Dispoziţiile art.3 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ţară pentru perioada 2007-2011 prin care s-a prevăzut că „se pot încheia contracte colective de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor publice, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin lege”, trebuie analizate coroborat cu dispoziţiile Legii nr.330/2009, prin care nu a fost prevăzută acordarea unor asemenea compensaţii.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 534 din 18 iunie 2010
Prin sentinţa civilă nr.711 din 1.04.2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost respinsă contestaţia formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimatul inspectoratul teritorial de muncă, s-a admis cererea completatoare formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimatul, care a fost obligat să îi achite contestatoarei o compensaţie egală cu un salariu lunar, conform art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin contestaţia formulată, contestatoarea a chemat în judecată pe intimatul inspectoratul teritorial de muncă, solicitând anularea deciziei nr.114/15.01.2010, reintegrarea pe postul anterior şi obligarea pârâtei la plata salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat. De asemenea, contestatoarea a solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 2.500 euro cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestaţiei sale, contestatoarea a susţinut că a fost salariata intimatei pe postul de referent tr. IV, conform contractului individual de muncă şi a actelor adiţionale la acest contract. La data de 15.01.2010 a fost emisă decizia nr.114, prin care i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în temeiul dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul muncii.
A mai susţinut contestatoarea că decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost emisă de o persoană care nu are calitatea de conducător al instituţiei angajatoare. Astfel, iniţial instituţia pârâtă a fost condusă de un inspector, iar prin Legea nr.105/2009 s-a stabilit că inspectoratul teritorial de muncă este condus de un director coordonator. Prin decizia nr.1629/2009, O.G. nr.105/2009 a fost declarată neconstituţională, motiv pentru care instituţia angajatoare trebuia să revină la organizarea anterioară, aceasta implicând existenţa la conducere a unui inspector-şef şi nu a unui director coordonator.
Contestatoarea a mai invocat faptul că decizia este lovită de nulitate absolută şi motivat de faptul că angajatorul nu a respectat dispoziţiile Codului muncii. Astfel, inspectoratul teritorial de muncă a concediat în termen de 30 de zile un număr de 22 de salariaţi. Întrucât numărul total de salariaţi era de 109 persoane, rezulta că în cauză erau incidente dispoziţiile art.68 lit.b) Codul muncii, intimatul desfăcându-i contractul individual de muncă în cadrul unei concedieri colective. Ori, deşi a disponibilizat mai mult de 10% din numărul de persoane aflate în schema de personal, angajatorul a ignorat prevederile art.69 şi urm. din Codul muncii.
Mai mult, chiar dacă reorganizarea activităţii s-a realizat ca urmare a dispoziţiilor Legii nr.329/2009 şi ale H.G. nr.1387/2009, nici unul dintre aceste acte normative nu prevede dispoziţii speciale în detrimentul celor prevăzute de Codul muncii, referitoare la procedura pe care trebuie să o urmeze angajatorul în cadrul unei concedieri colective. De asemenea, textele normative în baza cărora s-a făcut reorganizarea activităţii nu fac nici o distincţie între contractele de muncă pe durată determinată şi cele pe durată nedeterminată, între funcţionarii publici şi personalul contractual, astfel că desfiinţarea contractelor de muncă pe perioadă determinată constituie un act abuziv, nelegal şi discriminatoriu. Angajatorul trebuia să aplice dispoziţiile legale, să se raporteze la criteriile legale şi cele stabilite împreună cu sindicatul şi abia apoi să dispună desfacerea contractelor de muncă.
Contestatoarea a susţinut şi faptul că angajatorul făcea trimitere la o discuţie cu reprezentanţii salariaţilor, consemnată în procesul-verbal din 21.12.2009. Or, dispoziţiile legale în materia concedierii colective privesc notificarea şi consultarea sindicatului din care angajaţii unităţii fac parte. Mai mult, adresa sindicatului a fost ignorată. Practic, contestatoarea a susţinut că s-a decis menţinerea în funcţie a funcţionarilor publici şi disponibilizarea personalului contractual, acesta fiind unicul criteriu avut în vedere de conducerea unităţii.
