Cod Proc.Civ., art.129 alin.4 si 6
Din interpretarea coroborata a prevederilor art.129 alin.(4) si (6) Cod Proc.Civ. rezulta, ca regula generala, ca instanta nu poate schimba din oficiu doar obiectul cererii deduse judecatii. Obiectul cererii de chemare în judecata este reprezentat de pretentia concreta a reclamantului, în speta, restituirea unei sume de bani. Cauza cererii de chemare în judecata este data de cauza dreptului (causa debendi – cauza raportului juridic sau al obligatiei puse în discutie), aceasta constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formuleaza pretentia. Cauza cererii de chemare în judecata, adica temeiul juridic, poate fi pusa în discutia partilor de catre instanta, spre deosebire de cauza actiunii (causa petendi – scopul catre care se îndreapta vointa celui care reclama, scop explicat prin împrejurarile si motivele speciale care au determinat partea sa actioneze).
De altfel, atât timp cât instanta are dreptul potrivit art.129 alin.4 Cod Proc.Civ. sa puna în dezbaterea partilor orice împrejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate în cerere sau în întâmpinare, rezulta ca se poate si pronunta asupra acestor împrejurari, iar nu ca partea are latitudinea de a aprecia daca îsi modifica sau nu cererea în functie de ceea ce instanta a pus în discutie, legiuitorul facând distinctie între dreptul instantei de a cere partilor “sa prezinte explicatii” si de a “pune în dezbaterea lor orice împrejurari de fapt ori de drept”. (decizia civila nr. 4R din data de 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a IX-a Civila si pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala)
Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la data de 15.01.2007, reclamantul J.I. a chemat în judecata pe pârâtul Statul Român, prin B.N.R. si Ministerul Finantelor Publice, pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta, sa se dispuna obligarea acestuia la plata sumei de 100 lire sterline, la cursul actualizat pe perioada 1946 pâna la data pronuntarii hotarârii, în lei la cursul zilei de la data pronuntarii hotarârii, cu titlu de capital, reprezentând contravaloarea unui titlu de stat la purtator, nenegociabil la bursa, emis de Regatul României în anul 1928 sub denumirea ,,Recunoasterea si achitarea unei creante” nr.033268, plus dobânda legala de la pronuntarea hotarârii si pâna la plata efectiva; cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii de chemare în judecata, reclamantul a aratat ca este posesorul titlului de stat la purtator nr.033268 emis de Regatul României la data de 01.10.1928 cu plata în anul 1929 si în anul 1930 a patru rate semestriale de 1.2.6 lire sterline, de la 1931 la 1935 a 10 rate semestriale de 1.17.6 lire sterline, de la 1939 la 1965 a 60 rate semestriale de 2.5.0. lire sterline. Ratele semestriale au fost încasate, pâna în anul 1945, iar de la 1 iunie 1946 acestea nu au mai fost încasate, fiind instaurat regimul comunist, nefiind platite un numar de 40 de cupoane cu valoarea de 2.5.0. lire sterline, adica în total 100 lire sterline. Fiind un titlu în valuta, contravaloarea acestuia a fost confiscata abuziv de Statul Român în perioada de dictatura comunista. S-a învederat ca nerespectarea de catre Statul Român a obligatiilor de plata a dobânzilor semestriale si a capitalului, asa cum au fost contractate prin cumpararea titlului de stat încalca dreptul de proprietate, fiind în contradictie cu Constitutia României din 1923, cu art. 15 si 17 din Decretul Regal nr.1849 din data de 31 august 1944, cu Decretul Regal din 10 oct.1944, cu Constitutiile din anii 1948, 1952, 1965, care garantau proprietatea particulara, iar pe de alta parte, dispozitiile art. 12 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata la 10 decembrie 1948 prin rezolutia Adunarii Generale a ONU.
În drept, au fost invocate dispozitiile art.26 alin.1, art.26 ind. 2 din Legea nr.591/2004 pentru modificarea si completarea OUG 190/2001 privind regimul metalelor pretioase, aliajelor acestora si pietrelor pretioase, art.26 alin.3 din OUG 190/2000, art.40 alin.2 din Normele Metodologice pentru aplicarea OUG 190/2000 aprobate prin HG nr.1334/2003, art.480 si urm. Art.1 din Protocolul 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale privind protectia proprietatii, art.274 Cod pr. Civila.
Prin întâmpinarea formulata în cauza, pârâta Banca Nationala a României a invocat exceptia lipsei calitatii de reprezentant raportat la temeiul de drept invocat prin actiune si la obiectul cererii de chemare în judecata, aratând ca titlurile de stat nu fac obiectul reglementarii O.U.G. nr.190/2000, republicata, modificata si completata prin Legea nr.591/2004, motiv pentru care a solicitat sa se constate ca B.N.R. nu reprezinta statul decât în actiunile în care se revendica obiecte din metale pretioase, potrivit mandatului special prevazut în H.G. nr.1344/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G.nr.l90/2000, republicata. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata raportat la temeiul de drept invocat.
