Măsura diminuării salariului brut cu 25% în temeiul Legii 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar are un caracter temporar, fiind evident că restrângerea exerciţiului bugetar are un caracter temporar, fiind evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, în această măsură nu au fost încălcate normele CEDO.
( Tribunalul Mehedinţi – s.c. 395/24 martie 2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, la data de 02.02.2011, Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământ Mehedinţi în numele membrului de sindicat B.M. a chemat în judecată pe pârâta Şcoala cu clasele I – VIII Vînju Mare, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acesteia la plata diferenţelor dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de muncă şi salariile plătite efectiv pe perioada 03.07.2010 – 31.12.2010 membrului de sindicat, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie, până la data efectivă a plăţii.
În fapt, s-a arătat că membrul de sindicat are calitatea de angajat al pârâtei şi începând cu luna iulie 2010, în baza Legii nr. 118/2010, cuantumul salariului brut al acestuia a fost diminuat cu 25%.
S-a precizat că prin reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul Legii nr. 118/2010, se încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului individual de muncă potrivit căruia părţile se obligă reciproc, una faţă de cealaltă, un terţ faţă de acest contract nu poate interveni pentru modificarea acordului părţilor semnatare. S-a mai susţinut că statul este un terţ în raport de contractul individual de muncă încheiat între angajator şi salariat şi nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, întrucât protecţia juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este aceeaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel angajat la angajatorii privaţi.
S-a mai arătat că nu au fost respectate dispoziţiile art.8 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010, art.38, art.40 alin. 2, lit. c din Codul muncii.
De asemenea, prin acţiune s-a mai susţinut că prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25% au fost încălcate disp. art. 17 din C.E.D.O. privind dreptul la proprietate, cât şi disp. art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, în nenumărate rânduri Curtea Europeană de la Strasbourg pronunţându-se, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un bun, în sensul art. 1 din Primul protocol, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o speranţă legitimă de a-l vedea concretizat. In acest sens s-a invocat Hotărârea din 15 iunie 2010 pronunţată de Curtea Europeană în cauza Mureşanu împotriva României, prin care s-a reţinut în mod expres că salariul reprezintă un „bun” în sensul art.1 al.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Prin urmare, salariul la care membrul de sindicat are dreptul în baza contractului individual de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art.1 al. 1 din Protocolul nr.1 şi orice privare de proprietate impune statului obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar, însă Legea nr.118/2010 nu dă posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru privarea de proprietate, iar lipsa totală a despăgubirilor a impus bugetarilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, garantat de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
S-a susţinut de asemenea că prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%
s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al membrilor de sindicat, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Analizând acţiunea în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Tribunalul a respins acţiunea reţinând:
Faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, instanţa reţine că potrivit art. 157 alin.2 din Codul muncii „Sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative”.
În ceea ce priveşte sistemul de salarizare pentru personalul bugetar, se constată că prin Decizia nr. 108/2006 Curtea Constituţională a statuat că „Stabilirea sistemului de salarizare pentru sistemul bugetar este un drept si o obligaţie a legiuitorului”. De asemenea, prin Decizia nr. 706/2007 Curtea Constituţională a arătat ca „stabilirea principiilor si condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră in atribuţiile exclusive ale legiuitorului, modificarea reglementărilor in această materie neînsemnând restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale”.
Prin Legea 118/2010 – art. 1 al.1 s-a prevăzut că „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”
Legea nr. 118/2010 a fost analizată din punct de vedere al conformităţii cu , fiind declarată constituţională de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 872/25.06.2010 reţinându-se că dispoziţiile art. 1 – 8 şi cele ale art. 10 – 17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut ca „salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:
– să fie prevăzută prin lege;
– să se impună restrângerea sa;
– restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
– să fie necesară într-o societate democratică;
– să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
– să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
– să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Referitor la condiţiile prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a salariilor este prevăzută prin Legea nr. 118/2010 si măsura a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică.