În ceea ce priveşte daunele morale, contestatoarea a precizat că, deşi în decizie se specifica în mod clar că desfiinţarea contractului de muncă s-a făcut fără nici un criteriu, reprezentantul instituţiei, într-un ziar, a adus la cunoştinţa opiniei publice că pentru disponibilizări s-au avut în vedere următoarele criterii: „competenţe personale, problemele pe care le-au creat şi modul în care şi-au desfăşurat activitatea”. Ori, aceste afirmaţii au adus prejudicii onoarei şi imaginii sale în comunitate.
În dovedirea contestaţiei, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, adresa nr. 127/18.12.2009, contractul individual de muncă şi actul adiţional la acest contract şi un extras dintr-un ziar.
Intimatul inspectoratul teritorial de muncă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei. În motivarea poziţiei sale procesuale, intimatul a susţinut că decizia nr.114/2010 era motivată de prevederile legislative prin care inspecţia muncii şi inspectoratele teritoriale de muncă sunt supuse reorganizării, respectiv Legea nr.329/2009 şi H.G. nr.1387/2009. Anexa nr.2 din H.G. nr.11/2009 stabilea că în totalul de 3966 posturi aprobate pentru inspectoratele teritoriale de muncă, se includ şi 500 posturi funcţii contractuale, utilizate temporar până la data de 31.12.2010, cu acoperirea cheltuielilor de personal din veniturile proprii ale inspecţiei muncii. Prin Legea nr.329/2009 (art.7), inspecţia muncii a fost reorganizată ca instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat şi astfel toate veniturile realizate au fost direcţionate către bugetul de stat. Prin H.G. nr.1387 s-a abrogat anexa nr.2 a H.G. nr.11/2009, stabilindu-se că inspecţia muncii va avea un total de 3571 posturi finanţate integral de la bugetul de stat. Astfel, faţă de aceste dispoziţii legale, intimatul a susţinut că în mod corect i s-a pus în vedere, prin decizia nr.1743/CM/17.12.2009, că, pentru reducerea numărului de posturi, se vor avea în vedere posturile contractuale utilizate temporar potrivit H.G. nr.11/2009 şi finanţate din venituri proprii. O soluţie contrară ar fi avut drept consecinţă desfiinţarea unui număr mai mare de posturi decât cel avut în vedere şi, mai mult, s-ar fi ajuns ca posturile contractuale să fie finanţate de la bugetul de stat, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor legale.
A mai susţinut intimatul că în luna ianuarie 2010 au fost concediaţi opt salariaţi din totalul de treisprezece salariaţi, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la concedierea colectivă. De asemenea, intimatul a precizat faptul că avea dreptul de a stabili posturile care trebuiau desfiinţate şi care urmau a fi menţinute, precum şi faptul că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei era efectivă şi avea o cauză reală şi serioasă.
Cu privire la primul motiv de nulitate, intimatul a susţinut că decizia a fost legal emisă, directorul coordonator fiind numit prin decizia nr.471/26.10.2006.
Referitor la daunele morale, intimatul a arătat că decizia de concediere nu era de natură să cauzeze contestatoarei vreun prejudiciu moral, neexistând nici o referire la competenţele profesionale sau la culpa salariatei.
La termenul de judecată din 17.03.2010, contestatoarea şi-a completat contestaţia, solicitând ca, în situaţia în care se va constata că decizia de concediere este legală, intimatul să fie obligat la plata compensaţiei echivalente cu un salariu compensatoriu, conform dispoziţiilor art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.
Pe baza probatoriului administrat, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost salariata inspectoratului teritorial de muncă, pe postul de referent tr. IV, conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr.143/17.12.20058. Acest contract individual de muncă a fost încheiat pe perioadă determinată, 17.12.2008 – 30.06.2009. Ulterior, prin actul adiţional nr.97/30.06.2009 s-a convenit prelungirea duratei contractului individual de muncă pe perioada cuprinsă între data de 01.07.2009 şi data de 17.12.2010.
Prin decizia nr.114/15.01.2010 emisă de intimat s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 23.01.2010, în temeiul dispoziţiilor art.65 Codul muncii, ca urmare a desfiinţării postului ocupat în urma reorganizării activităţii inspectoratului. Această decizie a fost semnată de directorul coordonator.