La data de 20.02.2007, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, a depus, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, aratând ca art.40 pct.2 din H.G. nr. 1344/25.11.2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase în România sunt dispozitii speciale care deroga de la regula generala instituita de art.25 din Decretul nr.31/1954 potrivit principiului specialia generalibus derogant. S-a învederat ca potrivit prevederilor art.39 si ale art.40 din H.G. nr.1344/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.190/2000, restituirea obiectelor din metale pretioase se face de catre B.N.R. în baza hotarârilor judecatoresti definitive si irevocabile, investite cu formula executorie.
S-a invocat, de asemenea, exceptia prescriptiei dreptului la actiune, aratând ca cererea formulata, având caracterul unei actiuni în pretentii patrimoniale, este supusa dispozitiilor art.1, art.3 si art.7 din Decretul nr.167/1958, in sensul ca este o actiune prescriptibila care trebuie formulata în termenul de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, neexistând reglementari speciale în ceea ce priveste materia restituirii sumelor în valuta confiscate. Referitor la momentul la care a început sa curga termenul de prescriptie a dreptului la actiune, s-a aratat ca Legea nr.284/1947 în baza careia s-a procedat la confiscarea valutei a fost abrogata în anul 1960 prin Decretul nr.210, dispozitia privind interdictia detinerii de mijloace de plata straine fiind mentinuta, decret ulterior abrogat prin Decretul-Lege nr.9/1989. In aceste conditii, dreptul la actiune în restituirea valutei confiscate s-a nascut o data cu abrogarea actelor normative care stabileau ca detinerea de monede de plata straine constituie infractiune si odata cu liberalizarea detinerii de valuta, adica începând cu anul cu anul 1990.
Prin cererea precizatoare a actiunii depusa la dosar la data de 12.03.2007, reclamantul a învederat ca reitereaza temeiurile de drept invocate în actiunea introductiva de instanta, referitoare la dreptul sau de proprietate, precum si prevederile O.U.G. nr.190/2000, aratând, de asemenea, ca în cauza Statului Român este reprezentat atât de B.N.R., cât si de Ministerul Finantelor Publice, ca parti în raportul contractual de împrumut.
Prin sentinta civila nr. 1649/14.03.2007, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a respins exceptia lipsei calitatii de reprezentant a BNR, a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice, a admis exceptia de prescriptie si a respins cererea ca efect al prescriptiei dreptului material la actiune. A luat act ca pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut, în ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii de reprezentant a Bancii Nationale a României, ca reclamantul, printre alte dispozitii legale, si-a întemeiat actiunea pe prevederile O.U.G. nr.190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase în România, act normativ incident în speta în opinia reclamantului. Or, potrivit art.40 alin.2 din H.G. nr. 1344/2003 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 190/2000, reprezentarea statului în fata instantelor de judecata în litigiile izvorâte din aplicarea acestui act normativ, este asigurata de B.N.R.. Prin urmare, în acest caz, reprezentarea Statului Român de catre B.N.R. este legala, iar incidenta în cauza a prevederilor O.U.G. nr.190/2000, invocate de reclamant, reprezinta un aspect legat de temeinicia sau netemeinicia cererii de chemare în judecata, aspect ce este necesar a fi analizat, din punct de vedere procesual, în contradictoriu cu Statul Român, prin reprezentatul legal, respectiv B.N.R.. Pentru aceste considerente, instanta a respins exceptia lipsei calitatii de reprezentant al Bancii Nationale a României, ca neîntemeiata.
Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P. si la exceptia de prescriptie, instanta a retinut ca reclamantul este posesorul titlului la purtator nr.033268/01.10.1928 emis de Regatul României (actualmente Statul Român), prin Ministeriul Finantelor Publice. Conform acestui titlu, Regatul României, s-a obligat sa plateasca posesorului titlului 100 de lire sterline, în 4 rate semestriale între 1929-1930, în 10 rate semestriale între 1931 si 1935 si în 60 de rate semestriale între 1936 si 1965.
Un astfel de titlu confera posesorului sau legitim dreptul de a solicita, la scadentele indicate, dreptul mentionat în acest înscris. Dreptul astfel constituit, având ca obiect restituirea sumei de 100 de lire sterline, este un drept de creanta, iar titularul obligatiei corelative, de plata a acestei sume catre posesorul titlului, este Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice.
Instanta a constatat ca nu sunt incidente în cauza prevederile O.U.G. nr. 190/2000, cu modificarile si completarile ulterioare, deoarece potrivit art.26 alin.1 din acest act normativ, persoanele fizice si juridice ale caror obiecte din metale pretioase si pietre pretioase au fost preluate abuziv de catre stat pot solicita restituirea acestora instantelor de judecata în raza carora domiciliaza, îsi au resedinta sau sediul, pâna la data de 31 decembrie 2006. Asadar, prevederile art. O.U.G. nr. 190/2000 au, sub acest aspect, un domeniu de reglementare strict determinat, numai cu referire la restituirea în natura sau în echivalent a obiectelor din metale si pietre pretioase, neincluzându-se în sfera actiunilor întemeiate pe acest act normativ, cele având ca obiect obligatii de plata a unor sume de bani.
