Legea nr. 142/1998, art. 1 alin. (1)
Legea nr. 53/2003, art. 283 alin. 1 lit. c) şi e)
Termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune având ca obiect acordarea contravalorii tichetelor de masă, prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, este cel reglementat de art. 283 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele de muncă. Pentru acordarea tichetelor de masă este necesar ca angajatorul să aibă capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2304 din 15 octombrie 2010, dr. C.P.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 551/115/16 februarie 2010, reclamantul I.V. a chemat în judecată pârâţii CNCF CFR SA Bucureşti – Sucursala Regională CFR Timişoara şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA Bucureşti solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata contravalorii tichetelor de masă pe perioada 1 februarie 2009 – 31 decembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1016/7 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului pentru perioada 1 februarie 2009 – 16 septembrie 2009, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta CN CFR SA – Sucursala Regională CF Timişoara – Divizia Trafic să-i plătească reclamantului contravaloarea tichetelor de masă cuvenite acestuia şi neacordate pentru prestată în perioada 1 februarie 2009 – 31 decembrie 2009, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a constatat că dreptul la acţiune este supus prescripţiei în condiţiile art. 283 alin. 1 litera c Codul Muncii, respectiv în termeul de 3 ani, deoarece obiectul litigiului îl constituie obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri băneşti ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale şi contractuale referitoare la acordarea unei alocaţii de hrană sub forma tichetelor de masă.
Sub aspectul fondului a reţinut că reclamantul a fost angajatul Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR SA – Sucursala Regională Căi Ferate Timişoara – Divizia Trafic până la 31 decembrie 2009, dată la care i-a încetat raportul de muncă prin decizia nr. 362/22 decembrie 2009.
În urma negocierilor dintre reprezentanţii salariaţilor din Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi reprezentanţii administraţiei Companiei, concretizate în dispoziţiile art. 77 alin. 1 din contractul colectiv de muncă al Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR SA, valabil pentru anii 2009 – 2010, s-a decis că salariaţii companiei să beneficieze de acordarea a câte unui tichet de masă/zi/angajat, în conformitate cu prevederile legale. Acest contract constituie legea părţilor. Executarea lui este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
Neacordarea tichetelor de masă în perioada 1 februarie 2009 – 31 decembrie reprezintă o încălcare a „legii părţilor”, pârâta fiind obligată, în temeiul art. 269 din Codul muncii, să repare integral prejudiciul produs reclamantului.
În termen legal, împotriva sentinţei menţionate mai sus, au declarat recurs pârâţii CNCF CFR SA Bucureşti – Sucursala Regională CFR Timişoara şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA Bucureşti.
Prin recursul declarat, pârâta CNCF CFR SA Bucureşti – Sucursala Regională CFR Timişoara a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii, arătând că în mod eronat prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece, în speţă, se pune problema executării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, iar termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul Muncii, respectiv de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune.
Cu privire la fondul pricinii, susţine că în mod greşit instanţa a ignorat situaţia de agent economic monitorizat, precum şi că obligaţia contractuală asumată de angajator nu mai este susceptibilă de executare, deoarece împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită faţă de cea asumată de angajator la data semnării contractului, când circumstanţele economico-financiare erau diferite.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 142/1998, alocaţia individuală de hrană, sub forma tichetelor de masă, se acordă, în toate cazurile, numai dacă există un contract individual de muncă, angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă, există clauze stabilite pentru contractul individual de muncă referitoare la acordarea alocaţiei individuale de hrană sub forma tichetelor de masă. Aceste condiţii nu sunt îndeplinite, întrucât, în perioada respectivă, în bugetul de venituri şi cheltuieli nu au fost prevăzute sume cu această destinaţie.
Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 coroborat cu art. 3041 cod procedură civilă.
Pârâta CNCF CFR SA Bucureşti, prin recursul declarat, a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii, arătând că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece tichetele de masă intră în categoria cheltuielilor sociale, astfel încât reprezintă un drept social, iar nu salarial.
Totodată, susţine că acordarea tichetelor de masă de către angajator nu constituie o obligaţie ex lege, ci doar despre o posibilitate, condiţionată decisiv de bugetele de venituri şi cheltuieli şi de resursele financiare proprii. În acelaşi sens s-a pronunţat şi ICCJ, prin decizia nr. 14/2008, într-o speţă similară, precum şi instanţele judecătoreşti: Curtea de Apel Suceava prin decizia din dosarul 272/86/2010, Tribunalul Vrancea prin sentinţa civilă nr. 369/25 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. 1486/91/2010.
La cererea de recurs a anexat sentinţa civilă nr. 487 pronunţată la 4 martie 2010 de către Tribunalul Suceava în dosarul nr. 272/86/2010, sentinţa civilă nr. 369/25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea.
Reclamantul intimat a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că este îndreptăţit la acordarea acestor tichete în temeiul art. 77 alin. 1 din CCM valabil pe anii 2009-2010 şi art. 283 alin. 1 litera c Codul Muncii.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat recursurile întemeiate, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
În mod corect a soluţionat prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Prin acţiune, nu se solicită executarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, pentru a fi incidente prevederile art. 283 alin. 1 litera e Codul Muncii, ci plata unor drepturi băneşti care sunt supuse prescripţiei în termenul de 3 ani prevăzut de art. 283 alin.1 litera c Codul Muncii.
Sub aspectul fondului, Curtea a reţinut că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente speţei.
Art. 77 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul CNCF CFR SA dispune că angajaţii beneficiază de acordarea a câte unui tichet de masă/zi/angajat, în conformitate cu prevederile legale, prevederi ce sunt cuprinse în Legea nr. 142/1998.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998, salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi a celorlalte persoane juridice şi fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract de muncă, denumite angajatori, pot primi o alocaţie de masă, care, însă, se acordă în limita prevederilor bugetului de stat, după caz, ale bugetelor locale pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate conform legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Rezultă că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele de muncă, sens în care s-a pronunţat şi ICCJ, prin decizia nr. 14/18 februarie 2008, dată într-un recurs în interesul legii.
Aşadar, pentru acordarea tichetelor de masă este necesar ca angajatorul să aibă capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă.
Cu adresele nr. 79/2010/27 mai 2010 şi nr.3/3/5851/18 mai 2010, pârâta a comunicat instanţei că, în anul 2009, societatea a avut pierderi în sumă de 846.573,48 mii lei.
Având în vedere situaţia financiară a pârâtei şi faptul că nu s-a făcut dovada că în bugetul pârâtei pe anul 2009 au fost prevăzute şi alocate sume cu această destinaţie, Curtea a apreciat că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, impunându-se respingerea ei.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) Cod de procedură civilă, au fost admise recursurile declarate şi modificată sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii.
