H.G. nr. 518/1995 – art. 1, art.17
Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2006, 2007-2010 – art. 41 lit. d), art. 45
Codul muncii – art.164
Legea nr. 130/1996 – art. 8 alin. (2)
H.G. nr. 518/1995 nu reprezintă dreptul comun în materie de cuantum al diurnei stabilită pentru instituţiile publice. Aceasta întrucât domeniul său de aplicare este circumscris categoriei de salariaţi care se deplasează în străinătate în scopuri expres şi exhaustiv enumerate în conţinutul art. 1 al actului administrativ.
Art. 17 din H.G. nr. 518/1995 „recomandă agenţilor economici, alţii decât instituţiile publice vizate de actul administrativ, precum şi fundaţiilor, asociaţiilor şi altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri”. Acest text legal este o normă dispozitivă, astfel încât, în lipsa unor dispoziţii contrare, criteriile legate de specificul activităţii prestate de salariaţi în străinătate, la care se referă art. 1 din hotărâre, este menţinut şi pentru situaţia invocării aplicabilităţii dispoziţiilor HG nr. 518/1995 salariaţilor agenţilor economici.
Un salariat al unei societăţi cu răspundere limitată nu se poate prevala cu succes de normele H.G. nr. 518/1995 raportate la cele ale art. 45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, chiar dacă acesta din urmă statuează că: „salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate…. vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice”, dacă scopul delegării sale în străinătate este diferit de acţiunile la care se referă art. 1 din H.G. nr. 518/1995.
Art. 164 din Codul muncii interzice angajatorului să opereze în mod unilateral şi indiferent de justificare vreo reţinere din salariul angajatului său, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. Or, nerealizarea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu nu reprezintă un motiv legitim în baza căruia angajatorul să fie îndreptăţit la reţineri din salariu. Dacă angajtorul doreşte salarizarea angajaţilor săi în mod diferenţiat şi în funcţie de realizările fiecăruia, poate opta pentru un sistem de premiere sau bonusare.
Raportat la dispoziţiile art.8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, sporul de fidelitate recunoscut prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care este un drept inferior celui de vechime, pentru că el se acordă condiţionat de vechimea în muncă în cadrul aceluiaşi angajator, iar nu de cea totală, nu poate înlocui sporul de vechime în muncă, reglementat de art. 41 lit. d) din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 148 din 24 ianuarie 2011, dr. C.P.
Prin Sentinţa Civilă nr. 1579/2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2117/30/2009, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamanta G.C.C., actuală P., în contradictoriu cu pârâta SC „A.” SRL SIBIU, şi-n consecinţă pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 11314 euro echivalentul in lei la data plătii, reprezentând diferenţa de diurnă neîncasată de reclamantă, sumă ce a fost actualizată, la data de 17.03.2010, cu rata dobânzii, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 2983 lei, reprezentând sume reţinute de către reclamantă cu titlu de penalizări salariale, suma ce a fost actualizată la 17.03.2010.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1920,93 lei, reprezentând sporul de vechime, sumă ce a fost actualizată la data de 17.03.2010, precum şi la plata sumei de 1606,50 lei. cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta este angajata societăţii pârâte, în baza unui contract individual de muncă, înregistrat sub nr. 444874/14.02.2005, iar, prin decizia 68482/12.02.2009, reclamantei i-a fost suspendat contractul individual de muncă, în baza art. 51 lit. a) din Codul Muncii, pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea unei sume reprezentând sume reţinute de către pârâtă cu titlu de „penalizări salariale” pe perioada aprilie 2006 – aprilie 2007, suma actualizată cu dobânda legală, instanţa de fond a reţinut că, în temeiul art. 16 din Legea nr. 22/1969 privind constituirea de garanţii si angajarea gestionarilor coroborat cu art. 58 din Codul Muncii, este lovită de nulitate absolută.
Tribunalul a constatat întemeiat capătul de cerere privind acordarea sumei de bani reprezentând diferenţă de diurnă între cea prevăzută de H.G. nr. 518/1995 şi cea achitată. Astfel a reţinut că este adevărat că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 518/1995 prevăd în mod special misiunile cu caracter temporar şi instituţiile faţă de care se acordă aceste drepturi în condiţiile reglementate de art. 5 şi 7 din H.G. nr. 518/1995, iar dispoziţiile art. 17 au doar caracter de recomandare pentru ceilalţi agenţi economici. Cu toate acestea, începând din 2002, art. 46 din contractele colective de muncă încheiate la nivelul ramurii transporturilor pe anii 2002 – 2004, 2005, 2006, 2007 au prevăzut că salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în ţară şi străinătate vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărui cuantum se stabileşte la nivel de grupuri de unităţi sau unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică în instituţiile publice.
