Prin încheierea din 14 aprilie 2009, Tribunalul Mureş a respins excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Mureş, precum şi, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.298 alin.2 ultima liniuţă din Legea nr.53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1, alin.4 şi 5, art.73 alin.3, lit.p şi art.79 alin.1 din Constituţia României.
Pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate în sensul arătat, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.29 alin.1 şi alin.6 din Legea nr.47/1992, excepţia este inadmisibilă, deoarece dispoziţiile art.298 alin.2 din Codul muncii nu au legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind incidente în speţă. Pe de altă parte, competenţa teritorială este reglementată lege organică şi prin proceduri speciale şi derogatorii (art.284 alin.2 Codul muncii), care au prioritate de aplicare faţă de actele normative ordinare la care face trimitere art.298 alin.2 Codul muncii.
În al doilea rând tribunalul a constatat că actele normative ordinare nu mai sunt în prezent în vigoare.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC”P.”SA, invocând prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ. şi art.312 alin.1 şi 3 C.pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susţinut următoarele:
– cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate recurenta a invocat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art.29 din Legea nr.47/1992;
– cu privire la dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate, recurenta a arătat că excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa instanţei de fond a avut ca obiect prevederile art.298 alin.2 ultima liniuţă din Codul muncii, raportat la prevederile art.1 alin.4 şi 5, art.73 alin.3 şi art.79 alin.1 din Constituţia României;
– cu referire la temeiurile invocate în faţa instanţei de fond, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurenta a arătat că dispoziţiile art.72 din Legea nr.168/1999 şi dispoziţiile art.284 din Codul muncii stabilesc competenţa teritorială diferită a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă; în acest sens se arată că la stabilirea competenţei teritoriale, raportat la textele legale invocate, dispoziţiile Codului muncii – dispoziţii de drept comun, intră în concurs cu dispoziţiile Legii nr.168/1999 – dispoziţii speciale.
Excepţia de neconstituţionalitate are în vedere „principiul efectivităţii juridice”, dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa . În acest sens, s-a apreciat că legiuitorul are obligaţia de a asigura adoptarea unor dispoziţii legale eficiente şi coerente care să evite paralelismul legislativ, să aibă vocaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă, în sensul de a evita o jurisprudenţă neuniformă.
Legea nr.24/2000 privind Normele de tehnică legislativă nu oferă autorităţii legiuitoare dreptul de a deroga de la prevederile ei fără a contraveni în acest sens prevederilor constituţionale. Astfel fiind, prevederile art.298 alin.2 ultima liniuţă din Codul muncii contravin prevederilor constituţionale în sensul în care sunt interpretate ca modificând, implicit, prevederile Legii nr.168/1999, respectiv, art.72.
Intimatul reclamant N.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea în totalitate a încheierii atacate, susţinând că, sub aspectul modului de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii constituţionale, aceasta este legală şi temeinică, fiind dată cu respectarea prevederilor art.29 din Legea nr.47/1992. În acest sens, se arată că excepţia de neconstituţionalitate vizează în fapt rezolvarea unor probleme de aplicare a legii, prerogativă care aparţine instanţelor de judecată şi excede controlului de constituţionalitate. În al doilea rând, s-a arătat că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu au legătură cu soluţionarea cauzei în fond.
În fine, reclamantul intimat a invocat împrejurarea că prin decizia nr.254/2009, Curtea Constituţională s-a pronunţat într-o cauză similară, respingând ca inadmisibilă această excepţie. În temeiul dispoziţiilor art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, aceste decizii pronunţate de Curtea Constituţională sunt obligatorii.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art.29 din Legea nr.47/1992, instanţa de judecată în faţa căreia este ridicată excepţia de neconstituţionalitate are obligaţia de a verifica îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute în alin.1 şi 2 ale art. sus citat.
Potrivit prevederilor art.29 alin.1 şi 2 din Legea nr.47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută atunci când autorul excepţiei invocă neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia.
Alin.3 al art.29 exclude controlului de constituţionalitate acele prevederi legale cuprinse în legi sau ordonanţe care au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară pronunţată de Curtea Constituţională.