Instanta a apreciat astfel, ca în mod gresit reclamantul si-a întemeiat actiunea pe dispozitiile O.U.G. nr.190/2000, precum si pe dispozitiile art.480 C.civ. Cu privire la acest din urma temei de drept, s-a constatat ca reclamantul nu a pierdut dreptul de proprietate asupra înscrisului constatator al dreptului sau de creanta, respectiv asupra titlului la purtator invocat în sustinerea cererii de chemare în judecata. De altfel, s-a constatat ca reclamantul nu solicita restituirea (revendicarea) titlului la purtator în materialitatea lui, care se si afla în posesia sa, ci obligarea pârâtului la plata unei sume de bani – capital si dobânzi, ceea ce semnifica, astfel cum s-a retinut în considerentele anterioare, valorificarea dreptului de creanta constituit în temeiul titlului respectiv. În acest sens, instanta a retinut ca prin chiar cererea precizatoare la actiune, precum si în raspunsurile la întâmpinarile formulate în cauza, se face vorbire de raporturile juridice de creanta create între Statul Român, pe de o parte si, reclamant, pe de cealalta parte.
Întrucât în cauza se invoca un drept de creanta, iar titularul obligatiei corelative asumate prin titlul la purtator nr.033268/01.10.1928 este Statul Român, instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, ca neîntemeiata.
Având în vedere aceeasi natura a raportului juridic dedus judecatii, retinând ca nu sunt incidente în cauza prevederile O.U.G. nr.190/2000, instanta a analizat în continuare regulile privitoare la prescriptia extinctiva în raport de prevederile Decretului nr.167/1958, ca reguli de drept comun în aceasta materie.
Astfel, potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, în materia raporturilor juridice de creanta termenul prescriptiei este de 3 ani, iar potrivit art.7 alin.3, daca dreptul este sub conditie suspensiva sau cu termen suspensiv, prescriptia începe sa curga de la data când s-a împlinit conditia sau a expirat termenul. De asemenea, instanta a retinut incidenta în cauza a dispozitiilor art.12 din acelasi Decret, în conformitate cu care în cazul când un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie deosebita.
În consecinta, fata de mentiunile titlului la purtator nr.033268/01.10.1928 emis de Regatul României, pentru fiecare dintre prestatiile semestriale inserate în titlu, a început sa curga câte un termen de prescriptie de trei ani de la data scadentei fiecarei rate.
Instanta a apreciat însa ca, începând cu instaurarea regimului comunist în România, reclamantul, împotriva caruia a început sa curga prescriptia, a fost împiedicat, din acest motiv, sa faca acte de întrerupere a cursului prescriptiei, în sensul de a solicita valorificarea dreptului sa de creanta, inclusiv prin formularea unei actiuni în justitie. O astfel de împiedicare reprezinta un caz de forta majora, de notorietate fiind efectele instaurarii acestui regim asupra raporturilor juridice dintre stat si persoanele fizice sau juridice. Devin astfel incidente în cauza prevederile art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1995, cursul prescriptiei fiind suspendat, începând a-si relua cursul odata cu 01.01.1990.
Prin raportare la prevederile legale sus enuntate si având în vedere ca termenul de prescriptie incident este de trei ani, instanta a constatat ca acesta a fost cu mult depasit, fata de data introducerii actiunii, respectiv 15.01.2007, astfel încât exceptia de prescriptie a fost admisa, cu consecinta respingerii actiunii ca efect al prescriptiei dreptului material la actiune.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs, calificat ulterior ca apel, reclamantul J.I., cerere înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a IV-a Civila la data de 14.05.2007, solicitând admiterea recursului, casarea sentintei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante; admiterea recursului, modificarea hotarârii recurate în sensul admiterii cererii introductive asa cum a fost formulata în cazul în care cererea de casare va fi gasita ca neîntemeiata.
Ca motive de recurs au fost invocate dispozitiile art.304 alin.1 pct.9, pct.3 Cod Proc.Civ. S-a solicitat si recalificarea caii de atac din recurs în apel fata de valoarea obiectului cererii.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a aratat ca instanta de fond a apreciat ca dreptul dedus judecatii reprezinta un drept de creanta, nefiind în prezenta unei actiuni în revendicare atât timp cât titlurile la purtator ce fac dovada raportului juridic rezultat din împrumutul public se gasesc la reclamant, in materialitatea lor, situatie în care dreptul pretins este un drept de creanta supus prescriptiei extinctive de 3 ani, în temeiul dispozitiilor art. 3 raportat la art.1 din Decretul nr. 167/1958, chiar daca prin Legea nr.142 privind amortizarea datoriei publice interne, publicata in Monitorul Oficial nr. 98/01.05.1947 s-a stipulat la art. I ca titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a Statului, amortizabile si neiesite la sorti pâna la data prezentei legi, se declara amortizate pe data de 01.05.1947″, fiind enumerate si împrumuturile ce fac obiectul litigiului, ca la art. 3 din acelasi act normativ ce dispune: ,,sumele corespunzatoare titlurilor neîncasate pâna la 01. iulie 1947 vor fi varsate la dispozitia detinatorilor acelor titluri într-un fond special la casa de depuneri, de unde vor putea fi ridicate înlauntrul termenului de prescriptie prevazut de art.143 din publice, contra prezentarii titlurilor, cu îndeplinirea formalitatilor legate. Statul este legal eliberat prin efectul depunerii sumelor la Casa de depuneri”, ,,chiar admitând ca acest termen special de prescriptie extinctiva nu ar fi început sa curga din cauza instaurarii imediate a regimului comunist, care a cauzat o imposibilitate obiectiva de recuperare a acestora de catre posesorii titlurilor”, apreciindu-se ca termenul general de prescriptie extinctiva a început sa curga de la 01 ianuarie 1990, când aceasta cauza a încetat, reclamantul având posibilitatea legala efectiva de recuperare a acestor sume de bani.
