal s-a dispus concedierea acestora întrucât în realitate, punctul de lucru la care au fost încadraţi, respectiv Rampa Ecologică Băneşti, nu s-a desfiinţat, fiind ocrotit de legislaţia specială, respectiv de HG nr.349/2005.
S-a mai arătat că prin Hotărârea nr. 67/15.05.2009, Consiliul Judeţean Prahova a hotărât participarea la plata cheltuielilor lunare privind paza şi întreţinerea obiectivului de investiţie Rampa Ecologică Băneşti, conform Convenţiei anexă, convenţie semnată, de asemenea, şi de către Consiliile Locale Câmpina şi Băneşti, iar anexa nr.2 la convenţia semnată de către cele trei consilii se referă la organigrama rampei, respectiv: un şef de rampă, 4 paznici, 4 (muncitori) staţie epurare şi 2 (muncitori) personal de întreţinere, adică la întregul personal existent la rampa ecologică, salariaţi ai intimatei, printre temeiurile care au stat la baza semnării convenţiei fiind şi disp.art. 25 alin. 1, 2, 3 din HG nr.349/2005
Au mai susţinut contestatorii că nu sunt îndeplinite cerinţele prev.de art.65 alin.1 din Codul muncii, întrucât postul acestora nu s-a desfiinţat şi nici ale art.65 alin.2 din Codul muncii, în raport de care desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Contestatorii au mai arătat că în fapt şi în drept a fost vorba de o concediere colectivă, primind decizii de încetare a contractului de muncă 8 persoane din cele 11 din organigramă, motiv pentru care s-a cerut acordarea drepturilor prevăzute de art.69 şi urm. din Codul muncii, precizându-se de către contestatori că intimata nu le-a achitat toate drepturile salariale ce li se cuveneau.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei deoarece, datorită faptului că activitatea de depozitare a gunoiului în rampă a încetat, a fost nevoită să-şi restrângă activitatea, existând o cauză reală şi serioasă prin desfiinţarea unor posturi din cadrul rampei ecologice, fiind necesară doar întreţinerea, iar datorită imposibilităţii financiare de a plăti pe toţi salariaţii încadraţi la rampă, conducerea societăţii a hotărât disponibilizarea a 9 salariaţi din cadrul rampei, printre care şi contestatorii.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 879 pronunţată la data de 24 iunie 2010, Tribunalul Prahova a respins contestaţia în totalitate ca neîntemeiată, luându-se act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că având în vedere situaţia economico-financiară la nivel naţional, Consiliul Local Băneşti a dispus încetarea administrării Rampei Ecologice Băneşti de către intimată, închiderea acesteia şi diminuarea salariilor angajaţilor din cadrul intimatei ţinând seama de OG nr.10/2008, motivându-se că nu mai are posibilităţi financiare pentru a suporta cheltuielile lunare privind paza şi întreţinerea acestei rampe.
S-a mai reţinut cădatorită dificultăţilor economice înregistrate de către intimată în cursul anului 2008, aceasta a fost nevoită să procedeze la reducerea cheltuielilor cu paza şi întreţinerea Rampei Ecologice Băneşti procedând la închiderea acesteia, motiv pentru care a desfiinţat posturile ocupate de către contestatori având funcţia de muncitori în cadrul societăţii intimate, funcţii exercitate la Rampa Ecologică Băneşti şi a procedat la încetarea contractelor de muncă ale acestora începând cu 06.08.2009, arătându-se că posturile au fost desfiinţate datorită lipsei fondurilor necesare achitării acestora şi a celor privind paza şi întreţinerea rampei.
A mai arătat tribunalul că din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, reiese că în urma verificărilor efectuate la intimată, posturile pe care le-au deţinut contestatorii indicaţi au fost desfiinţate efectiv de la 06.08.2009, datorită restrângerii activităţii intimatei, în lipsa fondurilor necesare desfăşurării activităţii în integralitatea sa.
Instanţa de fond a reţinut că desfiinţarea posturilor contestatorilor datorită dificultăţilor economico-financiare înregistrate în cursul anului 2008, determinate de criza economico-financiară la nivel naţional, a avut la bază o cauză reală, serioasă şi efectivă, procedându-se în mod legal la emiterea deciziilor de concediere.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat recurs trei dintre contestatori, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând disp.art.3041, art.304 pct.5,8 şi 9 Cod pr. civilă.
