Legea nr. 85/2006 – art. 36, art. 39
Codul civil art. 1295 şi urm.
Potrivit clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, proprietatea asupra mărfii trece de la vânzător la cumpărător în momentul achitării acesteia integral, iar riscul trece la cumpărător din momentul recepţiei mărfii. Ca atare, aceste bunuri nu fac parte din averea debitoarei, astfel că ele nu pot face obiectul valorificării în conformitate cu prevederile Legii insolvenţei.
Chiar dacă recurenta nu este titulara unui drept de creanţă garantat cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală imobiliară, ea se poate prevala de ipoteza acoperită de sintagma „drept de retenţie, de orice fel”, întrucât, printr-o clauză expresă trecută în contract, aceasta şi-a rezervat dreptul de proprietate asupra mărfurilor vândute debitoarei intimate până la momentul achitării lor integrale.
Cererea sa de ridicare a suspendării prevăzute la art. 36 din Legea nr. 85/2006, modificată, se încadrează la alin. (1) pct. B lit. a) a art. 39 – atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă –, din moment ce mărfurile revendicate sunt produse perisabile, impunându-se returnarea lor de către lichidatorul judiciar în vederea reprocesării.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 638 din 5 aprilie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 919/JS din 11 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2063/115/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins cererea creditoarei S.C. K. S.R.L. Dumbrava Roşie având ca obiect ridicarea suspendării prevăzute de art. 36 din şi obligarea debitorului S.C. V. S.R.L. Reşiţa, prin lichidatorul judiciar, la restituirea mărfurilor cumpărate conform contractului nr. 1904/17.04.2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea S.C. K. S.R.L. Dumbrava Roşie, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii cererii formulate, recunoaşterea dreptul său de proprietate asupra produselor marca Köber şi, pe cale de consecinţă, să se ridice suspendarea impusă de art. 36 din Legea nr. 85/2006, iar debitoarea să fie obligată să-i returneze aceste mărfuri, în mod eronat prima instanţă reţinând că dreptul de proprietate al respectivelor bunuri nu i-ar aparţine, fiind transferat debitoarei S.C. V. S.R.L. Reşiţa, în urma cumpărării lor. Este adevărat că, în conformitate cu art. 1295 din Codul civil, transferul dreptului de proprietatea operează în momentul acordului de voinţă materializat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, însă aceste norme au caracter supletiv, de la care se poate deroga, în temeiul art. 969, părţile putând conveni, printr-o declaraţie expresă de voinţă, transferarea dreptului real la un anumit termen sau la îndeplinirea unei anumite condiţii. În virtutea art. 1322 şi 1323 din acelaşi cod, vânzătorul care nu a primit integral preţul pentru bunurile vândute, are un drept de retenţie asupra lucrului ce a format obiectul tranzacţiei de vânzare-cumpărare, tribunalul reţinând în mod greşit că recurenta nu ar fi titulara unei creanţe garantate cu drept de retenţie şi că, prin acţiunea individuală de urmărire şi recuperare a mărfurilor care-i aparţin, ar prejudicia interesele celorlalţi creditori, încălcând caracterul colectiv şi concursual al procedurii insolvenţei.
Prin decizia civilă nr. 638 din 5 aprilie 2011 pronunţată în dosarul nr. 2063/115/2009/a1 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul creditoarei, modificând hotărârea atacată, în sensul admiterii cererii creditoarei de ridicare a suspendării prevăzute de art. 36 din Legea nr. 85/2006, dispunând lichidatorului judiciar al debitoarei intimate S.C. V. S.R.L. Reşiţa să restituie societăţii recurente bunurile proprietatea acesteia.
Instanţa de control judiciar a apreciat că toate criticile aduse hotărârii atacate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, care statuează că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Într-adevăr, art. 39 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre următoarele situaţii: A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi a părţilor de creanţe garantate cu acel obiect: a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus; b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează; B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza: a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă; b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior; c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.
În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B, judecătorul-sindic va putea respinge cererea de ridicare a suspendării formulată de creditor, dacă administratorul judiciar/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite să ofere protecţie corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum: a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior; b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior; c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect. Reclamantul, într-o cerere de ridicare a suspendării, trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A. b), rămânând debitorului/administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente.
Aşa cum în mod judicios a arătat şi recurenta, contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, art. 1295 alin. (1) din Codul civil prevăzând acest caracter prin efectul acordului de voinţă dintre vânzător şi cumpărător. Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi riscul pieirii lucrului, potrivit principiului „res perit domino”. Dacă vânzătorul, ca debitor al obligaţiei de predare a bunului vândut, dovedeşte existenţa unei cauza străine, de natură fortuită, exoneratoare de răspundere, el nu va răspunde decât dacă a fost pus în întârziere.
