În motivarea cererii au arătat că sunt proprietarii parcelei de 0,81 ha teren identică cu p.c. 2355 din CF nr. 6353/N Botoşani, în baza contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 249/25 ianuarie 2008 şi 250/25 ianuarie 2008. Dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost reconstituit în temeiul dispoziţiilor Legii 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 22609/10 decembrie 2003 pe numele autorilor lor, P.S. şi P.D. Terenul constituie loc înfundat, singura variantă de ieşire la calea publică fiind peste parcelele de teren proprietatea pârâţilor.
Pârâţii C.N.S. şi M.I. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii. Au arătat că la momentul achiziţionării parcelei de teren reclamanţii au cunoscut situaţia acestuia, expunându-se în mod voluntar riscului de a nu avea acces la calea publică. Parcelele de teren de la locul litigiului sunt delimitate de str. Vîlcelei de o gârlă, accesul direct putând fi realizat prin lucrări de umplere a acesteia, astfel cum a procedat pârâtul C.N.S.
Ceilalţi pârâţi nu au formulat întâmpinare.
După administrarea probelor, Judecătoria Botoşani prin sentinţa civilă nr. 4599/4 septembrie 2009 a admis acţiunea şi a stabilit în favoarea reclamanţilor un drept real de servitute pe terenurile proprietatea pârâţilor potrivit variantei I din expertiza C.M., efectuată în cauză (fila 122 dosar), având 140 m lungime şi 4 m lăţime. Totodată, pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată de 1570 lei, respectiv câte 314 lei fiecare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 616 Cod civil, terenul proprietatea reclamanţilor fiind loc înfundat, iar varianta I propusă de expert redă calea cea mai scurtă şi mai realistă de ieşire la drumul public, în raport de situaţia concretă.
Sentinţa a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie de către pârâţi prin două apeluri. În dezvoltarea motivelor au arătat că expertiza efectuată la prima instanţă este deficitară şi că instanţa putea alege variantele 2 sau 3 propuse de expert, mai puţin împovărătoare pentru ei; că reclamanţii îşi pot asigura accesul direct la strada Vîlcelei prin acoperirea gârlei limitrofe, astfel cum a procedat prim-pârâtul; că reclamanţii au posibilitatea de a folosi calea de acces din partea opusă a terenului, cale pe care a circulat şi vechiul proprietar.
Prin decizia civilă nr. 157 din 27 octombrie 2010 Tribunalul Botoşani a respins apelurile ca nefondate, obligând pârâţii la plata cheltuielilor de judecată de 2670 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, pe baza probelor administrate, inclusiv a constatărilor directe din cadrul cercetării locale efectuate, că la locul litigiului loturile de teren, cu excepţia celui al reclamanţilor, au limita la strada Vîlcelei, însă accesul direct la această stradă este barat de existenţa unei gârle cu adâncime şi lăţime considerabile (pe unele porţiuni de 15-20 m lăţime şi de 6-8 m adâncime), care nu poate fi traversată cu vreun mijloc de transport. Din acest motiv pârâţii au utilizat, în fapt, drept cale de ieşire la strada Vîlcelei, marginea râpei colorată pe schiţa anexă la raportul de expertiză cu culoarea roz, care traversează toate aceste proprietăţi, apoi au folosit podul realizat prin acoperirea gârlei cu diverse materiale de către pârâtul C.S. De altfel, în acest punct lăţimea gârlei este cea mai mică, acoperirea fiind mai uşor de realizat.
Terenul proprietatea reclamanţilor constituie, în mod evident, „loc înfundat” în accepţiunea dispoziţiilor art. 616 Cod procedură civilă, iar în lipsa unui acord cu proprietarii loturilor vecine, se impune stabilirea unei servituţi de trecere pentru ieşirea la drumul public.
Varianta I din cele trei propuse de expertul desemnat în cauză este, într-adevăr, cea mai judicioasă, deoarece asigură ieşirea directă la calea publică pe distanţa cea mai scurtă, este folosită în fapt şi de pârâţi şi nu afectează în foarte mare măsură proprietăţile acestora, fiind situată chiar pe marginea gârlei, pe teren care, practic, nu poate primi o altă întrebuinţare, superioară.