Fiind un drept de creanta, Statul este reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, conform art. 25 din decretul nr. 31/1954.
A învederat recurentul reclamant ca hotarârea este lipsita de temei legal si este data cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, pentru ca titlurile la purtator ce fac obiectul litigiului sunt bunuri mobile necorporale, iar înscrisurile, în materialitatea lor, sunt dovada dreptului si nu însusi dreptul de proprietate asupra pretului de cumparare si a drepturilor corelative ce decurg din contractul de adeziune de împrumut public.
Conform regulilor contractuale, sumele in valuta investite sunt garantate de Statul Roman ca succesor al Regatului României.
Fiind vorba de sume in valuta, acestea fac obiectul O.U.G.190/2000, în temeiul art. 26 alin. 1 ind. 2, lit. b din acest act normativ, introdus prin art. I, pct. 2 din legea nr. 591/15.12.2004, pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase, aliajele acestora si pietrelor pretioase în România, conform carora ,,De prevederile prezentei ordonante de urgenta beneficiaza si mostenitorii persoanelor fizice, respectiv succesorii de drept si persoanelor juridice îndreptatite” alin. 1 ind. 1, dupa care în alin. 1 ind. 2 legiuitorul defineste preluarea abuziva, în sensul acestei ordonante de urgenta, iar la lit. b) statueaza ca prin preluare abuziva se întelege preluarea efectuata prin “Legea nr. 284/1947 pentru cedarea catre B.N.R. a aurului, valutelor si a altor mijloace de plata straine.”
Cum sumele la care se refera Titlul de împrumut public sunt în Lire sterline si cum aceste sume au fost tot timpul la dispozitia statului nu mai era necesara cedarea de catre recurentul reclamant a acestora, statul comunist tragându-si singur drepturile abuzive pe care si le-a conferit printr-o lege la fel de abuziva ca sistemul statal însusi.
În ce priveste prescriptia extinctiva, s-a învederat ca instanta de fond nu a observat ca actiunea a fost depusa la posta la data de 29.12.2006 si nu la 15.01.2007, în conformitate cu plicul de expediere, neavând relevanta juridica data la care instanta de fond a înregistrat dosarul.
Asa fiind, având în vedere dispozitiile art. 26 alin (1) din O.U.G. nr. 190/2000, introdus prin art. I, pct. 1 din legea nr. 591/15.12.2006, ,,Persoanele fizice si persoanele juridice ale caror obiecte din metale pretioase, aliaje ale acestora si pietre pretioase de natura celor prevazute la art. 4 au fost preluate abuziv pot solicita restituirea acestora judecatoriei în raza careia domiciliaza sau îsi are sediul, pâna la data de 31 decembrie 2006″.
Astfel, actiunea a fost introdusa în termenul legal stabilit de legiuitor, nefiind aplicabile dispozitiile art.3 din Decretul nr.167/1958.
A sustinut recurentul acest aspect, chiar daca prin Legea nr. 142 din 1 mai 1947, publicata in Monitorul Oficial al României nr. 98/1 mai 1947, Titlurile de Stat au fost declarate amortizate pe data de 1 mai 1947 – art. 1, deoarece pârâtul nu si – a îndeplinit obligatia de a prevedea sumele necesare pentru plata datoriei publice pe exercitiul 1947/1948 – art. 2 ibidem, si nu a pus, prin Ministerul Finantelor, sumele necesare reprezentând valoarea integrala a titlurilor la dispozitia detinatorilor, prin ghiseele platitoare ale Datoriei Publice, de la care puteau fi încasate în termen de 2 luni, contra prezentarii titlurilor – art. 3 alin. 1 din acelasi act normativ, pe de o parte, iar pe de alta parte, nu a varsat la dispozitia detinatorilor titlurilor sumele corespunzatoare titlurilor neîncasate pâna la 1 iulie 1947 într-un fond special la Casa de depuneri de unde puteau fi ridicate înauntrul termenului de prescriptie prevazut de art. 143 din Legea Contabilitatii Publice, contra prezentarii titlurilor si cu îndeplinirea formalitatilor legale – art. 3 alin. 2, pentru ca Statul sa fie legal eliberat prin efectul depunerii sumelor la Casa de Depuneri – art. 3 alin. 3 ibidem.
Cum titlurile de stat nu au fost chemate în mod real la plata pe toata perioada statului comunist, inclusiv pâna la data solutionarii prezentului recurs, termenele de prescriptie conventionale nici nu au început sa curga, astfel ca actiunea promovata la data de 29 decembrie 2006, conform datei postei si nu la data de 15.01.2007 cum gresit retine instanta de fond, este formulata în termen legal – art. 104 din Codul de procedura civila.