Deşi, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului operează de drept, acest lucru se aplică numai dacă sunt împlinite anumite condiţii: a) contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie valabil încheiat; dacă, în mod excepţional, legea prevede o anumită formă pentru încheierea contractului, acordul părţilor trebuie să îmbrace forma cerută de lege; b) vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut, regulă care reprezintă aplicarea principiului „nemo dat quod non habet”; c) lucrul vândut trebuie să existe; dacă lucrul vândut nu există în momentul încheierii contractului, transferul proprietăţii operează în momentul executării sau individualizării bunurilor; d) să fie vorba despre lucruri individual determinate (certe); dacă este vorba despre bunuri determinate numai generic, transferul proprietăţii nu se poate produce din momentul încheierii contractului, ci numai din cel al individualizării (predării) bunurilor; e) părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului; aceasta, întrucât regula prezentă în art. 1295 nu are caracter imperativ, ci supletiv, părţile putând stabili ca transmiterea proprietăţii să se facă ulterior încheierii contractului; astfel, părţile pot amâna transferul proprietăţii până la împlinirea unui termen suspensiv (de exemplu, până la data plăţii preţului bunului vândut) sau până la realizarea unei condiţii suspensive; dacă în cazul condiţiei suspensive, aceasta, conform art. 1017-1018 din Codul civil, prin ea însăşi amână transferul proprietăţii până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv afectează transferul proprietăţii numai dacă părţile au prevăzut expres acest lucru; în caz contrar, dacă termenul suspensiv a fost stipulat fără nicio clauză expresă de genul celei de mai sus, el afectează numai executarea obligaţiilor din contract şi nu transferul proprietăţii (art. 1022 din Codul civil).
Este fără putinţă de tăgadă că, în conformitate cu clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1904/17.04.2008, proprietatea asupra mărfii trece de la vânzător la cumpărător în momentul achitării acesteia integral, iar riscul trece la cumpărător din momentul recepţiei mărfii. Aşadar, sunt eronate reţinerile judecătorului-sindic, în sensul că produsele a căror restituire se cere ar fi intrat în patrimoniul debitorului în urma cumpărării, în realitate, respectivele bunuri nefăcând parte din averea debitoarei, astfel că ele nu pot face obiectul valorificării în conformitate cu prevederile Legii insolvenţei.
De asemenea, în mod greşit prima instanţă a considerat că în speţă nu ar fi incidentă norma cuprinsă în art. 39 din Legea nr. 85/2006, modificată, pe motiv că societatea creditoare nu este titulara unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie şi că, raportat la caracterul concursual al procedurii insolvenţei, de la data începerii acestei proceduri judiciare nu mai sunt posibile acţiuni individuale de urmărire şi recuperare a bunurilor aflate în patrimoniul debitorului deoarece ar fi prejudiciate interesele celorlalţi creditori. Aceasta, întrucât tribunalul nu a observat faptul că, pe de o parte, prevederile textului de lege mai sus arătat reprezintă o limitare a regulii suspendării legale instituite de art. 36 din lege, în favoarea anumitor creditori, respectiv a titularilor de creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară, ori drept de retenţie, de orice fel. Pe de altă parte, chiar dacă societatea recurentă nu este titulara unui drept de creanţă garantat cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală imobiliară, ea se poate prevala de ipoteza acoperită de sintagma „drept de retenţie, de orice fel”, întrucât, printr-o clauză expresă trecută în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1904/17.04.2008, aceasta şi-a rezervat dreptul de proprietate asupra mărfurilor (produselor chimice – lacuri şi vopsele) vândute debitoarei intimate până la momentul achitării lor integrale. Nu în ultimul rând, cererea sa de ridicare a suspendării prevăzute la art. 36 din Legea nr. 85/2006, modificată, se încadrează la alin. (1) pct. B lit. a) a articolului 39 – atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă –, din moment ce mărfurile revendicate sunt produse perisabile, impunându-se returnarea lor de către lichidatorul judiciar în vederea reprocesării.
Este evident că, ulterior restituirii lor, societatea creditoarea nu va mai avea dreptul să pretindă ca, în urma înscrierii creanţei de 38.628,04 lei, pe care a declarat-o în cadrul procedurii de colectivă şi care reprezintă, după cum ea însăşi o recunoaşte în mod expres prin cererea de recurs, preţul neachitat al bunurilor vândute către S.C. V. S.R.L. Reşiţa, respectiva sumă să-i mai fie plătită de lichidatorul judiciar în urma valorificării altor bunuri din averea falitei, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la o plată nedatorată, ceea ce nu poate fi acceptat.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că, în conformitate cu art. 13.4 şi 13.5 din contractul nr. 1904/17.04.2008, cele două părţi au stipulat că vânzarea-cumpărarea se consideră rezoluţionată de drept, printre altele, în cazul în care una dintre societăţi intră în procedura de sau în faliment, iar dacă faţă de cumpărător se deschide procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, vânzătorul va avea dreptul să îşi revendice produsele pentru care şi-a rezervat dreptul de proprietate, identificarea acestor mărfuri urmând să fie făcută, în principal, prin prezenţa mărcii de fabricaţie a vânzătorului.
