Aplicabilitatea art 3 din Decretul 167/1958 la Ordinul nr. 50/1990
Ordinul 50/1990 nu nominalizează activităţile sau locurile de muncă ci numai funcţiile/meseriile salariaţilor încadraţi şi, pentru a corecta încadrarea intr-o grupă sau alta în raport de nominalizările făcute de patronat şi sindicat, reclamantul are dreptul să solicite constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului la grupa de muncă fără să i se poată opune termenul de prescripţie întrucât, prin Ordinul 50/1990, s-a recunoscut beneficiul drepturilor câştigate pentru activităţile desfăşurate în condiţii deosebite în perioada 1969- 1990
Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale – decizia nr. 1980 din data de 09 decembrie 2010
.
Reclamantul T.G şi T.M au chemat în judecată pe unitatea pârâtă SC Ductil SA Buzău, pentru a se constata că şi-a desfăşurat activitatea în condiţii deosebite încadrată în grupa a I a de muncă .
În motivarea acţiunii, reclamantul T.G a arătat că, în perioada 31.08.1984-01.06.1987, a lucrat în funcţia de inginer în secţia TOM trefilare, decapare chimică, tratamente termice, iar în perioada 01.06.1987-05.03.1998, a lucrat în compartimentul Organizarea Producţiei şi a Muncii desfăşurâdu-şi în mod efectiv activitatea în Secţiile Zincare T.O.M şi Laminor, susţinând că aceste locuri de muncă şi activităţi se încadrează în grupa a I a de muncă în procent de 100% din program .
Reclamanta T.M a menţionat că, în perioada 12.07.1985-19.10.1990, a lucrat în laboratorul Chimic din Secţia Zincare, în perioada 16.04.1998-01.07.1999 a lucrat în Secţia Zincare şi Laminor exercitând funcţia de subinginer , susţinând că aceste locuri de muncă şi activităţi se încadrează în grupa a I a de muncă în procent de 100% program.
Reclamanţii au mai arătat că, deşi îndeplineau condiţiile pentru a fi încadraţi în grupa I de muncă, unitatea pârâtă i-a încadrat în mod greşit în grupa a II a de muncă.
Pentru dovedirea acţiunii, reclamanţii au depus la dosar cărţile lor de muncă şi au solicitat efectuarea unor expertize de specialitate.
După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin sentinţa civilă nr. 1182 din 11 octombrie 2010, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 312 pct.6 Cod pr.civilă, susţinând că au desfăşurat activitate în exclusivitate în locuri de muncă încadrate în grupa I-a de muncă, cu grad sporit de toxicitate în procent de 100%. Astfel, faţă de împrejurarea că instanţa de fond a respins cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, aceştia consideră că era legal să admită concluziile expertului Necula Ion, similar cu ceilalţi colegi de muncă cărora li s-a admis expertiza.
După cum rezultă din opinia separată a asistentului judiciar care a arătat caracterizat această cerere ca una nepatrimonială, în perioada 12.07.1985 la 19.10.1990, reclamanta T.M a lucrat efectiv în laboratorul chimic din Secţia Zincare, iar în perioada 16.04.1998 la 01.07.1999 a desfăşurat activitate în Secţia Zincare şi Laminorul de sârmă, în procent de 100%, locuri de muncă care sunt încadrate în grupa I-a, în timp ce reclamantul T.G susţine că a desfăşurat activitate efectiv în secţia TOM trefilare, decapare chimică şi tratamente termice, iar acest locuri de muncă sunt încadrate în grupa I de muncă conform OG 50/1990 şi HG 931/1990.
Solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Prin decizia civilă 1980 din data de 09 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, respectiv Tribunalul Buzău, cu opinia separată a unui membru al completului de judecată care a opinat că această acţiune are caracterul unei acţiuni patrimoniale supusă termenului de prescripţie prev. de art. 3 din Decretul 167/1958, şi considerând cererea formulată ca fiind prescrisă.
