Legea nr. 85/2006 – art. 64-67 şi art. 73
Codul de procedură civilă – art. 180-184
Analiza creanţei, din perspectiva condiţiilor impuse de lege, cade în mod necesar în cercetarea de temeinicie a judecătorului-sindic, în cadrul unor verificări de fapt, care se circumscriu unui litigiu obişnuit, chiar dacă actul normativ care guvernează procedura insolvenţei este o lege specială. Necesitatea unui probatoriu complex sau cu valenţe speciale, ce ar putea fi analiza unor proceduri de înscriere în fals, este în competenţa tribunalului de faliment în măsura în care aceste analize sunt edificatoare pentru lămurirea caracterului cert, lichid şi exigibil al unei creanţe declarate pentru înscriere la masa credală.
Până la cercetarea falsului instanţa trebuie să facă aplicarea dispoziţiilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, modificată, care statuează că la termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe, în acest din urmă caz, el putând admite, în tot sau în parte, înscrierea creanţelor respective în mod provizoriu în tabelul definitiv al tuturor creditorilor împotriva averii debitorului.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 639 din 5 aprilie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 95 din 20 ianuarie 2011 pronunţată în dosarul nr. 4736/30/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins atât excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, invocată de creditoarea S.C. R. S.R.L. Oradea, cât şi, ca inadmisibilă, cererea creditoarei contestatoare S.C.P.A. S. din Timişoara privind demararea procedurii de înscriere în fals a înscrisurilor depuse în probaţiune de către creditoarea S.C. R. S.R.L. Oradea, respingând, totodată, ca neîntemeiată contestaţia creditoarei S.C.P.A. S. din Timişoara, punându-i în vedere lichidatorului judiciar S.C. T. S.P.R.L. Timişoara să întocmească tabelul definitiv al creanţelor faţă de debitoarea S.C. P. S.R.L. Timişoara.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea S.C.P.A. S. din Timişoara, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că în mod greşit prima instanţă i-a respins contestaţia pe considerentul că cererea de înscriere în fals ar fi inadmisibilă, întrucât ar excede atribuţiilor judecătorului-sindic, ceea ce ar însemna că în procedura insolvenţei înscrisurile sunt probe absolute, care nu admit o contraprobă, lucru neadevărat.
Prin decizia civilă nr. 639 din 5 aprilie 2011 pronunţată în dosarul nr. 4736/30/2009* Curtea de Apel Timişoara a admis recursul creditoarei şi a casat în parte sentinţa comercială nr. 95 din 20 ianuarie 2011 a Tribunalului Timiş, în ceea ce priveşte contestaţia la tabelul preliminar formulată de creditoarea S.C.P.A. S. din Timişoara, trimiţând cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Instanţa de control judiciar a apreciat că toate criticile aduse hotărârii atacate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, care statuează că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
Potrivit art. 64 şi 65 din Legea nr. 85/2006, modificată, în forma în vigoare la data depunerii declaraţiilor de creanţă, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de declanşare a procedurii, cererile de creanţe urmând să fie înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege. Sunt considerate sub condiţie şi acele creanţe care pot fi valorificate împotriva debitorului numai după executarea unui codebitor principal. Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii, la cerere trebuind să fie anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Acelaşi act normativ, în art. 66 şi 67, prevede că toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii. Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, în vederea îndeplinirii acestei atribuţii el putând solicita explicaţii de la debitor şi va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.
Este fără îndoială că, raportat la textele citate şi la documentele justificative care au fost anexate de către intimata S.C. R. S.R.L. Oradea cererii sale de declarare a creanţei, în mod judicios lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. P. S.R.L. Timişoara a înscris această societate creditoare pe tabelul preliminar cu suma de 524.480,19 lei. Însă, dat fiind faptul că un alt creditor, recurenta S.C.P.A. S. din Timişoara, a formulat contestaţie împotriva înscrierii creanţei respectivei societăţi, iar în dovedirea temeiniciei contestaţiei s-a şi înscris în fals în privinţa mai multor înscrisuri care au stat la baza admiterii cererii de declarare a creanţei intimatei, practicianul neputând să formuleze niciun punct de vedere în această privinţă întrucât nu deţine actele contabile ale debitoarei, verificările sale limitându-se, aşa cum reiese din cuprinsul întâmpinării depuse de S.C. T. S.P.R.L. Timişoara, doar la analiza documentelor justificative prezentate de creditor, solicitarea de explicaţii, în condiţiile art. 67 alin. (2) din legea-cadru, trebuind făcută doar în măsură în care acesta o considera necesară, ceea ce nu a fost cazul în speţă, în mod greşit judecătorul-sindic a respins ca inadmisibilă cererea contestatoarei pentru urmarea procedurii înscrierii în fals.
