– Legea nr. 554/2004: art. 14
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117: art. 13
Este nefondată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 o acţiune care priveşte o creanţă incertă.
(Decizia civilă nr. 492 din 9 noiembrie 2010, Secţia administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin sentinţa civilă nr. 402 din 25 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1115/59/2009, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bucureşti, şi Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantul cabinet medical veterinar, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bucureşti şi Direcţia Sanitar-Veterinara şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş şi a obligat pârâtele să achite reclamantului suma de 517.832,89 lei reprezentând contravaloarea prestării serviciilor de identificare şi crotalizare aferente perioadei martie – noiembrie 2008, suma la care se calculează dobânda legală, de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la plata efectivă a sumei, în termen de 20 de zile de la data comunicării prezentei ordonanţe de plată.
împotriva sentinţei au formulat acţiune în anulare pârâtele-debitoare ANSVSA Bucureşti şi DSVSA Timiş solicitând anularea sentinţei şi în consecinţă respingerea acţiunii reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 492 din 9 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea promovată în cauză de reclamantul cabinet medical veterinar împotriva debitoarelor ANSVSA şi DSVSA Timiş, întemeiată pe art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007 aprobată prin Legea nr. 118/2008, ce a avut ca obiect cererea de emitere a unei ordonanţe de plată, pentru obligarea debitoarelor la plata sumei de 523.841, 68 lei, reprezentând contravaloarea prestării serviciilor de identificare şi crotalizare animale pe perioada ianuarie – decembrie 2008, în baza contractului nr. 1485 din 14 ianuarie 2005, încheiat cu debitoarea ANSVA şi a facturilor emise pe seama debitoarei DSVSA Timiş, acte depuse la dosarul nr. 1115/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara.
Prin precizarea de acţiune depusă la termenul de judecată din 28 octombrie 2009, reclamantul a solicitat obligarea debitoarelor şi la plata unor dobânzi aferente debitului principal, arătând că a depus la dosar, pe lângă facturile pe perioada martie -decembrie 2008 cu menţiunea „Bun de plată” şi dovada înregistrării la ANSVSA şi a contractului de concesionare nr. 589 din 1 septembrie 1999, actul adiţional nr. 3 din 11 septembrie 2006, şi actul adiţional nr. 4 din 31 decembrie 2006 şi menţiunea faptului că, potrivit art. IV din Actul adiţional nr. 3 din 11 septembrie 2006, termenul de efectuare a plăţii activităţilor de identificare, crotalizare şi înregistrare a animalelor urma a se „realiza în maxim 60 de zile de la data depunerii documentelor şi situaţiilor justificative”, iar potrivit stipulaţiilor inserate în actul adiţional nr. 4 din 31 decembrie
2006, art. 1, „Durata actului adiţional la contractul de concesiune nr. 589 din 1 septembrie 1999 (…) se prelungeşte de la data de 31 decembrie 2006 până la finalizarea atribuirii contractului de servicii”.
La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2010, în cauza având ca obiect acţiunile în anulare formulate de debitoare, reprezentantul legal al reclamantului creditor a declarat că obiectul acţiunii introduse în baza O.U.G. nr. 119/2007 l-a reprezentat cel precizat la termenul de judecată din 28 octombrie 2009, în sensul că izvorul creanţei îl constituie contractul de concesionare nr. 589 din 1 septembrie 1999 încheiat cu debitoarea ANSVSA, actele adiţionale nr. 3/2006 şi nr. 4/2006, şi nu contractul nr. 1485/2005 invocat în acţiunea iniţială.
Examinându-se sentinţa atacată prin prisma acţiunii în anulare, se constată că soluţia de admitere a acţiunii precizate s-a pronunţat reţinându-se că raportul obligaţional dintre părţi, în temeiul căruia s-a născut creanţa din litigiu este contractul nr. 1485/2005, care, potrivit precizării de acţiune, nu face obiectul acesteia, aspect sub care soluţia dată este nefondată, neexistând raportul juridic obligaţional dintre părţi.
Concluzia se impune pe considerentul că respectivul contract s-a încheiat pe perioada de până la 31 decembrie 2005 şi nu a mai fost prelungit, astfel că facturile emise pentru intervalul martie-decembrie 2008, depuse de reclamant, pentru dovada creanţei sale, nu izvorăsc din acel contract.
Curtea mai constată, analizând dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007, că aceasta s-a emis pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, prin art. 1 pct. 1 din ordonanţă prevăzându-se că, în sensul acesteia, contractul comercial reprezintă contractul încheiat între comercianţi, ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unei preţ constând într-o sumă de bani.
Deci, pot face obiectul acestei ordonanţe numai creanţele din contractele comerciale, ori reclamantul nu are această calitate, fiind constituit ca persoană fizică autorizată, sub forma cabinetului medical veterinar.
Prin întâmpinarea depusă la acţiunea în anulare formulată de debitoarea DSVSA Timiş, reclamantul nu a răspuns cu privire la susţinerea legată de lipsa calităţii sale de comerciant.
Invocarea prevăzută de art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007, de către reclamant, conform căruia cererea privind creanţa de plată a preţului rezultând dintr-un contract de achiziţie de concesiune de lucrări publice sau de servicii se depune la instanţa de contencios administrativ, este irelevantă în privinţa cerinţei calităţii de comerciant în persoana reclamantului.
Curtea reţine, sub acest aspect, că, din coroborarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 117/2009, rezultă că revin în competenţa contenciosului administrativ acele acţiuni reglementate prin ordonanţa, în care parte a contractelor de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice sau de servicii este un comerciant, în sensul legislaţiei comerciale.
Cum sentinţa atacată s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor suscitate din ordonanţă, se constată că soluţia de admitere a acţiunii este contrară legii.
Curtea mai reţine că în cauză nu puteau fi aplicate dispoziţiile din O.U.G. nr. 117/2009 şi pentru că aceasta se aplică numai creanţelor certe, lichide şi exigibile, potrivit art. 2 alin. (1) din ordonanţă.
Este de principiu că o creanţă este certă dacă are o existenţă sigură şi necontestată, este lichidă când valoarea sau întinderea este determinată sau determinabilă şi este exigibilă în cazul când creditorul poate să ceară plata ei de la debitor.
Aşa cum rezultă din probele dosarului, debitoarele au contestat permanent creanţa atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale, aspect sub care de asemenea acţiunea nu poate face obiectul O.U.G. nr. 119/2007.
Raportat la considerentele expuse, acţiunile în anulare se consideră că sunt întemeiate astfel că au fost admise aşa cum s-a menţionat anterior, cu aplicarea art. 13 din O.U.G. nr. 117/2009, constatându-se totodată că acţiunea nu poate face obiectul acestui act normativ.
