Data: 01.02.2011
Obiect: stabilire program vizitare minor
Prin cererea înregistrată la data de 18.07.2007 sub nr. 1609/199/2010 pe rolul Judecătoriei Buhuşi reclamantul P. V. L.a chemat-o în judecată pe pârâta M.O. pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunţa şi pe baza probelor ce se vor administra instanţa să-i permită dreptul de a păstra legături personale cu minora P. E. I..
Cererea a fost timbrată.
În motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată reclamantul arată că în urma hotărârii de minora a fost încredinţată pârâtei. Mai arată că pârâta a cu minora în Italia în urmă cu 3 luni şi că a ajuns la o înţelegere cu pârâta cu privire la legăturile personale cu minora. In perioada cât pârâta a fost de acord ca reclamantul să aibă legături cu minora, reclamantul a cheltuit în jur de 600 de euro lunar ,cheltuieli pe care le a achitat pentru minoră personal, fără a-i da pârâtei alţi bani în afara pensiei de întreţinere. Consideră că acest fapt a nemulţumit-o pe pârâtă care şi-a schimbat comportamentul .
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 43 şi 97 Codul familiei.
In dovedirea acţiunii acesta a depus sentinţa civila nr.568/2010 a Judecătoriei Buhusi.
Reclamantul a fost reprezentat de mandatar-avocat S. A.
În cauză au fost citate în calitate de Autoritate Tutelară – Consiliul Local al oraşului Buhuşi, fiind efectuata ancheta sociala atât la domiciliul pârâtei cât şi la domiciliul reclamantului.
La termenul din 04.01.2011 instanţa a dispus suspendarea cauzei în baza art. 242 al.1 pct.2 Cod procedură civilă, datorită lipsei nejustificate a părţilor.
La termenul din 01.02.2011 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenta generală a instanţelor române.
Din actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:
Asupra exceptiei de necompetenta generală a instanţelor române, ce urmeaza a fi solutionata cu prioritate potrivit art. 137 alin. 1 C.p.c., instanta retine urmatoarele:
Din casatoria părţilor a rezultat minora P. E.I..Prin sentinta nr. 568/2010 pronunţată de Judecătoria Buhuşi s-a dispus divortul partilor si incredintarea minorei spre crestere si educare mamei,parata din prezenta cauza.
Din sustinerile ambelor parti,reţinute în motivarea sentinţei de divorţ rezultă că începând cu anul 2009 părţile cât şi minora au reşedinţa pe teritoriul statului italian. De altfel,încă în acţiunea de faţă reclamantul arată că pârâta şi minora locuiesc în prezent în Italia de peste 3 luni.
Mai mult,din conţinutul anchetei sociale efectuate la Buhuşi rezultă că acestea nu au avut niciodată domiciliul în Buhuşi,acestea locuind în Italia.
În cauza se face aplicarea dispozitiilor Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea, si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti care, în art. 1 alin. 1 lit. b statueaza ca este aplicabil oricare ar fi natura instantei, în cazul materiilor civile privind atribuirea, exercitarea delegarea, retragerea totala sau partiala a raspunderii parintesti (astfel cum este definita aceasta notiune prin art. 2 pct. 7). Potrivit art.2 pct.7 din Regulament, raspunderea parinteasca cuprinde în special încredintarea si dreptul la vizita.
Analizând dispozitiile acestui regulament, instanta retine din continutul art. 17 dar si din pct. 12 al preambulului, ca în cazul raspunderii parintesti competenta este exclusiva, normele ce o reglementeaza fiind de ordine publica.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Regulament, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente în materia raspunderii parintesti privind un copil care are resedinta obisnuita în acest stat membru la momentul la care instanta este sesizata.
Pentru aplicabilitatea acestui articol, este îndeplinita conditia prevazuta de art.9, respectiv au trecut 3 luni de la mutare,având în vedere ca s-a reţinut că încă din anul 2009 părţile şi minora se află în Italia si au resedinta obişnuita.
De la data de 01.01.2007 România a aderat la Uniunea Europeana, iar potrivit art. din Regulament, acesta este obligatoriu în toate elementele sale si se aplica direct în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene.
In expunerea de motive a Regulamentului la pct.12, în materia raspunderii parintesti, se prevede ca ar trebui sa fie competente în primul rând instantele statului membru în care copilul îsi are resedinta obisnuita.
Art. 10 din acelasi act normativ statueaza ca în caz de deplasare sau retinere ilicita a unui copil, instantele judecatoresti din statul membru în care copilul îsi avea resedinta obisnuita imediat înaintea deplasarii sale sau a retinerii sale ilicite ramân competente pâna la momentul în care copilul dobândeste o resedinta obisnuita în alt stat membru.
Minora şi părinţii ei-părţile din prezenta cauză-au în acest moment, resedinta obisnuita în Italia.
Aşa fiind,instanţa are în vedere şi faptul că având în vedere ca minora locuieste cu mama sa din anul 2009 în Italia, ca partile si copilul au posibilitatea de a fi ascultate la instanta de resedinta obisnuita, unde autoritatea tutelara poate fi consultata cu mai multa rapiditate, luând astfel în considerare si criteriul proximitatii, se apreciaza ca instanta de la resedinta obisnuita din Italia are o legatura mai speciala cu copilul si este mai bine plasata pentru a solutiona cauza, ceea ce serveste interesului superior al copilului.
Fata de aceste considerente, instanta va admite exceptia de necompetenta generală a instanţelor române si va respinge actiunea ca nefiind de competenta instanţelor române.
Red. A.N.T.-02.02.2011