S-a arătat că odată cu concluziile scrise depuse la dosar de intimată, s-au depus şi o serie de înscrisuri, ce nu au fost puse în discuţia părţilor, iar în mod eronat, instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea rolului activ şi a dispoziţiilor art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului încălcând drepturile legale, în sensul neacordării ajutorului public judiciar la care erau îndreptăţiţi potrivit OUG nr.51/2008 şi neavând în vedere nicio probă din cele administrate în cauză.
S-a mai învederat că nu s-a motivat de ce s-au înlăturat toate probele din dosar fiind incidente disp.art.304 pct.5 rap. la art.261 Cod pr.civilă.
După ce se arată care au fost considerentele pentru care tribunalul a respins contestaţia recurenţilor, se susţine că societatea intimată a avut în administrare rampa ecologică, ultima Hotărâre a Consiliului Local Băneşti fiind aceea de încetare a administrării rampei de către intimată începând cu data de 15.03.2009.
Au mai arătat recurenţiică nu corespund temeiurile de fapt cu cele de drept, pentru că nu postul ca atare s-a desfiinţat pentru fiecare dintre recurenţi, astfel cum prevăd disp.art. 65 alin.1 din Codul muncii, iar nici cerinţa expres prevăzută de alineatul 2 al art.65, ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, nu este îndeplinită.
De asemenea, s-a susţinut că dintre cele 11 persoane din organigramă au primit decizii de încetare a contractului de muncă 8 persoane, iar în raport de art.68 alin.1 şi 2 din Codul muncii, la care s-a făcut referire, rezultă că este vorba despre o concediere colectivă, solicitându-se acordarea drepturilor potrivit art.69 şi urm. din Codul muncii.
Au arătat recurenţii că potrivit art. HG nr.349/2005 privind depozitarea deşeurilor, există obligaţia constituirii fondului pentru închiderea şi urmărirea postînchiderii depozitului de deşeuri, actul normativ, precum şi normele tehnice de depozitare, prevăzând expres situaţiile respective, iar toată procedura durează până la 30 de ani de la închiderea depozitului de deşeuri, conform legii, neputându-se reţine îndeplinirea cerinţelor prev.de art.65 alin.2 din Codul muncii, potrivit căruia desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
În continuare, s-a făcut referire la o serie de probatorii cu înscrisuri administrate în cauză, susţinându-se şi faptul că pentru obiectivul “Rampa Ecologică”, aflat doar în administrarea Companiei Publice Băneşti, existau un buget separat şi un stat de funcţii separat neputându-se reţine dificultăţile economice la care a făcut referire prima instanţă ca motiv al concedierii recurenţilor, intimata disponibilizând în bloc, de la acest obiectiv, în mod discriminatoriu şi ilegal, posturile nefiind efectiv desfiinţate, punându-se doar alte persoane în loc,
Intimata SC Compania Publică Băneşti SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.2099/21.12.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a modificat în parte sentinţa în sensul că a admis contestaţia formulată de recurenţii-contestatorii, a anulat deciziile de concediere ale acestora, a dispus reintegrarea a doi dintre recurenţi în funcţia deţinută anterior, cel de-al treilea nesolicitând reintegrarea, obligând intimata să plătească drepturile conform art. 78 alin.1 din Codul Muncii de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă pentru contestatorii reintegraţi şi de la data desfacerii contractului de muncă şi până la data pronunţării deciziei pentru celălalt recurent-contestator.
Totodată, societatea intimată a fost obligată la câte 400 lei cheltuieli de judecată către doi dintre contestatori şi la 200 lei cheltuieli de judecată către cel de-al treilea, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei, intimata fiind obligată şi la 200 lei cheltuieli de judecată în recurs către doi dintre recurenţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că într-adevăr, odată cu concluziile scrise depuse la dosarul de fond, intimata a depus la dosarul cauzei şi o serie de înscrisuri ce nu fuseseră puse în discuţia contradictorie a părţilor, însă, astfel cum au arătat şi recurenţii în cuprinsul motivelor de recurs, nu rezultă din considerentele sentinţei atacate că prima instanţă şi-ar fi întemeiat soluţia pe aceste înscrisuri.
