– Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (1)
Este inadmisibilă acţiunea în administrativ fiscal dacă nu se dovedeşte soluţionarea fondului litigiului, în procedură prealabilă.
(Sentinţa civilă nr. 430 din 11 octombrie 2010, Secţia contencios administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin cerere, reclamanta societate comercială a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, pentru a se dispune anularea deciziei de impunere nr. 598 din 13 octombrie 2009 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 6313 din 13 octombrie 2009, emise de aceasta, precum şi suspendarea executării deciziei de impunere, respectiv, a dispoziţiilor raportului de inspecţie fiscală, până la soluţionarea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 430 din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea ca inadmisibilă reţinând că reclamantul a promovat contestaţia întemeiată pe art. 205 şi urm. C. pr. fisc. la data de 25 noiembrie 2009, iar până la data introducerii cererii de chemare în judecată, la 9 martie 2010, au trecut mai bine de 3 luni, astfel încât nu s-ar putea imputa acestuia prematuritatea, acţiunii, pârâta aflându-se în culpă pentru situaţia de fapt astfel constatată.
De asemenea, instanţa are în vedere şi faptul că, după cum rezultă din cuprinsul deciziei emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş sub nr. 1095/185 din 15 iunie 2010, depusă la dosar la termenul de judecată din 11 octombrie 2010, pârâta a procedat la analizarea contestaţiei administrative, dispunând, însă, suspendarea procedurii în condiţiile art. 214 lit. a) C. pr. fisc. Prin urmare, până la data analizării excepţiei de prematuritate, s-a emis de către organul fiscal o decizie cu privire la contestaţia administrativă cu care a fost sesizat, soluţia de suspendare nefiind de natură să obstrucţioneze dreptul reclamantului de a se adresa instanţei.
Respingând, pentru aceste considerente, excepţia de prematuritate a acţiunii, urmează ca instanţa să analizeze excepţia de inadmisibilitate a cererii, ce se priveşte a fi fondată, după cum urmează:
Deşi, potrivit reglementării de drept comun, din art. 8 alin. (1) al Legii nr. 554/2004, mai sus analizate, „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului”, în materie fiscală, prin norme de natură specială, legiuitorul a exclus posibilitatea unei atari persoane de a se adresa instanţei, anterior soluţionării contestaţiei administrative, în procedura prealabilă.
într-adevăr, potrivit art. 205 C. pr. fisc., „împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”. Art. 210 alin. (1) din acelaşi act normativ, prevede că „în soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz”, iar la art. 218 alin. (2) se precizează că „deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.
Instanţa conchide, în interpretarea coroborată a acestor texte legale, că, în materie fiscală, obiect al acţiunii în contencios administrativ îl poate constitui doar decizia de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, astfel încât cererea de anulare a titlului de creanţă apare inadmisibilă, în absenţa unei solicitări de desfiinţare a deciziei menţionate. Cum aceste norme au caracter special, în raport cu cele de drept comun din Legea nr. 554/2004, în aplicarea principiului speclalia generalibus derogant, instanţa conchide că reclamantul nu este îndreptăţit să sesizeze instanţa de contencios administrativ, anterior emiterii unei decizii de soluţionare a contestaţiei sale administrative, îndreptate împotriva decizi de impunere, care constituie titlu de creanţă în speţă.
Din acest punct de vedere, instanţa ia în considerare şi faptul că, potrivit înscrisurilor de la dosar, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a emis o decizie motivată cu privire la contestaţia formulată de reclamant, prin care a dispus suspendarea procedurii, dar în cauză nu s-a solicitat anularea acesteia, deşi reclamantul avea posibilitatea de a-şi completa petitul acţiunii în faţa Curţii de Apel, după desesizarea Tribunalului Timiş, urmare a apărărilor invocate prin întâmpinare de pârâtă.
în plus, instanţa are în vedere şi faptul că reclamantul va avea posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ şi fiscal anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, împreună cu decizia de impunere ce face obiect al acesteia, în exercitarea drepturilor conferite de art. 218 alin. (2) C. pr. fisc., după reluarea procedurii administrativ-jurisdicţionale şi în eventualitatea emiterii unei decizii pe fondul contestaţiei, având astfel asigurat dreptul de a accede la instanţă, garantat de art. 205 alin. (1) teza a il-a C. pr. fisc.
A fost, deci, admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, cu consecinţa respingerii acesteia fără a fi analizată în fond.