Varianta a II a propusă de expert nu este practică, deoarece presupune trecerea directă prin gârla care, în dreptul proprietăţii reclamanţilor are lăţimea şi adâncimea cea mai mare, iar amenajarea unei căi de acces presupune costuri de cca 52.167 lei, conform memoriului tehnic de specialitate depus la dosar (fila 139 dosar fond).
Contrar susţinerilor apelanţilor, nici cea de-a treia variantă nu este potrivită, deoarece în partea opusă străzii Vîlcelei nu există drum public clasificat ca atare şi evidenţiat pe harta cadastrală a localităţii. La locul respectiv există un drum provizoriu, făcut de utilajele agricole în perioada campaniei. Crearea servituţii de trecere în această variantă presupune chemarea în judecată a tuturor proprietarilor de loturi, după identificarea acestora, iar lungimea drumului este mult mai mare, până la intrarea în intravilan Cişmea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal pârâţii M.I., U.G., T. (C.) M.L., A.G., N.I. şi C.N.S.
În dezvoltarea motivelor, pârâţii au arătat, în esenţă, că:
– ambele instanţe de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 616 Cod procedură civilă, când au stabilit varianta I de trecere propusă de expert, deoarece varianta a III a este practicabilă şi este mai puţin împovărătoare pentru ei;
– nu s-a avut în vedere că pârâţii au amenajat pe propria cheltuială calea de acces peste gârlă, iar reclamanţii nu au contribuit cu nimic;
– varianta a doua propusă de expert este cea mai echitabilă, deoarece traversează doar proprietatea pârâtului C.M., iar denivelarea poate fi amenajată cu costuri mult mai mici decât ar trebui să suporte reclamanţii în varianta I;
– ambele instanţe au ignorat înţelegerea din anul 1993, la punerea în posesie a proprietarilor de către Comisia locală de aplicare a Legii 18/1991, potrivit căreia au fost cu toţii de acord să folosească fie varianta I, fie varianta a III a, prin bună înţelegere. Sub acest aspect, declanşarea procesului de către reclamanţi este inutilă şi fără obiect, pentru că nimeni nu le-a interzis accesul;
– în mod greşit au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme nu s-au opus trecerii reclamanţilor peste proprietăţile lor;
– în varianta I, costurile de astupare a gârlei au fost suportate în proporţie majoritară de pârâtul C.N.S. şi de 80-90% de pârâţii U.G. şi M.I. De asemenea, calea de acces cu lăţimea de 4 m va afecta proprietăţile pârâţilor, însă ambele instanţe nu s-au preocupat de paguba produsă acestora, în sensul stabilirii obligaţiei de despăgubire în sarcina reclamanţilor. Pârâtul C.N.S. a solicitat obligarea reclamanţilor la plata de despăgubiri în sumă de 300 lei pe an;
– niciuna dintre cele două instanţe nu s-a preocupat să stabilească ce se va întâmpla dacă în viitor se va scurta calea de acces prin umplerea gârlei.
Prin întâmpinare, reclamanţii s-au opus recursului.
Examinând criticile formulate de pârâţi, Curtea reţine următoarele:
În cadrul juridic actual, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 299-316 Cod procedură civilă, calea extraordinară de atac a recursului poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate ce pot fi încadrate în situaţiile limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă. Criticile referitoare la modul de apreciere a probelor administrate în cauză vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii pronunţate, neputând forma obiect de cercetare judecătorească în această fază procesuală.
Reţinând incidenţa în cauză a motivului prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, privind încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Curtea constată următoarele:
În speţă, necontestat, terenul proprietatea reclamanţilor constituie „loc înfundat” în accepţiunea dispoziţiilor art. 616 Cod civil. În conformitate cu aceste dispoziţii legale, proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar ocaziona.
La stabilirea căii de acces, instanţa de judecată are a determina varianta în care „trecerea” s-ar realiza pe distanţa cea mai scurtă şi s-ar pricinui o pagubă cât mai mică proprietarului terenului afectat, condiţii reglementate de dispoziţiile art. 617 şi 618 Cod civil.
În cauza de faţă, varianta I propusă de expertul desemnat în cauză şi aleasă de ambele instanţe de fond, răspunde acestor cerinţe legale în mai mare măsură decât variantele a II a şi a III a.
