Prin sentinţa civilă nr. 826 din 27 martie 2002, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. „PT.” S.R.L., formulată în contradictoriu cu pârâta P.S.S. din Italia, cu sediul ales în Cluj-Napoca, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 67.200.000 lire italiene sau 32.182 Euro cu titlu de avans nedecontat şi dobândă legală de 6%, începând cu data introducerii acţiunii şi până la stingerea obligaţiei de plată.
Instanţa de fond a reţinut că este vorba despre un contract de vânzare-cumpărare cu aplicarea art. 77 şi 78 din Legea nr. 105/1992 şi nu a art. 103 din acest act normativ, debitorul prestaţiei vânzătorului fiind reclamantul, astfel că instanţa sediului acestuia este competentă să judece litigiul şi că, fiind vorba despre o obligaţie comercială, aceasta poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, plata avansului fiind recunoscută de pârâtă. Din actele şi lucrările dosarului, instanţa a dedus renunţarea tacită a părţilor la executarea obligaţiilor reciproce, iar suma achitată de reclamantă poate fi apreciată ca fiind preţul mărfii nelivrate.
Pârâta a formulat recurs, invocând necompetenţa instanţei române, criticând aserţiunea instanţei referitoare la „renunţarea tacită la executarea obligaţiilor”, precizând că a fost ignorată legea aplicabilă raportului juridic de drept privat şi anume, aplicarea prevederilor art. 157, art. 149 pct. 2 şi 4 din Legea nr. 105/1992, deoarece, în realitate, părţile au perfectat un contract de antrepriză, fiind incidente dispoziţiile art. 103 lit. a) coroborat cu art. 78 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 105/1992. Recurenta a precizat că trebuie cercetată culpa părţii, în cauză culpa reclamantei fiind vădită.
Instanţa de recurs a pronunţat o soluţie de admitere a recursului şi de modificare a sentinţei, în sensul rejudecării acţiunii reclamantei, ca nefiind de competenţa instanţelor române, cu opinia majoritară a doi dintre judecătorii care au format completul de judecată. Potrivit acestei opinii majoritare, contractul dintre părţi este unul de antrepriză, în care pârâta s-a obligat să execute pe riscul său o anumită lucrare, în schimbul unei remuneraţii stabilite în raport cu rezultatul lucrării conform art. 1478-1490 Cod civil. întrucât contractul este supus legii alese prin consens de părţi (art. 13 din Legea nr. 105/1992), care trebuie să fie expres ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul contractului sau din circumstanţe, conform art. 74 din acelaşi act normativ, instanţa a apreciat că devine incidenţă regula înscrisă în art. 77 alin. 1 -2 din lege, părţile nealegând o lege aplicabilă. în lipsă de lege convenită de părţi, în contractele de de lucrări se aplică legea sediului antreprenorului, adică legea italiană, normă de competenţă imperativă reglementată de art. 103 lit. a) din Legea nr. 105/1992. Prin urmare, acţiunea reclamantei s-a considerat a nu fi de competenţa instanţelor române.
Opinia separată a celui de al treilea judecător, component al completului de judecată, a fost în sensul respingerii recursului. în esenţă, se reţine că recurenta pârâtă a „emis” proiectul de contract urmat de plata parţială, proiectul a fost semnat de reclamantă cu obiecţiuni primite de recurentă fără nici o rezervă şi că, raportat la teoria recepţiei, judecarea procesului era de competenţa instanţelor române. Aceasta deoarece, în baza ofertei de contractare a pârâtei făcută cu proiectul de contract, s-a obligat să livreze şi să execute cadre fabricate de aluminiu de diferite tipuri şi dimensiuni, în circa 10-22 săptămâni de la confirmarea dimensiunilor cadrelor, condiţionat de plata unui avans, condiţie care a fost îndeplinită.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, decizia nr. 304 din 17 aprilie 2003