Prin această decizie s-a mai reţinut că restrângerea prevăzută de Legea 118/2010 este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului, că se respectă cerinţa proporţionalităţii cu situaţia care a determinat restrângerea, deoarece există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat), existând un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea a constatat că măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod si că nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie sunt respectate.
Un alt aspect important reţinut de Curtea Constituţională este acela că măsura diminuării salariilor cu 25% are un caracter temporar până la data de 31 decembrie 2010, fiind evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai cât timp se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
Referitor la caracterul deciziilor , se reţine că potrivit dispoziţiilor art.11 alin. 3 din Legea nr.47/1992 „Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
În speţă, se constată că salariul reclamantei membră de sindicat este reglementat de Legea nr. 330/2009 coroborată cu Legea nr. 118/2010, iar stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de calcul a salariului decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, reprezintă un exces de putere săvârşit de către judecător prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii legislative. Rolul instanţelor judecătoreşti se circumscrie doar aplicării si interpretării legii si nicidecum completării sau modificării acesteia.
Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separaţiilor puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin.4 din Constituţia României, precum si prevederile art. 61 alin.1 din acelaşi act normativ, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind de a realiza justiţia potrivit art. 126 alin.1 din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.
Cu privire la invocarea de către reclamantă a art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa reţine că salariul este un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Deşi Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii Legii nr.118/2010, se reţine că judecătorul naţional se poate pronunţa cu privire la respectarea Convenţiei ca efect al aplicării unei legi în cazul concret cu care este sesizat, după ce Curtea Constituţională a declarat deja că legea este constituţională.
Există o diferenţă fundamentală între abordarea Curţii Constituţionale si cea a Curţii Europene de la Strassbourg. Astfel, Curtea Constituţională, conform propriei jurisprudenţe, verifică doar conformitatea legii cu Constituţia, nepronunţându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, în timp ce Curtea Europeană, în principiu, nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenţia, ci se pronunţă cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumita situaţie de fapt. Ca urmare, judecătorul naţional trebuie să determine dacă, intr-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenţiei. Acest lucru se poate face numai in funcţie de circumstanţele concrete ale spetei, nu in general si in abstract.
Analizând practica Curţii Europene de la Strassbourg , Tribunalul constată că se face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestata (Lelas c. Croatiei din 20 mai 2010, par. 58).
Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia salariilor, sunt stabilite următoarele principii:
1. Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: “Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum (…) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor de judecată” (par. 94);
2. Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: “(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri si condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, in mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt in vigoare.” (par. 23).
În ceea ce priveşte invocarea hotărârii din cauza Mureşanu contra României din 15 iunie 2010 invocată de reclamanţi, se constată că nu reprezintă un precedent in situaţia actuala, dat fiind cadrul juridic fundamental diferit: reclamantul obţinuse, în instanţă, o hotărâre prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu. “Bunul’, în sensul Convenţiei, era creanţa de natură salariala stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca (paragraful 26 din hotărâre). În acest context, este de subliniat că jurisprudenţa împotriva României (Aurelia Popa c. României, hotărârea din 26 ianuarie 2010) priveşte numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătoreşti, ci nu vizează situaţia diminuării, prin lege, a cuantumului salariului angajaţilor.
Sub aspectul proporţionalităţii, lipsa despăgubirii pentru diminuarea salariului nu poate conduce eo ipso la încălcare. Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Se apreciază că această marjă este şi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar. Pe de altă parte, in analiza de proporţionalitate trebuie ţinut cont de caracterul temporar al măsurii, caracter menţionat chiar şi de Curtea Constituţională in Decizia nr. 872/25.06.2010.
Instanţa mai reţine că prin art. 1 din Legea 285/2010 s-a prevăzut că „Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%”.
Prin urmare, se constată că începând cu data de 01.01.2011 efectele Legii nr. 118/2010 au fost atenuate prin adoptarea Legii nr. 285/2010, procentul de 15% fiind determinat în condiţiile încadrării in politicile sociale si de personal, politici care se încadrează în nivelul cheltuielilor bugetare, aspect reţinut şi in Decizia nr. 1655/2010 a Curţii Constituţionale.