Stabilirea datei de 1 ianuarie 1990 ca data la care interesele recurentului puteau fi valorificate si ca data de la care a început sa curga termenul de prescriptie de 3 ani stabilit de art. 3 raportat la art. 1 din decretul nr. 167/1958 este ilegala, având în vedere inaplicabilitatea acestui act normativ raportului juridic dedus judecatii, în temeiul principiului neretroactivitatii legii civile – art. I din Codul civil, pe de o parte, iar pe de alta parte, la data de 1 ianuarie 1990 nu au încetat constrângerile legale anterioare deoarece comunismul a fost condamnat politic numai în anul 2006 iar orice proprietate nu a fost restituita decât în temeiul unor legi speciale reparatorii, jurisprudenta româneasca fiind în acest sens.
Pentru justa solutionare a exceptiei prescriptiei extinctive a apreciat recurentul reclamant ca instanta de fond era obligata sa faca verificari de fond pentru a stabili indubitabil daca reclamantul avea posibilitatea efectiva sa încaseze drepturile izvorâte din titlu, sa verifice clauzele contractului de împrumut public si sa argumenteze temeiurile de fapt si de drept în baza carora a stabilit data de 1 ianuarie 1990 ca data de la care a început sa curga termenul de prescriptie retinut.
Neprocedând în acest fel hotarârea este lipsita de temei legal si este data cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, impunându-se casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare aceleiasi instante sau instantei de fond ce va fi stabilita ca fiind competenta in urma solutionarii celui de-al doilea motiv de recurs.
În continuare, recurentul reclamant a aratat ca instanta de fond a stabilit ca în speta nu are aplicabilitate O.U.G. 190/2000 si, prin urmare, trebuia sa îsi decline competenta Judecatorie Sectorului 4, conform art.8 alin.1 Cod pr. Civila.
În ce priveste art. 304 ind. 1 din Codul de procedura civila, a învederat recurentul reclamant ca instanta de fond a nesocotit cererea acestuia de amânare de la termenul când a solutionat, când reclamantul nu a fost prezent la dezbateri, si de comunicare a precizarii de actiune cu ambii reprezentanti ai pârâtului si acordarea de termen pentru ca acestia sa ia cunostinta si sa-si precizeze pozitia. Comunicarea precizarii de actiune s-a facut numai cu reprezentantul B.N.R., lipsind la termenul din 8.03.2007 reprezentantul pârâtului – Ministerul Finantelor Publice, încalcându-se dispozitiile legale, în materie. Procedând la solutionarea exceptiilor la acest termen, fara sa aduca la cunostinta tuturor partilor din proces cererea precizatoare si a raspunsului la întâmpinarea Ministerului Finantelor Publice instanta a încalcat principiul contradictorialitatii procesului civil – art. 129 alin. 3 din Codul de procedura civila.
Pe fond, fiind în prezenta unei confiscari de facto, abuzive, a invocat recurentul reclamant ca dispozitiile Decretului nr. 124/1948, ale Legii nr.287/1947 prin care aceasta a avut loc, sunt neconstitutionale în raport cu dispozitiile art.15 si art.17 din Constitutia din anul 1923 repusa în vigoare prin Decretul Regal nr.1849/31 august 1944 si ale art.8 alin.1 si 2, art.10 din Constitutia din anul 1948.
La data de 19.06.2007, recurentul reclamant a depus la dosar cerere prin care a solicitat sa se examineze în cauza si incidenta dispozitiilor art.21 si art.23 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
Prin întâmpinarea formulata în cauza la data de 26.06.2007, intimata pârâta B.N.R. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de J.I..
La termenul din data de 24.10.2007, recurentul reclamant si-a precizat cuantumul pretentiilor, respectiv: 1.444.837,4695 lei RON, cu titlu de capital si 1.444.837,4695 lei RON cu titlu de dobânzi.
Prin încheierea de sedinta din data de 23.01.2008, Tribunalul a respins cererea de sesizare a Curtii Constitutionale cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor Decretului nr.124/1948 si a Legii nr.287/1947 raportat la art.15, art.17 din Constitutia din 1923 si ale art.8 alin.1 si 2, art.10 din Constitutia din 1948, ca inadmisibila. Totodata, s-a dispus sesizarea Curtii Constitutionale cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.3 din Decretul nr.167/1958, în raport de art.11, 20, 44 din Constitutia României, exceptie ce a fost respinsa de Curtea Constitutionala ca neîntemeiata prin decizia nr.648/11 mai 2010.
În sedinta publica din data de 23.06.2010, tribunalul a calificat ca fiind apel calea de atac exercitata în cauza, fata de valoarea obiectului cererii de chemare în judecata, conform dispozitiilor art.2821 Cod Proc.Civ.
Prin decizia civila nr. 926 A de la 13.09.2010 Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila a respins exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, ca neîntemeiata, a admis apelul, a desfiintat sentinta civila apelata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
În motivarea deciziei s-a re?inut, referitor la exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, exceptie de procedura, absoluta si dilatorie, invocata din oficiu de tribunal, ca temeiul de drept al cererii precizat conform dispozitiilor art.112 pct.4 Cod Proc.Civ. prin cererea introductiva de instanta si mentinut prin precizarea la actiune din data de 14.03.2007, este reprezentat de dispozitiile art.26 alin.1, art.26 ind. 2 din Legea nr.591/2004 pentru modificarea si completarea OUG nr.190/2001 privind regimul metalelor pretioase, aliajelor acestora si pietrelor pretioase, art.26 alin.3 din OUG nr.190/2000, art.40 alin.2 din Normele Metodologice pentru aplicarea OUG nr.190/2000 aprobate prin HG nr.1334/2003, art.480 Cod civil si urm. Art.1 din Protocolul 1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale privind protectia proprietatii.