Din cuprinsul deciziei nr.471/26.10.2009 emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Inspecţia Muncii a rezultat că, începând cu data de 26.10.2009, numitul T.I. a fost numit în funcţia de director coordonator al inspectoratului teritorial de muncă.
Având în vedere această decizie, tribunalul a reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile contestatoarei referitoare la faptul că decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost semnată de o persoană care nu avea calitatea de conducător al instituţiei angajatoare.
De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că erau neîntemeiate şi susţinerile contestatoarei referitoare la faptul că desfacerea contractului său individual de muncă a avut loc în cadrul unei concedieri colective (art.68 lit.b Codul muncii), întrucât în termen de 30 de zile au fost concediate 22 de persoane din numărul total de 109 salariaţi. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.68 alin.1 Codul muncii, prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de: cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai mult de 20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi; cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi; cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi.
Ori, în speţă, a reţinut prima instanţă că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.68 Codul muncii, pentru a fi în prezenţa unei concedieri colective. Astfel, din cuprinsul adresei nr.252179/21.12.2009 a rezultat că începând cu data de 23.01.2010 au fost concediaţi, în temeiul dispoziţiilor art.65 Codul muncii, un număr de opt salariaţi, iar potrivit situaţiei posturilor pe compartimente, la data de 31.12.2009 numărul total de salariaţi ai pârâtului era de 97 (109 posturi, din care 12 vacante). În consecinţă, instanţa a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art.68 Codul muncii.
Cu privire la susţinerile contestatoarei asupra concedierii celor 22 de salariaţi din totalul de 109, tribunalul a constatat că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, din cuprinsul procesului-verbal din 18.12.2009 a rezultat că intimatul a decis desfiinţarea unui număr total de 22 de posturi, din acest număr de 22 de posturi, 11 posturi fiind deja vacante, iar un post urmând să devină vacant la data de 01.01.2010. În consecinţă, nu se putea vorbi de concedierea unui număr de 22 de salariaţi, ci de desfiinţarea unui număr de 22 de posturi, unele dintre acestea fiind vacante. Ori, art.68 Codul muncii face referire la numărul de salariaţi care trebuie concediaţi, pentru a exista o concediere colectivă şi nu la numărul de posturi care se desfiinţează.
A mai reţinut tribunalul că decizia de concediere nr.114/15.01.2010 era legală şi temeinică. Astfel, din cuprinsul deciziei de concediere rezulta că la desfiinţarea postului ocupat de contestatoare s-a avut în vedere faptul că prin H.G. nr.1387/2009 au fost desfiinţate posturile aprobate pentru utilizare temporară conform H.G. nr.11/2009.
Din cuprinsul anexei nr.2 la H.G. nr.11/2009 a rezultat că în totalul de 3.966 posturi aprobate pentru inspectoratele teritoriale de muncă au fost incluse şi 500 de posturi, funcţii contractuale, utilizate temporar până la data de 31.12.2010, cu acoperirea cheltuielilor de personal din veniturile proprii ale inspecţiei muncii. Prin Legea nr.329/2009, inspecţia muncii a fost reorganizată ca instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, iar prin H.G. nr.1387/2009 s-a abrogat anexa nr.2 la H.G. nr.11/2009 prin care erau aprobate 500 posturi cu acoperirea cheltuielilor de personal din veniturile proprii, stabilindu-se că inspecţia muncii avea doar 3.571 posturi.
Din cuprinsul Ordinului nr.1859/29.12.2009 a rezultat că numărul de posturi repartizat inspectoratului teritorial de muncă a fost de 87. Prin adresa nr.1743/CM/17.12.2009, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale i-a solicitat intimatului să ia măsuri, în conformitate cu dispoziţiile legale, în vederea reducerii numărului de posturi de la 109 la 87. Totodată, i s-a comunicat intimatului că urma să aibă în vedere posturile contractuale utilizate temporar, potrivit H.G. nr.11/2009 şi desfiinţate prin H.G. nr.1387/2009 şi posturile vacante.
Din cuprinsul statului de funcţii valabil pe lunile decembrie 2008 şi ianuarie 2009 a rezultat că în perioada 01.12.2009 – 22.01.2010 au fost aprobate un număr de 22 posturi de personal contractual, iar în perioada 22.01.2010 – 31.01.2010, un număr de 8 posturi personal contractual. De asemenea, din cuprinsul aceluiaşi stat de funcţii a reieşit că, începând cu data de 23.01.2010, au fost desfiinţate toate posturile de referent (personal contractual).