Potrivit art. 238 alin. (1) din Codul Muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prin hotărâri de guvern, ordonanţe sau legi. La nivelul unităţii parate s-a încheiat un contract colectiv de muncă care conţine clauze sub nivelul prevăzut de contractele superioare sau sub cel prevăzut de acte normative. Astfel, aceste clauze sunt nule absolut, neputând produce efecte asupra salariaţilor.
Cu privire la capătul de cerere privind sporul de vechime, s-a considerat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea acestuia, raportat la dispoziţiile art. 40 alin. (3) lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005-2006 şi ale art. 41 alin. (3) lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, astfel cum a fost cuantificat prin expertiza contabilă efectuată de expert.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC „A.” SRL, solicitând modificarea în tot a sentinţei supusă reformării, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei, precum şi obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Sintetizând criticile recurentei, Curtea a constatat că ele au vizat, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor H.G. nr. 543/1995, respectiv ale H.G. nr. 1860/2006, în contextul în care acestea sunt norme de drept ce reglementează drepturile minimale ale salariaţilor delegaţi/detaşaţi şi angajaţi la instituţii publice, iar nu la cu răspundere limitată.
Recurentul susţine că cele două acte administrative reglementează, în mod evident, drepturi de diurnă doar pentru personalul limitativ prevăzut, ce îndeplineşte misiuni cu caracter temporar. Aceste niveluri ridicate ale diurnelor fiind stabilite tocmai în considerarea specificului personalului delegat/detaşat (diplomaţi, demnitari, ataşaţi diplomatici, reprezentanţi ai statului, etc.)
Pentru salariaţii din cadrul companiilor naţionale, societăţilor comerciale şi regiilor autonome, drepturile salariale se acordă prin negociere, în condiţiile prevăzute în contractele colective sau individuale de muncă, aşa cum prevede art. 2 din cele două hotărâri. Cu alte cuvinte, aplicabilitatea dispoziţiilor H.G. nr. 518/1995 subzistă sub o dublă condiţie, aceea a îndeplinirii misiunilor cu caracter temporar limitativ prevăzute de art. 1 de către personalul specificat de art. 1 şi 16 din hotărârea de guvern, adică de cel delegat care trebuie să facă parte din ministere ori din celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi alte instituţii publice.
Or, în contextul în care reclamanta a fost trimisă în străinătate, în delegaţie, ca să vândă bilete de călătorie persoanelor fizice sau juridice care doresc să călătorească cu Agenţia SC „A.” SRL, nu există nici o legătură între activitatea reclamantei şi cea prevăzută de H.G. nr. 518/1995.
Cu privire la soluţia pronunţată de Tribunal, relativ la petitul având ca obiect penalizările salariale, se susţine că ele ar fi fost acordate de către instanţa de fond fără luarea în considerare a actului adiţional privind indicatorii calitativi şi cantitativi, anexă la contractul individual de muncă, prin care se prevăd atât stimulente, cât şi penalizări. Reţinerile din salariul reclamantei s-au datorat neîndeplinirii planului de activitate stabilit în sarcina sa.
Referitor la acordarea sporului de vechime, recurenta a invocat prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, prin care s-a negociat de către partenerii sociali din cadrul SC „A.” SRL acordarea unui spor de fidelitate, în funcţie de vechimea în unitate şi nu de vechimea in muncă.
În drept, s-au invocat prevederile art. 261, 299-316 C. proc. civ.
Poziţia procesuală a reclamantei-intimate a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar, prin care aceasta a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor H.G. nr. 518/1995, în condiţiile în care cuantumul diurnei nu a fost negociat printr-un act adiţional, că art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional a stabilit acordarea unor drepturi de diurnă pentru salariaţii trimişi in delegaţie în ţară sau în străinătate ce va fi negociat la nivel de grup de unităţi, dar al cărui cuantum nu poate fi mai mic decât cel stabilit prin actele normative ce se aplică instituţiilor publice şi că H.G. nr. 518/1995 reglementează cuantumul diurnelor acordate personalului instituţiilor publice trimis în străinătate .