Instanţa de fond a apreciat în mod greşit asupra cerinţei cuprinse în art.29 alin.1 teza a II-a din Legea nr.47/1992, în sensul în care aceeaşi instanţă şi prin aceeaşi încheiere a soluţionat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş, excepţie invocată de pârâta SC”P.”SA.
Cu alte cuvinte, dispoziţiile legale apreciate de instanţa de fond ca fiind cele care întemeiază competenţa teritorială a Tribunalului Mureş sunt chiar dispoziţiile legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocată de aceeaşi pârâtă.
Raţionamentul instanţei de fond a pornit de la o premisă greşită, în sensul în care aceasta a apreciat că cerinţa „legăturii cu soluţionarea cauzei”, cuprinsă în art.29 alin.1 teza a II-a din Legea nr.47/1992, se referă exclusiv la normele legale incidente soluţionării pe fond a prezentei cauze. Textul legal amintit nu face o asemenea distincţie, astfel că principiul potrivit căruia acolo unde legea nu distinge nici cel care o interpretează nu poate distinge, îşi găseşte pe deplin aplicarea.
În altă ordine de idei, tribunalul a reţinut, de asemenea în mod greşit, că actele normative ordinare la care face trimitere art.298 alin.2 Codul muncii, nu mai sunt în vigoare, iar din această perspectivă, condiţia prevăzută de art.29 alin.1 teza I, nu este îndeplinită. Aceste argumente urmează a fi înlăturate ca vădit neîntemeiate, întrucât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a fost clar determinat de autorul acestei excepţii şi se referă la dispoziţii legale în vigoare, respectiv art.298 alin.2, ultima teză, sau „ultima liniuţă” din Codul muncii.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul reclamant a invocat prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, în sensul în care a apreciat că decizia nr.254/2009, pronunţată de Curtea Constituţională, are caracter general obligatoriu, fiind inadmisibilă orice altă cerere având acelaşi obiect.
Argumentele aduse de intimatul reclamant urmează a fi înlăturate prin prisma dispoziţiilor art.29 alin.3 din Legea nr.47/1992, în sensul în care nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii. Instanţa în faţa căreia excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată este obligată să verifice, prin prisma caracterului general obligatoriu, existenţa vreunei astfel de decizii pronunţate anterior de Curtea Constituţională. Legea nr.47/1992, în redactarea anterioară republicării, prevedea în mod expres, în cuprinsul art.23 alin.3, că nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită, potrivit art.145 alin.1 din Constituţie. În actuala reglementare inadmisibilitatea acestei excepţii poate fi invocată atunci când, fie nu sunt îndeplinite cerinţele cuprinse în art.29 alin.1 şi 2, fie se referă la prevederi constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară.
Aşa cum s-a mai arătat, prin decizia invocată de intimatul reclamant, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate.
Având în vedere cele de mai sus, văzând dispoziţiile art.312 C.pr.civ., instanţa va admite recursul declarat, va modifica în parte încheierea atacată şi, în baza art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, va dispune sesizarea Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor art.298 alin.2 teza finală – „orice alte dispoziţii contrare”, din Legea nr.53/2003 (Codul muncii).
Cu referire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâta SC”P.”SA, Curtea apreciază că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Pornind de la aceeaşi premisă expusă de pârâtă în cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv premisa că ambele acte normative, atât Legea nr.168/1999 cât şi Legea nr.53/2003, sunt legi organice, trebuie constatată împrejurarea că acestea reglementează, cu forţă juridică egală, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă, mai exact competenţa instanţelor judecătoreşti.
Modalitatea în care legiuitorul a înţeles să abroge, prin Legea nr.53/2003 „orice alte dispoziţii contrare”, vine în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile Legii 24/2000, mai exact art.62 din această lege. Într-un cadrul legislativ astfel creat instanţele sunt chemate să constate o abrogare implicită, respectiv, judecătorul trebuie să legifereze expres acolo unde legiuitorul a „tăcut implicit”. Din această perspectivă, norma legală supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art.1 alin.4 şi art.73 alin.3 din Constituţie.
Văzând şi dispoziţiile art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, instanţa va dispune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