Potrivit dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Ori, în speţă, având în vedere dispoziţiile H.G. nr.1387/2009, precum şi statul de funcţii depus la dosar, instanţa de fond a reţinut că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă.
Reţinând că decizia de concediere era legală şi temeinică, tribunalul a notat şi faptul că cererea contestatoarei de obligare a intimatului la plata de daune morale era neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea contestatoarei de obligare a intimatului la plata unei compensaţii egale cu un salariu lunar, conform art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, instanţa a apreciat că aceasta este întemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Potrivit dispoziţiilor art.241 alin.1 lit.d) Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional.
Având în vedere dispoziţiile art.241 alin.1 lit.d) Codul muncii, dispoziţiile art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, precum şi faptul că salariata a fost concediată în temeiul dispoziţiilor art.65 Codul muncii, prima instanţă a constatat că era întemeiată cererea contestatoarei de obligare a intimatului la plata unei compensaţii egală cu un salariu lunar.
Tribunalul a constatat că era neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimatul inspectoratul teritorial de muncă, drept pentru care a respins-o, admiţând însă cererea completatoare formulată de contestatoare şi obligându-l pe intimat să îi achite acesteia o compensaţie egală cu un salariu lunar, conform art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.
Criticile recurentului au vizat greşita admitere a cererii completatoare, în opinia recurentului aceasta trebuind să fie respinsă. A susţinut în acest sens recurentul că sentinţa civilă nr. 711 din 01.04.2010 a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, arătând în acest sens că potrivit Legii nr.130/1996 cu modificările şi completările ulterioare, art.12 stabileşte că prin contractele colective de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţiile legale.
Recurentul a mai arătat că şi Codul muncii, prin art.157, stabileşte că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale, se stabileşte prin lege cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
Tot Codul muncii mai prevede în art.67 că salariaţii concediaţi din motive care ţin de persoana lor, beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Recurentul a mai invocat şi dispoziţiile art.137 din Constituţie, potrivit cărora „formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ teritoriale şi ale ministerelor publice sunt reglementate prin lege”, iar art.138 alin.5 prevede că nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.
Recurentul a precizat că Legea nr.330/2009, ce constituie legea-cadru de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, nu prevedea acordarea de compensaţii în caz de concediere pentru personalul bugetar, singura excepţie fiind reglementată pentru înalţii funcţionari publici, cu atât mai mult cu cât nici în vechea reglementare nu se prevedea o astfel de compensaţie.
Recursul este fondat.
Curtea de apel a reţinut că intimata contestatoare a fost angajata inspectoratului, pe postul de referent tr. IV, conform contractului individual de muncă şi că prin decizia nr.114 din 15.01.2010 i-a fost desfăcut contractul de muncă în temeiul dispoziţiilor art.65 alin.1 din Codul muncii. S-a mai reţinut totodată, că potrivit dispoziţiilor art.67 Codul muncii salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor, beneficiază de măsuri active de combatere şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de Contractul colectiv de muncă.
Dispoziţiile enunţate mai sus precizează deci în mod expres că pentru a putea beneficia de compensaţii, acestea trebuie să fie prevăzute atât de lege, cât şi de contractul colectiv de muncă.
Cum însă Legea nr.330/2009 nu prevedea o asemenea compensaţie, curtea de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză.
Curtea a reţinut în acest sens că atâta timp cât prin art.3 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ţară pentru perioada 2007-2011 s-a prevăzut că „se pot încheia contracte colective de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor publice, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin lege”, aceasta înseamnă că atâta timp cât prin Legea nr.330/2009 nu a fost prevăzută acordarea unor asemenea compensaţii, cererea completatoare a contestatoarei nu putea fi primită.
În consecinţă, pentru toate cele ce preced curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ. a admis recursul inspectoratului teritorial de muncă şi a modificat în parte sentinţa Tribunalului Iaşi, în sensul respingerii ca nefondate şi a cererii completatoare formulate de contestatoare, privind acordarea salariului compensatoriu.