În opinia majoritară, Curtea a apreciat că acţiunea formulată nu este o obligaţie de a face, ci este o acţiune în constatare, adică acea acţiune care are ca scop constatarea judecătorească a existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv al reclamantului faţă de pârât. Acţiunea în constatare este imprescriptibilă deoarece reclamantul nu urmăreşte un drept patrimonial sau obligarea pârâtului la executarea unei pretenţii, ci doar că instanţa să constate existenţa unui drept stabilit prin Ordinul 50/1990, respectiv grupa de muncă., iar Ordinul 50/1990 şi actele normative ce-l succed şi-l completează nu prevăd niciun termen în care trebuie stabilite grupele de muncă de către patronate şi sindicate.
Într-adevăr, Ordinul 50/1990 nu nominalizează activităţile sau locurile de muncă ci numai funcţiile/meseriile salariaţilor încadraţi şi, pentru a corecta încadrarea intr-o grupă sau alta în raport de nominalizările făcute de patronat şi sindicat, reclamantul are dreptul să solicite constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului la grupa de muncă fără să i se poată opune termenul de prescripţie întrucât, prin Ordinul 50/1990, s-a recunoscut beneficiul drepturilor câştigate pentru activităţile desfăşurate în condiţii deosebite în perioada 1969- 1990. Prevederile acestui act normativ se aplică nu numai salariaţilor ce lucrează şi în prezent, ci şi foştilor salariaţi şi pensionarilor ce au fost angajaţi ai unităţii respective.
Astfel, prin Decizia nr. 87/01.061999 a , s-a admis excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiei art. 2 alin 1 din Decretul 68/90 (Ord.. 50/1990 este dat în baza acestui Decret) pentru înlăturarea unor inechităţi şi s-a recunoscut beneficiul şi posibilităţile valorificării unor drepturi cuvenite şi câştigate în perioada când toate aceste categorii de persoane au lucrat în aceleaşi condiţii, aflându-se într-o situaţie identică, ceea ce impune şi tratament juridic identic.
Totodată, în ipoteza în care s-ar da eficienţă raţionamentului instanţei de fond şi s-ar aprecia că acţiunea poartă asupra realizării unui drept cu caracter patrimonial, aceasta nu trebuia să constate prescris dreptul la acţiune în conformitate cu art. 3 din Decretul 167/1958, întrucât, în conformitate cu legislaţia europeană care are prevalenţă asupra normelor legale ale dreptului intern, drepturile salariale, cât şi dreptul la pensie, reprezintă un veritabil drept de proprietate al persoanei, caz în care dreptul la acţiune în realizarea acestui drept de proprietate este imprescriptibil.
În al doilea rând, Curtea a apreciat că, în răspunsul formulat la obiecţiuni, expertul nu face decât să prezinte punctele de vedere opuse ale părţilor şi să-şi menţină, fără nicio altă argumentare, susţinerile din lucrarea iniţială. Expertul nu face nicio trimitere la actele aflate în arhiva societăţii de natură să lămurească natura şi condiţiile concrete specifice locului de muncă al fiecărui salariat reclamant, atribuţiile acestora conform fişei postului şi repartizarea acestora, nivelul noxelor existente, condiţiile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă şi eventualele riscuri care, luate toate în considerare, ar fi natură să justifice încadrarea activităţii acestora în grupa I de muncă. Expertul nu detaliază în niciun mod condiţiile concrete în care se desfăşura activitatea prestată de reclamanţii – intimaţi şi în ce măsură toate acestea justifică încadrarea muncii acestora în grupa I pentru perioada dedusă judecăţii. Nu sunt argumentate, nici chiar şi pe scurt, care au fost considerentele care l-au determinat pe expert să aprecieze că activitatea desfăşurată de reclamanţii –intimaţi se poate încadra în grupa I de muncă, pentru ca aceste argumente să poată fi cenzurate de instanţă.
Se mai reţine că expertul desemnat nu a pus la îndemâna instanţei cunoştinţele de specialitate care erau necesare pentru o justă soluţionare a cauzei, nerezultând că acesta poseda cunoştinţe în normarea muncii, fiind specializat doar în contabilitate, drepturi salariale, pensii.
În consecinţă, pornind de la obiectul litigiului de faţă şi specificul activităţii desfăşurate în cadrul societăţii pârâte, s-a considerat că, instanţa de fond, cu ocazia rejudecării, trebuie să pună în discuţie necesitatea refacerii lucrării de expertiză de către un expert specializat în domeniul tehnic în care şi-au desfăşurat activitatea reclamanţii, iar nu de către un expert contabil.