Astfel, în cauza sunt incidente dispozitiile art.26 alin.1 din OUG nr.120/2000 privind regimul metalelor pretioase, aliajelor acestora si pietrelor pretioase potrivit carora “persoanele fizice si juridice ale caror obiecte din metale pretioase si pietre pretioase de natura celor prevazute la art. 4 au fost preluate abuziv de catre stat pot solicita restituirea acestora judecatoriei în raza careia domiciliaza sau îsi au sediul, pâna la data de 31 decembrie 2009”.
Prin urmare, în mod corect cererea a fost solutionata în prima instanta de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, având în vedere textul legal mentionat care deroga de la dreptul comun în materie de competenta. Astfel, independent de valoarea obiectului cererii, competenta sa solutioneze cererea în prima instanta este judecatoria.
În ceea ce priveste primul motiv de apel raportat la exceptia prescriptiei dreptului materiale de actiune, tribunalul a retinut ca asa cum s-a precizat si în dezvoltarea motivelor de apel, apelantul reclamant si-a întemeiat în drept cererea pe dispozitiile art.26 alin.1 ind.2 lit.b din OUG 190/2000, introdus prin art. I, pct. 2 din Legea nr. 591/15.12.2004, pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase, aliajele acestora si pietrelor pretioase în România, conform carora: “De prevederile prezentei ordonante de urgenta beneficiaza si mostenitorii persoanelor fizice, respectiv succesorii de drept si persoanelor juridice îndreptatite”, alin. 1 ind. 1, dupa care în alin. 1 ind. 2 legiuitorul defineste preluarea abuziva, in sensul acestei ordonante de urgenta, iar la lit. b) statueaza ca prin preluare abuziva se întelege preluarea efectuata prin Legea nr. 284/1947 pentru cedarea catre B.N.R. a aurului, valutelor si a altor mijloace de plata straine.
S-a retinut ca apelantul a sustinut ca actiunea a fost formulata în termenul de prescriptie special prevazut de art.26 alin.1 din OUG nr.190/2000. Cu toate acestea, instanta de fond a apreciat ca nu sunt aplicabile în cauza dispozitiile OUG nr.190/2000 sau cele ale art.480 Cod civil si a analizat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune prin raportare la prevederile Decretului nr.167/1958 în materia raporturilor juridice de creanta.
Procedând astfel, prima instanta de judecata a schimbat cauza cererii de chemare în judecata, definita ca fiind situatia de fapt calificata juridic. Desi dispozitiile art.129 Cod pr. civila permit judecatorului sa puna în dezbaterea partilor orice împrejurari de fapt sau de drept ale spetei, nu exista niciun text de lege care sa acorde dreptul de a schimba din oficiu fundamentul pretentiei deduse judecatii.
Art.84 Cod pr. civila nu stabileste decât dreptul si, totodata, obligatia instantei de a da o calificare corecta cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel care a formulat-o, dar nu îi confera posibilitatea de a modifica împrejurarile de fapt si de drept pe care reclamantul îsi întemeiaza pretentia. Regula iura novit curia nu este de natura sa conduca la concluzia ca judecatorul ar putea schimba din oficiu cauza cererii de chemare în judecata, deoarece prin aceasta regula se întelege faptul ca judecatorul nu este tinut de textul de lege invocat de parte, ci el trebuie sa aplice acel text de lege care corespunde situatiei de fapt calificata juridic. În concluzie, judecatorul stabileste situatia de fapt a spetei, fara sa poata da o alta calificare juridica, iar apoi va aplica textul de lege corespunzator acestei situatii, indiferent de eventualele dispozitii legale invocate de parti.
Tribunalul a apreciat ca instanta de fond avea obligatia sa solutioneze exceptia prescriptiei dreptului material la actiune prin raportare la temeiul de drept al cererii si nu prin raportare la dispozitiile dreptului comun în materia drepturilor de creanta, motiv pentru care a admis apelul, a desfiintat sentinta civila apelata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Împotriva deciziei mentionate anterior au declarat recurs pârâtii Banca Nationala Româna si Ministerul Finantelor Publice
În motivarea recursului recurenta pârâta B.N.R. a aratat ca decizia civila nr. 926A din 13.09.2010 a fost data cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Prin aceasta hotarâre s-a încalcat si aplicat gresit art. 129 Codul de procedura civila care reglementeaza drepturile si obligatiile judecatorilor în procesul civil.
Art. 129 alin. 4 si 5 din Codul de procedura civila reglementeaza dreptul si îndatorirea judecatorului de a cere si pune în dezbaterea partilor orice împrejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate în cererea de chemare în judecata sau în întâmpinare pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronuntarii unei hotarâri temeinice si legale.
Aceste dispozitii legale privesc însasi rolul activ al judecatorului în dezlegarea pricinii care trebuie sa se pronunte asupra starii de fapt si de drept pe care se întemeiaza obiectul cererii de chemare în judecata.