În ceea ce priveşte cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenţi la prima instanţă, s-a arătat că aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată la termenul din 02.03.2010, reieşind din cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen că s-a solicitat de către recurenţi scutirea de plata onorariului de expert, iar în conformitate cu disp.art.15 alin.2 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, cel nemulţumit poate formula cerere de reexaminare, ce se soluţionează de un alt complet, prin încheiere irevocabilă, potrivit art.15 alin.3 din acelaşi act normativ, însă recurenţii-contestatori nu au formulat cerere de reexaminare, astfel cum impune textul de lege, critica acestora neputând fi primită în recurs.
Nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia în cauză ar fi fost vorba de o concediere colectivă nu a fost primită.
Astfel, s-a arătat că în raport de disp.art.68 alin.1 şi 2 din Codul muncii, ce au fost indicate, numărul de salariaţi ai angajatorului care disponibilizează, ce trebuie avut în vedere pentru a fi vorba de o concediere colectivă, este numărul total de angajaţi ai acestuia, iar nu numărul de salariaţi dintr-un anumit compartiment, secţie, etc., astfel că a fost apreciată ca neîntemeiată susţinerea recurenţilor potrivit căreia numărul de salariaţi încadraţi la unitate la care ar trebui să ne raportăm ar fi exclusiv acela de la rampa ecologică unde recurenţii şi-au desfăşurat activitatea.
Ca atare, ţinând cont de numărul total de angajaţi ai societăţii şi numărul de salariaţi concediaţi odată cu recurenţii, reieşind din actele dosarului, s-a conchis că în speţă a avut loc o concediere individuală şi nu colectivă, după cum au pretins recurenţii.
S-a mai reţinut că sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, motivarea răspunzând cerinţelor prev.de art.261 alin.5 Cod pr.civilă, însă soluţia este greşită pentru considerentele expuse în continuare:
Astfel, s-a arătat că prin deciziile nr. 27/07.08.2009, nr. 30/07.08.2009 şi nr. 29 /07.08.2008 emise de societatea intimată s-a dispus, începând cu data de 06.08.2009, încetarea contractelor individuale de muncă ale recurenţilor-contestatori …, în temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii, având în vedere preavizele nr. 998/16.07.2009, nr.995/16.07.2009 şi nr.996/16.07.2009 ce fuseseră comunicate acestora.
În conformitate cu disp.art. 74 alin.1 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a)motivele care determină concedierea;b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinului de priorităţi, conform art. 69 alin.2 lit.d, numai în cazul concedierilor colective;d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
În cuprinsul deciziilor de concediere emise recurenţilor-contestatori, care au fost angajaţi în funcţia de muncitori la societatea intimată, desfăşurându-şi activitatea, anterior concedierii, la Rampa Ecologică Băneşti, a fost indicat temeiul de drept al concedierii, respectiv disp. art. 65 alin.1 din Codul muncii, făcându-se referire la preavizele comunicate anterior celor trei recurenţi prin care aceştia au fost înştiinţaţi că începând cu data de 16.07.2009, punctul de lucru la care erau încadraţi, şi anume, Rampa Ecologică Băneşti, se desfiinţează.
În conformitate cu disp. art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit art.65 alin.2, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Aşa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, prin caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă ( funcţiei/postului ) trebuie să se înţeleagă respectarea cerinţei ca într-adevăr, respectivul loc de muncă să fi fost suprimat din statul de funcţii.
De asemenea, măsura dispusă trebuie să aibă caracter obiectiv şi să fie independentă de factori subiectivi, să fie precisă, constituind veritabilul motiv al concedierii, nedisimulând un alt temei şi serioasă în sensul că motivul concedierii trebuie să reprezinte un anumit grad de gravitate, care să facă imposibilă, fără producerea de prejudicii angajatorului, menţinerea contractului individual de muncă.
Aşa cum a arătat şi intimata, prin Hotărârea Consiliului Local Băneşti nr. 24/09.03.2009, s-a dispus încetarea administrării Rampei Ecologice Băneşti de către SC Compania Publică Băneşti SA începând cu data de 15.03.2009, în urma atingerii capacităţii maxime proiectate de depozitare.
