Reclamantul nu a făcut dovada că, prin refuzul de a propune prelungirea mandatului său de procuror financiar, Plenul Curţii de Conturi i-a vătămat vreun drept recunoscut de lege în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, astfel că acţiunea este neîntemeiată.
Prin acţiunea înregistrată la 9 decembrie 1999, reclamantul P.G. a chemat în judecată Curtea de Conturi a României, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să-i repare prejudiciul material şi moral cauzat prin faptul că prin Hotărârea nr. 106/14.06.1999 Plenul Curţii a refuzat să înainteze propunerea de reînnoire a mandatului pentru funcţia de procuror financiar.
în motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că hotărârea menţionată este nelegală, abuzivă şi nemotivată, întrucât nu ţine seama de situaţia sa concretă, după cum urmează:
Prin Ordinul nr. 600/14.07.1992 al Procurorului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a fost transferat în interesul serviciului în funcţia de Procuror Financiar pe lângă Camera de Conturi Mehedinţi. A desfăşurat o activitate meritorie, ceea ce trebuia să determine reînnoirea mandatului său – fiind angajat pe durată nedeterminată – iar nu înlăturarea sa pe motiv că începând cu data de 15.07.1999 i-a încetat mandatul.
La dosarul cauzei reclamantul a depus înscrisuri în copie, respectiv: Hotărârea nr. 106/14.06.1999 a plenului Curţii de Conturi privind propunerile de numire a unor procurori financiari, adresa înregistrată la registratura generală a pârâtei, la nr. 6997/3 noiembrie 1999, răspunsul pârâtei, nr. 515/ 19 noiembrie 1999, comunicarea fără număr a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Ordinul nr. 384/27.07.1993 emis de Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Nota nr. 1069/1999 privind numirea în funcţie a procurorilor financiari al căror mandat încetează începând cu 15.07.1999, decrete de numire în funcţie a unor procurori financiari, Hotărârea 192/19 octombrie 1999 a Plenului Curţii de Conturi, sentinţa civilă nr. 6792/ 7.05.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 şi Decizia civilă nr. 1033/25.05.1999 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, ambele privind un alt litigiu (plata unor drepturi saiariale) dintre părţi, Ordinul nr. 350/16.07.1999 al Preşedintelui Curţii de Conturi, Hotărârea 103/14.06.1999 a Plenului Curţii, privind forma finală a statului de funcţii al Curţii de Conturi la data de-1.05.1999.
La prima zi de înfăţişare, Curtea de Conturi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta a susţinut, în esenţă, că propunerea de reînnoire a mandatului de judecător sau procuror financiar nu constituie o obligaţie a Plenului, care apreciază, de la caz la caz, potrivit art. 121 lit. f din Legea nr. 94/1992, având în vedere şi comportamentul funcţionarului. Mai mult, postul în discuţie a fost ulterior redus din schema de funcţiuni datorită unei finanţări bugetare diminuate. Cum mandatul de procuror financiar încetează la expirarea termenului pentru care a fost numit, rezultă că Ordinul nr. 350/16.07.1999 al Preşedintelui Curţii de Conturi este legal.
Prin încheierea din 15.02.2000, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia Administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. 1 şi art. 115 lit. a din Legea nr. 94/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, excepţie ridicată de reclamantul P.G.
Textele menţionate, după republicarea Legii nr. 94/1992 au primit o nouă numerotare: 110 al. 1 respectiv 116 lit. a şi au următorul conţinut:
– art. 110 alin. 1: “Procurorul general financiar şi procurorii financiari sunt numiţi pe termen de 6 ani prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Plenului Curţii de Conturi”;
– art. 116 lit. a: “Mandatul de membru al Curţii de Conturi, judecător sau procuror încetează la expirarea termenului pentru care a fost numit…”
Examinând excepţia în raport de art. 130, 131 şi 139 din Constituţie, Curtea Constituţională a respins-o prin Decizia nr. 9/16.01.1001, aflată la dosarul cauzei.
în considerentele acestei decizii Curtea a reţinut că instanţele Curţii de Conturi nu sunt instanţe judecătoreşti, acestea neînfăptuind justiţia, aspect asupra căruia s-a statuat prin Decizia Plenului nr. II din 15.02.1995 şi că activitatea de jurisdicţie a instanţelor Curţii de Conturi este aceea a unui organ de jurisdicţie administrativă.
S-a mai reţinut că procurorii financiari nu pot fi incluşi în sfera Ministerului Public, atribuţiile acestora fiind diferite de atribuţiile procurorilor din justiţie. Subordonarea ierarhică este, tot astfel, diferită, nefiind de conceput ca un organ dintr-un sistem să se subordoneze organelor dintr-un alt sistem.
Examinând cauza, Curtea constată că argumentele pentru care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 al. 1 şi 116 lit. a din Legea nr. 94/1992 republicată, trebuie reţinute şi la analiza pe fond a acţiunii.
Reclamantul nu a putut face dovada dreptului vătămat, recunoscut de lege, potrivit art. 1 din Legea 29/1990.
Textul art. 116 lit. a, citat, este clar în sensul că mandatul de procuror încetează la expirarea termenului pentru care a fost numit.
Nici o dispoziţie legală nu obligă autoritatea publică pârâtă să propună reînnoirea mandatului pentru funcţia de procuror financiar.
Susţinerea reclamantului cum că ar fi fost angajat pe durată nedeterminată este absurdă. Această menţiune din Ordinul nr. 384/27.07.1993 se referă la drepturile salariaţilor încadraţi pe această durată, altfel mandatul de procuror financiar cu limită de timp de 6 ani nu şi-ar mai avea raţiunea, ci s-ar încheia un contract de muncă pe durată nedeterminată.
Pentru considerentele expuse Curtea va respinge acţiunea de faţă ca neîntemeiată. (Judecator Simona Marcu)
(Secţia Contencios Administrativ, sentinţa civilă nr. 563/2001)