Aceasta, întrucât nu se poate susţine cu temei că analiza unor proceduri ale înscrierii în fals nu este de competenţa judecătorului-sindic, în măsura în care aceste analize sunt edificatoare pentru lămurirea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei unei persoane care solicită înscrierea sa pe tabelul preliminar al creditorilor societăţii debitoare. Analiza creanţei, din perspectiva condiţiilor impuse de lege, cade în mod necesar în cercetarea de temeinicie a judecătorului-sindic, în cadrul unor verificări de fapt, care se circumscriu unui litigiu obişnuit, chiar dacă actul normativ care guvernează procedura insolvenţei este o lege specială. Nu se poate reţine că necesitatea unui probatoriu complex sau cu valenţe speciale, ce ar putea fi dat de urmarea procedurii înscrierii în fals, nu cade în competenţa tribunalului de faliment în măsura în care aceste analize sunt edificatoare pentru lămurirea certitudinii unei creanţe declarate pentru înscriere la masa credală, fiind eronate statuările primei instanţe în sensul că o asemenea cerere ar excede atribuţiilor judecătorului-sindic, aşa cum sunt ele limitativ enumerate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, textul menţionat reglementând doar „principalele atribuţii ale judecătorului-sindic” în cadrul acestei legi.
Tocmai pentru că, după cum o recunoaşte şi intimata creditoare prin întâmpinarea formulată în cauză, potrivit istoricului emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş sub nr. 3686/27.01.2010, dl. I.F. a fost administratorul debitoarei S.C. P. S.R.L. Timişoara în perioada 18 octombrie 2007-20 noiembrie 2008, iar toate documentele referitoare la relaţia comercială dintre cele două societăţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 43/19.06.2008, facturile fiscale emise în perioada 19.06.2008-31.10.2008 şi biletele la ordin din 25 septembrie 2008, pentru suma de 22.013,34 lei, din 6 octombrie 2008, pentru suma de 27.998,86 lei şi din 6 octombrie 2008, pentru suma de 46.581,21 lei, au fost întocmite în perioada mandatului său, iar aceste documente, care au sta la baza înscrierii creanţei S.C. R. S.R.L. Oradea pe tabelul preliminar, sunt contestate de către un alt participant la procedura insolvenţei, cererea de înscriere în fals trebuia să fie primită, fiind nu numai admisibilă, ci şi pertinentă, utilă şi concludentă pentru justa şi legala soluţionare a cauzei, până la cercetarea falsului judecătorul-sindic trebuind că facă aplicarea dispoziţiilor art. 73 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, modificată, care statuează că la termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe, în acest din urmă caz, el putând admite, în tot sau în parte, înscrierea creanţelor respective în mod provizoriu în tabelul definitiv al tuturor creditorilor împotriva averii debitorului.
Apărările creditoarei intimate în sensul că, în mod corect tribunalul ar fi respins ca inadmisibilă cererea contestatoarei pe motiv că actul de vânzare-cumpărare nr. 43/19.06.2008 a fost semnat şi ştampilat de către fostul administrator social al debitoarei S.C. P. S.R.L. Timişoara, fiind perfect valabil, la fel ca facturile şi biletele la ordin emise în temeiul acestuia, deoarece semnătura reprezentantului societăţii este aceeaşi pe contract, facturile încasate, facturile neîncasate, biletele la ordin acceptate la plată şi cele refuzate, atât contractul, cât şi biletele la ordin purtând amprenta ştampilei societăţii peste semnătura reprezentantului legal al persoanei juridice, iar această ştampilă nu a fost declarată pierdută sau furată, ca, de altfel, nici instrumentele de plată, biletele la ordin contestate fiind refuzate la plată pentru „lipsă totală de disponibil” şi nu pentru „lipsă mandat semnatar”, fiind de prisos ca trasul să-i comunice „lipsa disponibilului” dacă instrumentul de plată nu ar îndeplini condiţiile de formă şi de fond impuse de legiuitor [art. 104 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 58/1934, modificată, pct. 36 teza II şi pct. 60 din Norma nr. 6/1994 a Băncii Naţionale a României] vor fi înlăturate, întrucât o eventuală falsificare a semnăturii reprezentantului sau a ştampilei unei societăţi nu poate fi cercetată şi stabilită cu certitudine decât într-o procedură judiciară şi nu în urma verificării administrative efectuată de către funcţionarul băncii cu ocazia stabilirii existenţei „semnăturii autorizate”, respectiv a conformităţii acesteia cu specimenul depus la bancă.
Chiar şi în condiţiile în care debitoare a achitat o parte dintre facturi, cercetarea falsului documentelor justificative anexate de un creditor declaraţiei sale de înscriere a creanţei nu poate fi, de plano, respinsă, dat fiind faptul că ceea ce se defaimă ca fiind fals sunt, printre alte acte, facturile neplătite, deci, cele neacceptate la plată, iar urmarea procedurii reglementate de art. 183 şi 184 din nu constituie o măsură de tergiversare a procedurii de colectivă, cum nejustificat susţine intimata S.C. R. S.R.L. Oradea, creanţa contestată urmând, aşa cum s-a arătat deja, să fie înscrisă pe tabel în mod provizoriu. Pe de altă parte, sunt neîntemeiate susţinerile lichidatorului judiciar, potrivit cărora în speţă nu ar fi îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 180-184 din Codul de procedură civilă pentru că procedura falsului poate fi utilizată în cazul înscrisurilor sub semnătură privată numai dacă se arată că sunt false şi se indică autorul falsului, întrucât această din urmă condiţie este cerută numai pentru suspendarea judecăţii, în temeiul art. 183 din cod.