Pe de altă parte, după cum a precizat însăşi intimata, având în vedere necesitatea întreţinerii rampei respective, după închiderea activităţii, în conformitate cu prevederile HG nr. 349/2005, hotărârea de consiliu nu s-a pus în aplicare întrucât rampa trebuia administrată în continuare.
Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Prahova din 15.05.2009 s-a aprobat convenţia cu privire la paza şi întreţinerea Rampei Ecologice Băneşti încheiată între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local Câmpina şi Consiliul Local Băneşti, menţinându-se în sarcina intimatei efectuarea activităţilor de pază şi întreţinere depozit, stabilindu-se şi procentele ce vor sta la baza calculării obligaţiilor financiare ale fiecărui asociat-acţionar.
Prin urmare, chiar dacă la Rampa Ecologică Băneşti a încetat activitatea de depozitare deşeuri, aceasta nu a fost desfiinţată, după cum au fost înştiinţaţi recurenţii prin preavizul comunicat acestora, chiar din anexa la convenţia încheiată între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local al municipiului Câmpina şi Consiliul Local al comunei Băneşti, reieşind numărul de personal necesar la rampa ecologică şi funcţiile acestora.
Cert este că nici după adoptarea Hotărârii Consiliului Local Băneşti nr. 24/09.03.2009, ce nu a fost pusă în aplicare potrivit propriilor susţineri ale intimatei şi nici după adoptarea Convenţiei între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local Câmpina şi Consiliul Local Băneşti nu a fost adoptată, anterior concedierii recurenţilor, vreo hotărâre a Consiliului Local Băneşti din care să rezulte desfiinţarea posturilor ocupate de recurenţii-contestatori sau, cel puţin, luată la nivelul societăţii intimate, din care să reiasă desfiinţarea posturilor ocupate de aceştia, nici chiar în cuprinsul deciziilor de concediere ale recurenţilor sau al adreselor prin care le-a fost comunicat preavizul, nefăcându-se referire la existenţa vreunei atare hotărâri.
S-a mai arătat că noua organigramă a societăţii depusă la dosarul cauzei de către intimată este anexă la Hotărârea nr. 115/10.09.2009 a Consiliului Local Băneşti, prin care s-a aprobat reorganizarea şi statul de funcţii al SC Compania Publică Băneşti SA, hotărârea Consiliului Local fiind adoptată aşadar ulterior concedierii recurenţilor şi neputând sta la baza măsurii de încetare a contractelor individuale de muncă ale acestora, chiar şi din cuprinsul organigramei respective reieşind că rampa ecologică nu s-a desfiinţat, existând un număr de 11 posturi ocupate în cadrul acesteia.
Dificultăţile economice invocate de societatea intimată şi reţinute de prima instanţă ca temei al desfiinţării posturilor ocupate de recurenţii-contestatori nu pot fi avute în vedere în condiţiile în care, după cum s-a arătat mai sus, nu există nicio hotărâre de desfiinţare a posturilor ocupate de recurenţii-contestatori, care să fi fost adoptată anterior concedierii recurenţilor şi din care să rezulte motivele desfiinţării posturilor acestora, iar pe de altă parte, din cuprinsul adreselor de comunicare a preavizelor către recurenţii-contestatori reiese că motivul încetării contractelor individuale de muncă ale acestora a fost acela că punctul de lucru unde erau încadraţi se desfiinţează, împrejurare ce nu corespunde realităţii, în raport de cele mai sus arătate.
Pentru considerentele ce preced, s-a concluzionat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că deciziile de încetare a contractelor de muncă ale recurenţilor-contestatori sunt legale şi că măsura dispusă ar fi efectivă, având la bază o cauză reală şi serioasă, respingând contestaţiile acestora împotriva deciziilor de concediere ca neîntemeiate.
Faţă de cele mai sus reţinute, Curtea a privit recursul ca fondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod.pr.civilă l-a admis, în cauză fiind incidente disp. art. 304 pct.9 şi art. 3041 Cod .pr. civilă, iar conform art. 312 alin. 2 şi 3 Cod pr. civilă a modificat în parte sentinţa în sensul celor sus-arătate, având în vedere şi disp.art. 78 alin.1 şi 2 din Codul muncii, la care s-a făcut referire.