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind.1, art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a Curtea constatat următoarele:
Într-adevăr, prin Decizia nr. 635936/2006, emisă de patronul societăţii recurente, reclamanta G.C.C., ale cărei raporturi de muncă s-au legat cu pârâta în temeiul contractul individual de muncă nr. 8563/2005, a fost delegată la una din agenţiile SC „A.” SRL, situată în localitatea Bilbao –Spania, începând cu data de 01.08.2006, sens în care, pentru suportarea cheltuielilor de cazare şi masă, a primit o diurnă în cuantumul stabilit prin Regulamentul de acordare a diurnelor pentru personalul detaşat in străinătate, respectiv în Anexa 1 a acestui document. Ulterior, în anul 2008, sumele de bani cuvenite cu titlu de diurnă reclamantei au fost negociate şi consemnate într-un tabel, ce reprezintă Anexă la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Curtea a considerat că reclamanta nu se poate prevala cu succes de normele HG nr. 518/1995 raportate la cele ale art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, chiar dacă acesta din urmă statuează că: „salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate… vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice”.
În mod evident, H.G. nr. 518/1995 nu reprezintă dreptul comun în materie de cuantum al diurnei stabilită pentru instituţiile publice. Aceasta întrucât domeniul său de aplicare este circumscris categoriei de salariaţi care se deplasează în străinătate în scopuri expres şi exhaustiv enumerate în conţinutul art. 1 al actului administrativ.
Este adevărat că H.G. nr. 518/1995, prin art. 17, „recomandă agenţilor economici, alţii decât instituţiile publice vizate de actul administrativ, precum şi fundaţiilor, asociaţiilor şi altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri”, însă, pe lângă caracterul de normă dispozitivă al textului, în lipsa unor dispoziţii contrare, criteriile legate de specificul activităţii prestate de salariaţi în străinătate, la care se referă art. 1 din hotărâre, este menţinut şi în această ipoteză.
Or, în speţă, scopul delegării reclamantei, respectiv acela de a comercializa bilete de călătorie persoanelor fizice sau juridice care doreau să călătorească în străinătate cu SC „A.” SRL, este cu certitudine diferit de acţiunile la care se referă art. 1 din H.G. nr.518/1995.
Pentru aceste motive, cum nici părţile litigante şi nici instanţele de judecată nu au identificat vreun act normativ ori administrativ menit să reglementeze un anumit cuantum al diurnei pentru toate categoriile de salariaţi ai instituţiilor publice, pentru ca aceste norme să poată fi comparate cu diurna primită de reclamantă, fără obiecţii aproximativ 2-3 ani de zile şi chiar negociată în cadrul SC „A.” SRL, începând cu anul 2008, pentru a se putea verifica dacă aceasta respectă criteriile art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, autoarea acţiunii nu poate solicita şi obţine vreo diferenţă de diurnă.
Prin urmare, în privinţa soluţiei asupra capătului de cerere reprezentând diferenţa de diurnă, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile H.G. nr. 518/1995, situaţie care atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi determină modificarea sentinţei recurate.
Cu referire la modalitatea de rezolvare a petitului având ca obiect restituirea penalizărilor salariale, Curtea a avut în vedere că art. 164 din Codul muncii interzice angajatorului să opereze în mod unilateral şi indiferent de justificare vreo reţinere din salariul angajatului său, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. Or, nerealizarea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu nu reprezintă un motiv legitim în baza căruia pârâta să-i fi putut reţine din salariu reclamantei. Dacă ar fi dorit să-şi salarizeze angajaţii în mod diferenţiat şi în funcţie de realizările fiecăruia, unitatea ar fi putut opta pentru un sistem de premiere sau bonusare.
În fine, fără a contrazice argumentaţiile recurentei, referitoare la forţa juridică a contractelor individuale şi colective de muncă legal încheiate, Curtea a observat că dreptul reclamantei la sporul de vechime este recunoscut în mod neechivoc de art. 41 lit. d) din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional aplicabil pentru perioada solicitată în acţiune, iar, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”. Prin urmare, sporul de fidelitate recunoscut prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care in mod evident este un drept inferior celui de vechime, pentru că el se condiţionează de vechimea in muncă în cadrul aceluiaşi angajator, iar nu de cea totală, nu poate înlocui sporul de vechime în muncă, aşa cum în mod eronat pretinde recurenta.
Concluzionând asupra motivelor de fapt şi de drept expuse, în baza art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că a înlăturat obligaţia pârâtei de a plăti reclamantei suma de 11314 euro echivalentul în lei la data plăţii, actualizată, cu titlul de diferenţă de diurnă, păstrând dispoziţiile sentinţei cu privire la restituirea reţinerilor din salariul reclamantei şi acordarea sporului de vechime in muncă.
Cheltuielile de judecată au fost acordate parţial în recurs, în temeiul art. 274 şi urm. C. proc. civ., ca o consecinţă a reformării parţiale a sentinţei de fond.