Singura limita pe care trebuie sa o respecte judecatorul este aceea prevazuta de alin. 6 din art.129, care reglementeaza urmatoarele: “în toate cauzele, judecatorii hotarasc asupra obiectului cererii deduse judecatii”.
În cauza de fata, obiectul cererii de chemare în judecata stabilit de reclamantul intimat a fost acela de a se pronunta o hotarâre prin cate Statul Român, prin B.N.R. si Ministerul Finantelor Publice, sa fie obligat la plata sumei de 100 lire sterline, la cursul actualizat pe perioada 1946 pâna la data pronuntarii hotarârii, în lei la cursul zilei de la data pronuntarii hotarârii, cu titlu de capital, reprezentând contravaloarea unui titlu de stat la purtator, nenegociabil la bursa, emis de Regatul României în anul 1928 sub denumirea de “Recunoasterea si achitarea unei creante” nr. 033268, plus dobânda legala de la pronuntarea hotarârii si pâna la plata efectiva.
Reclamantul a întemeiat cererea de chemare în judecata pe dispozitiile art. 26 alin. 1 din Ordonanta de urgenta nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase si pietrelor pretioase în România, modificata si completata prin Legea nr. 591/2004.
Instanta de fond a constatat ca obiectul cererii de chemare în judecata reprezinta o actiune personala privind un drept de creanta, asa cum rezulta chiar din titlul depus si a calificat aceasta actiune în drept, în sensul ca nu intra sub incidenta dispozitiilor legale invocate de reclamantul intimat, respectiv, Ordonanta de urgenta nr. 190/2000, modificata si completata, stabilind ca raportul juridic de creanta dedus judecatii va fi analizat sub aspectul prescriptiei extinctive în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958, ca reguli de drept comun în aceasta materie.
Cauza cererii de chemare în judecata este chiar obiectul acesteia, respectiv, pretentiile la plata unei sume de bani, fundamentata în fapt pe titlul de creanta depus.
Prin urmare, prima instanta de fond nu a schimbat cauza cererii, ci a facut o încadrare juridica în drept, ceea ce este în competenta sa de solutionare a cauzei deduse judecatii.
Judecatorul nu este tinut de temeiul juridic invocat de reclamant, asa cum au statuat, în mod constant, practica judiciara si literatura juridica, aplicând corect dispozitiile art. 129 din Codul de procedura civila.
Intimatul reclamant a formulat mai multe cereri de chemare în judecata fata de Statul Român, prin B.N.R. si Ministerul Finantelor Publice, cu acelasi obiect, dar motivate pe titluri de creanta diferite. Toate cererile au fost solutionate definitiv si irevocabil prin admiterea exceptiei lipsei calitatii de reprezentant a Bancii Nationale a României si respingerea acestora fata de Statul Român prin M.F.P. ca fiind prescrise.
În drept, au fost invocate dispozitiile art. 299, 301, 304 pct.9, 305 Cod procedura civila.
În motivarea recursului recurentul pârât Ministerul Finantelor Publice a aratat ca hotarârea pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila a fost data în parte, cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, motiv prevazut de dispozitiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, întrucât în mod gresit, instanta de apel a apreciat ca întemeiat motivul de apel ce priveste exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, considerând ca instanta de fond a schimbat cauza cererii de chemare în judecata în momentul în care a retinut ca nu sunt aplicabile în cauza dispozitiile OUG nr. 190/2000. Prima instanta de fond a retinut în mod corect faptul ca în speta sunt aplicabile dispozitiile Decretului nr. 167/1958 deoarece reclamantul invoca un drept de creanta din moment ce nu solicita restituirea titlului la purtator în materialitatea lui, ci obligarea pârâtului la plata unei sume de bani – capital si dobânzi. Prin urmare, nu sunt incidente în cauza prevederile OUG nr.190/2000 deoarece aceasta Ordonanta reglementeaza regimul obiectelor din metale pretioase si pietre pretioase ce au fost preluate abuziv de catre stat.
Astfel, potrivit dispozitiilor art.3, alin.1 din Decretul nr.167/1958, în materia raporturilor juridice de creanta termenul prescriptiei este de 3 ani. În speta, fata de mentiunile titlului la purtator nr.033268/01.10.1928 emis de Regatul României, pentru fiecare dintre prestatiile semestriale a început sa curga câte un termen de prescriptie de 3 ani de la data scadentei fiecarei rate.
În timpul regimului comunist, reclamantul, împotriva caruia a început sa curga prescriptia, a fost împiedicat sa faca acte de întrerupere a cursului prescriptiei, iar aceasta constituie un caz de forta majora. Astfel, devin incidente în cauza prevederile art.13, lit.a din Decretul nr. 167/1958, cursul prescriptiei fiind suspendat, începând a-si relua cursul odata cu 01.01.1990.Având în vedere dispozitiile legale de mai sus, precum si faptul ca termenul de prescriptie incident este de 3 ani, fata de data introducerii actiunii în 15.01.2007, actiunea este prescrisa si ar trebui respinsa, întrucât reclamantul avea posibilitatea formularii unei astfel de cereri în termenul legal de prescriptie de 3 ani, început cu anul 1990.
