Legea nr. 215/2001 – art. 20, art. 21, art. 77
Codul de procedură civilă – art. 112, art. 129, art. 297
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, fiind titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.
Deşi comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale, primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie doar o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primărie, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
Prin obligarea oraşului la plata către intimată a sumei pretinse, fără ca reclamanta să fi chemat în judecată această unitate administrativ-teritorială, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, susceptibilă de anulare, apelantului fiindu-i încălcat atât dreptul la apărare, cât şi dreptul de a beneficia de un proces echitabil, în înţelesul conferit acestui drept de art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi de Curtea de la Strasbourg în jurisprudenţa sa.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 137 din 17 mai 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa Prin sentinţa comercială nr. 499 din 12 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 567.1/273/2007 Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A. Reşiţa şi a admis acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Apelor B. Timişoara (actuala Administraţia Bazinală de Ape B.) împotriva pârâtului Oraşul O., reprezentat prin Primar, şi a pârâtei S.C. A. S.A. Reşiţa, obligând pârâtul la plata sumei de 275.863,21 lei, din care 69.667,60 lei debit restant şi 206.195,61 lei penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Oraşul O., prin Primar, solicitând modificarea ei în tot, iar pe fond să se respingă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, arătând că a invocat şi susţinut excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive având în vedere contractul de abonament nr. 229/2003 privind prestarea de servicii de gospodărire a apelor, ale cărui părţi sunt Direcţia Apelor B. şi Biroul de Gospodărie Comunală – Prestări Servicii Comunale, care, în mod unilateral şi fără a avea un mandat în acest sens, au folosit sintagma „Primăria O.” ca şi parte contractantă, respectiva convenţie nefiind încheiată de către instituţia apelantă pe seama vreunei autorităţi a administraţiei publice locale, respectiv – primar, primărie sau consiliu local.
Prin decizia civilă nr. 137 din 17 mai 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului şi a anulat hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Considerând întemeiată cererea formulată de reclamanta Direcţia Apelor B Timişoara (actuala Administraţia Bazinală de Ape B.), în mod nelegal judecătorul fondului a obligat Oraşul O., reprezentat prin Primar, la plata sumei de 275.863,21 lei, din care 69.667,60 lei debit restant şi 206.195,61 lei penalităţi de întârziere calculate până la data introducerii acţiunii, în condiţiile în care, cum în mod judicios a arătat şi apelantul, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin vreo modificare de acţiune, formulată în condiţiile art. 132 din Codul de procedură civilă, reclamanta intimată nu a înţeles să schimbe cadrul procesual pe care, tot ea, l-a determinat la momentul învestirii instanţei de judecată, iar pe tot parcursul procesului, tribunalul nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor, în virtutea rolului activ reglementat de art. 129 din acelaşi cod, necesitatea sau oportunitatea introducerii în cauză, în calitate de pârât, a oraşului O., apărările intimatei Administraţia Bazinală de Ape B., în sensul că Primăria O. este una şi aceeaşi persoană juridică de drept public cu oraşul O., reprezentat prin Primar, neputând fi primite, fiind fără fundament legal.
Astfel, art. 21 din Legea nr. 215/2001 prevede că unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, fiind subiecte de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii. În justiţie, ele sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, putând împuternici o persoană cu studii superioare juridice de lungă durată din cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean, sau un avocat care să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale, precum şi ale autorităţilor administraţiei publice locale respective. Despăgubirile primite de unităţile administrativ-teritoriale în urma hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată se constituie în venituri la bugetele locale, iar despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ-teritorială în urma hotărârilor pronunţate de instanţe şi rămase definitive sunt asigurate de la bugetul local.
Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale (art. 20), consiliul local, consiliul judeţean, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor fiind autorităţi deliberative, iar primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean autorităţi executive [art. 1 alin. (2) lit. d) şi e)]. Mai mult decât atât, art. 77 din lege statuează că primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale. Este evident, aşadar, că Primăria O. nu poate fi una şi aceeaşi persoană juridică de drept public cu Oraşul O., reprezentat prin Primar, cum greşit consideră reclamanta.
Or, prin obligarea Oraşului O. la plata către intimata Administraţia Bazinală de Ape B. (fosta Direcţia Apelor B. Timişoara) a sumei de 275.863,21 lei, din care 69.667,60 lei reprezintă debit restant şi 206.195,61 lei penalităţi de întârziere, fără ca reclamanta să fi chemat în judecată această unitate administrativ-teritorială, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, susceptibilă de anulare, în condiţiile art. 297 din Codul de procedură civilă, apelantului fiindu-i încălcat atât dreptul la apărare, cât şi dreptul de a beneficia de un proces echitabil, în înţelesul conferit acestui drept de art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994, şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
Pe de altă parte, trebuie lămurită şi împrejurarea legată de introducerea în cauză a intimatei S.C. A. S.A. Reşiţa, întrucât din încheierea de şedinţă din 25 august 2010 rezultă că reprezentanta Primăriei O. a arătat că Biroul de Prestări Servicii din cadrul acestei instituţii a fost desfiinţat, astfel că nu primăria are obligaţia de a plăti suma pretinsă de reclamantă, ci S.C. A. S.A. Reşiţa este pârâtă, această societate preluând serviciul de apă şi canal, motiv pentru care tribunalul a considerat necesară introducerea în proces a respectivei persoane juridice, în calitate de pârât, citând-o pentru termenul din 14 septembrie 2010, deşi nu este clar dacă acest lucru s-a făcut în urma unei cereri formulate în temeiul art. 57 din Codul de procedură civilă, al art. 60 din acelaşi cod sau în alt fel, ştiut fiind faptul că deşi oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, această posibilitate nu poate fi utilizată în acele cazuri în care în cursul judecăţii se consideră fie că reclamantul a ales greşit persoana pârâtului, fie că alături de pârâtul iniţial ar putea să-şi îndrepte pretenţia faţă de un altul, ipoteze în care cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient principal, ca reclamant.
Un alt aspect criticabil îl reprezintă faptul că deşi prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A. Reşiţa, acţiunea reclamantei Direcţia Apelor B. Timişoara (actuala Administraţia Bazinală de Ape B.) a fost admisă atât împotriva Oraşului O., reprezentat prin Primar, cât şi împotriva pârâtei S.C. A. S.A. Reşiţa, ceea ce poate crea dificultăţi în momentul executării silite a hotărârii.
Faţă de cele reţinute, întrucât tribunalul în mod greşit a admis cererea reclamantei împotriva unei persoane care nu a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă, în temeiul art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul acesteia din urmă şi a anulat hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând ca judecătorul fondului să lămurească care este cadrul procesual şi să soluţioneze litigiul în limitele stabilite de reclamant.