De altfel, pârâţii înşişi au arătat că, potrivit înţelegerii intervenite între în anul 1993, la operaţiunile de punere în posesie, aceştia folosesc fie varianta I, fie varianta a III a de acces şi că nu le-au interzis reclamanţilor trecerea.
Împrejurarea că reclamanţii, care au devenit proprietarii terenului ce constituie loc înfundat în anul 2008, s-au adresat direct instanţei de judecată pentru stabilirea dreptului de servitute nu este de natură a atrage respingerea acţiunii. Chiar în condiţiile existenţei unui acord între proprietarii învecinaţi, cum este cel reclamat de intimaţi, din anul 1993, vizând două variante de acces, proprietarul fondului dominant are posibilitatea de a se adresa instanţei pentru stabilirea uneia dintre acestea, cu determinarea concretă a condiţiilor de exercitare a dreptului de trecere, astfel încât respectiva măsură să fie susceptibilă de executare.
Servitutea de trecere are, potrivit dispoziţiilor art. 622 Cod civil, caracter necontinuu şi neaparent, neputându-se stabili decât prin titlu, nu şi prin convenţie nescrisă ori posesiune îndelungată (art. 623 şi 624 Cod civil).
În conformitate cu dispoziţiile art. 275 Cod procedură civilă, pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Prin înscrisurile depuse la prima instanţă – filele 52-53 C.S., file 64 M.I., filele 92-93 C.M. – aceşti pârâţi s-au opus acţiunii reclamanţilor. De asemenea, la efectuarea măsurătorilor în teren de către expertul C.M. au fost prezenţi toţi pârâţii, care, potrivit consemnărilor expertului, „s-au opus cu vehemenţă variantei I propusă de reclamantă” (fila 120 dosar fond). Aceeaşi concluzie se deprinde şi din cele două memorii de apel formulate de pârâţi.
Aşadar, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale citate, nefiind vorba de o „recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor” în sensul acestora.
Conform dispoziţiilor art. 274 (1) Cod procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Aceste dispoziţii legale se întemeiază pe ideea de culpă procesuală, noţiune ce nu trebuie confundată cu noţiunea de „culpă” sau „vinovăţie” din limbajul obişnuit. Se află în „culpă procesuală” partea care a pierdut procesul, cea care, nerecunoscând pretenţiile reclamantului, a determinat desfăşurarea procesului şi, implicit, efectuarea cheltuielilor pretinse.
Aşadar, în înţelesul acestor dispoziţii legale, pârâţii s-au aflat în culpă procesuală, motiv ce a determinat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.
Nu poate fi primită critica pârâţilor-recurenţi privind nepronunţarea instanţei asupra cererii de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin afectarea proprietăţilor lor de calea de acces stabilită şi, respectiv, de obligare a reclamanţilor la suportarea cheltuielilor făcute pentru amenajarea trecerii peste gârla limitrofă. O astfel de cerere nu a fost formulată la judecata în prima instanţă, conform dispoziţiilor art. 112 şi 119 Cod procedură civilă, iar potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 294 (1) Cod procedură civilă, în apel nu se pot face cereri noi, altele decât cele ce au format obiect de cercetare judecătorească la prima instanţă.
Pentru rezolvarea unor astfel de pretenţii, cei interesaţi au deschisă calea unei acţiuni în justiţie distincte.
Nu poate fi primită, de asemenea, critica recurenţilor privind nepreocuparea instanţelor de a stabili ce se va întâmpla în viitor, dacă vor surveni modificări ale situaţiei de fapt, prin lucrări de umplere a gârlei. În procesul pendinte instanţa a avut a se pronunţa asupra raporturilor juridice deduse judecăţii, pe baza situaţiei de fapt actuale.
Din lucrările dosarului rezultă că problema accesului proprietarilor riverani la strada Vîlcele se află inclusiv în atenţia autorităţilor locale, iar proprietarii din zonă fac numeroase demersuri pentru umplerea gârlei.
În condiţiile în care starea de fapt avută în vedere de instanţe la stabilirea căii de acces se va modifica, proprietarii interesaţi au posibilitatea de a solicita modificarea corespunzătoare sau, după caz, înlăturarea sarcinii impuse.