În drept au fost invocate dispozitiile art.304 pct. 9 din C.proc.civ; Decretul nr. 167/1958.
Analizând actele si lucrarile dosarului prin raportare la motivele de recurs si apararile intimatului Curtea a constatat fondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
Prin decizia atacata Tribunalul a desfiintat sentinta apelata pe motivul ca prima instanta de fond nu ar fi avut dreptul sa schimbe din oficiu temeiul de drept al actiunii, netrecând ulterior la determinarea daca exceptia prescriptiei este întemeiata sau nu, apreciind ca sunt aplicabile dispozitiile art.297 alin.1 C.proc.civ.
Ca atare, în cadrul prezentelor recursuri trebuie determinat daca instanta poate schimba cauza cererii de chemare în judecata, potrivit dispozitiilor procedurale civile în vigoare.
Potrivit art.129 alin.(4) C.proc.civ. cu privire la situatia de fapt si motivarea în drept pe care partile le invoca în sustinerea pretentiilor si apararilor lor, judecatorul este în drept sa le ceara acestora sa prezinte explicatii, oral sau în scris, precum si sa puna în dezbaterea lor orice împrejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate în cerere sau în întâmpinare.
Conform art.129 alin. (6) C.proc.civ. în toate cazurile, judecatorii hotarasc numai asupra obiectului cererii deduse judecatii.
Din aceste dispozitii legale rezulta, ca regula generala, ca instanta nu poate schimba din oficiu doar obiectul cererii deduse judecatii.
În codul de procedura nu exista reglementari speciale care sa reglementeze strict modalitatea în care se poate schimba cauza cererii de chemare în judecata, asa cum, de exemplu, exista în ceea ce priveste intervenirea altor parti în proces (art.49 si urm), astfel ca în acest caz se aplica regulile generale.
Obiectul cererii de chemare în judecata este reprezentat de pretentia concreta a reclamantului. În speta, obiectul cererii de chemare în judecata este reprezentat de restituirea unei sume de bani.
Cauza cererii de chemare în judecata este data de cauza dreptului (causa debendi – cauza raportului juridic sau al obligatiei puse în discutie), aceasta constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formuleaza pretentia.
Asa cum se sustine în doctrina si în practica judiciara (a se vedea în acest sens V.M.Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol.I, Ed.National, Bucuresti, 1996, p.263), cauza cererii de chemare în judecata, adica temeiul juridic, poate fi pusa în discutia partilor de catre instanta, spre deosebire de cauza actiunii (causa petendi – scopul catre care se îndreapta vointa celui care reclama, scop explicat prin împrejurarile si motivele speciale care au determinat partea sa actioneze).
De altfel, atât timp cât instanta are dreptul potrivit art.129 alin.4 sa puna în dezbaterea partilor orice împrejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate în cerere sau în întâmpinare, rezulta ca se poate si pronunta asupra acestor împrejurari, iar nu ca partea are latitudinea de a aprecia daca îsi modifica sau nu cererea în functie de ceea ce instanta a pus în discutie, legiuitorul facând distinctie între dreptul instantei de a cere partilor “sa prezinte explicatii” si de a “pune în dezbaterea lor orice împrejurari de fapt ori de drept”.
Astfel, este nelegala sustinerea instantei de apel în sensul ca prima instanta nu avea dreptul sa schimbe din oficiu fundamentul pretentiei deduse judecatii.
De altfel, chiar instanta de apel este inconsecventa când sustine ca “regula iura novit curia nu este de natura sa conduca la concluzia ca judecatorul ar putea schimba din oficiu cauza cererii de chemare în judecata, deoarece prin aceasta regula se întelege faptul ca judecatorul nu este tinut de textul de lege invocat de parte, ci el trebuie sa aplice acel text de lege care corespunde situatiei de fapt calificata juridic. În concluzie, judecatorul stabileste situatia de fapt a spetei, fara sa poata da o alta calificare juridica, iar apoi va aplica textul de lege corespunzator acestei situatii, indiferent de eventualele dispozitii legale invocate de parti.”
Prin decizia atacata Tribunalul a desfiintat sentinta apelata pe motivul ca prima instanta de fond nu ar fi avut dreptul sa schimbe din oficiu temeiul de drept al actiunii, iar nu pentru ca exceptia prescriptiei dreptului material la actiune ar fi fost neîntemeiata, raportat la temeiul de drept al actiunii, neanalizând astfel fondul apelului.
Astfel, sunt aplicabile dispozitiile art.312 alin.(5) C.proc.civ. potrivit carora în cazul în care instanta a carei hotarâre este recurata a solutionat procesul fara a intra în cercetarea fondului instanta de recurs, dupa casare, trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotarârea casata.
În consecinta, în temeiul art.312 alin.1, 3-5 C.proc.civ., Curtea a admis recursurile, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare instantei de apel, pentru a analiza daca actiunea a fost corect sau nu calificata ca având ca temei de drept dispozitiile dreptului comun în materia drepturilor de creanta sau daca în speta erau aplicabile dispozitiile speciale ale OUG 190/2000, si ulterior raportat la temeiul de drept astfel determinat, daca solutionarea actiunii în baza exceptiei prescriptiei dreptului la actiune a fost temeinica.
