Prin sentinţa civilă nr. 172 din 22.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 1257/15.10.2010 emisă de pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bistriţa Năsăud.
Pentru a decide în acest sens s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr.554/2004 şi anume condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente.Modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze restituirea sumelor încasate şi nedatorate prin disp. art. 117 al. 2 şi ale art. 70 din OG nr. 92/2003 prin care a instituit termenele legale de 60 respectiv 45 de zile nu pot fi asimilate cu producerea unei astfel de pagube. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta nu invocă şi nu probează nici un motiv pertinent pentru care ea ar trebui să fie exonerată de la plata contribuţiei de asigurări de sănătate.
Împotriva acestei sentinţei, reclamanta a formulat recurs întemeiat pe prevederile art.304.pct.(7) si (9) Cod procedura civila, solicitând modificarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 1257/15.10.2010 privind obligaţiile de plata către FNUASS, reprezentând contribuţia de asigurări de sănătate pentru perioada 01.01.2005-15.10.2010.
În motivarea recursului s-a susţinut că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu oferă un răspuns tuturor cererilor formulate, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului.
Recurenta pretinde că este lezată prin emiterea Deciziei de impunere nr.1257/15.10.2010 emisă de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bistriţa Nasaud prin care s-au stabilit obligaţii de plata in suma totala de 10.965,88 lei, reprezentând contribuţia de asigurări de sănătate pentru perioada ianuarie 2005-decembrie 2009 si majorări de întârziere pentru perioada martie 2005- octombrie 2010 .
Apreciază ca se impune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 1257/15.10.2011, întrucât aceasta este lovită de nulitate, fiind încălcate dispoziţiile art.43 alin. (2) lit. b) si g) C. proc. Fiscala prin aceea că nu se indica data de la care îşi produce efectele şi nu cuprinde numele si prenumele persoanelor împuternicite ale organului.
Apoi arată că există serioase îndoieli asupra legalităţii deciziei de impunere atacate si mai ales asupra sumelor stabilite prin acestea, iar executarea sumelor contestate prin poprirea conturilor bancare sau prin executarea silită a bunurilor mobile si imobile, ar aduce grave prejudicii ce nu mai pot fi reparate ulterior şi îi va afecta activitatea economică punând-o în imposibilitatea de a-şi plăti furnizorii.
Totodată susţine că prin introducerea contestaţiei, sumele stabilite prin decizia de impunere nr.1257/15.10.2010 nu reprezintă obligaţii certe sub aspectul existentei lor.
În opinia recurentei, paguba iminentă rezidă din faptul că nu are posibilitatea de a obţine întoarcerea executării in modalitatea prevăzută de C. procedura civila, ci doar de a obţine restituirea sumelor achitate in plus în condiţiile stipulate de art. 117 şi 124 din Codul de procedură fiscală care o privează de dreptul de a încasa dobânzi pentru intervalul de timp de 45/ 60 de zile ce curge de la înregistrarea cererii de restituire. Rezultă aşadar că in acest interval contribuabilul care a achitat o taxa ce s-a dovedit ca fiind nedatorată si majorări aferente, este păgubit prin neîncasarea majorărilor in intervalele de timp menţionate.
Totodată se argumentează că paguba iminenta nu cuprinde numai prejudiciul material viitor şi previzibil, ci si perturbarea previzibilă a funcţionării asociaţiei familiale pe care o reprezintă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bistriţa Năsăud a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.
În susţinerea poziţiei procesuale, pârâta a învederat că în mod legal a apreciat instanţa de fond ca argumentele reclamantei nu sunt de natura sa justifice temeinicia cererii de suspendare, nefiind întrunite cele doua condiţii prevăzute la art.14,15 din L.554/2004 pentru a fi dispusa suspendarea deciziei de impunere.
Faptul ca se invoca inexistenţa raportului de drept material fiscal nu reprezintă un caz bine justificat de natură să determine suspendarea deciziei de impunere, atât timp cat debitoarea nu face dovada achitării contribuţiilor cuvenite FNUASS, izvorul obligaţiei de plată fiind prevederile art. 257din Legea nr. 95/2006.
Se mai arată că debitoarea nu a făcut dovada plaţilor cuvenite FNUASS aferent veniturilor realizate in intervalul 2005-2009 si nici dovada faptului ca daca ar efectua plata sumelor înscrise in decizia de impunere ar efectua o plată dublă ori o plată nedatorată. De asemenea nu a făcut dovada existentei unei alte stări de fapt decât cea reţinută de Casa de asigurări de sănătate, in sensul ca in intervalul menţionat nu a realizat venituri sau ca s-ar încadra in categoria persoanelor pentru care plata contribuţiei nu este obligatorie. Astfel emiterea deciziei de impunere si plata sumelor datorate nu poate fi privită ca o acţiune păgubitoare din partea Casei de asigurări de sănătate si nici ca o paguba iminenta pentru debitoare care nu a invocat niciun motiv de nelegalitate care sa creeze serioase îndoieli asupra legalităţii si temeiniciei deciziei de impunere. Faptul ca s-a formulat contestaţie administrativa nu este de natură sa determine suspendarea executării actului administrativ fiscal intrucat pe de o parte, depunerea acestui tip de contestaţie nu suspendă de drept executarea (art.215(l) din OG.92/2003) iar pe de alta parte motivele pe care le-a invocat in contestaţia administrativa se refera la aspecte care privesc forma documentului contestat si care nu anihilează caracterul imperativ al dispoziţiilor privind obligativitatea plaţii contribuţiilor la FNUASS chiar si in cazul unei eventuale admiteri a contestaţiei.
Totodată art. 117 şi 120 din C.P.Fiscala invocate de către recurenta nu sunt de natură să dovedească iminenţa producerii unei pagube.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
Prima critică adusă hotărârii recurate vizează omisiunea instanţei de fond de a-şi motiva soluţia adoptată cu privire la cererea de suspendare formulată şi de a analiza toate cererile formulate. Această critică se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. care are în vedere nearătarea motivelor pe care aceasta se sprijină sau enumerarea unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Referitor la această critică, Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, “motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”. Prin urmare, “motivarea” hotărârii, înseamnă arătarea în scris a considerentelor care au dus la convingerea judecătorului că trebuie să admită cererea lichidatorului judiciar.
Analizând sentinţa recurată, se constată că aceasta cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se sprijină, conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, instanţa examinând argumentele reclamantei invocate în susţinerea cererii de suspendare, respectiv incidenţa în cauză a cazului bine justificat şi a pagubei iminente. Instanţa a ţinut cont de specificitatea procedurii de suspendare a actelor administrative-fiscale care nu permite cenzurarea temeiniciei deciziei de impunere, ci numai o verificare a aparenţei dreptului din perspectiva art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Aspectele vizând temeinicia cererii de suspendare au fost analizate în limitele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar motivarea cuprinde succinte referiri la textele legale incidente, într-o manieră clară şi concisă, raţionamentul judecătorului fiind bazat pe probele aflate la dosarul cauzei context în care nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu-şi găseşte incidenţa în speţa de faţă întrucât prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, ţinând cont de faptul că cele două cerinţe pentru suspendarea actului administrativ fiscal nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.
În concret prin decizia de impunere nr. 1257/15.10.2010 emisă de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bistriţa Năsăud s-a stabilit în sarcina reclamantei R.D.S. obligaţia de plată a sumei de 10.965,88 lei din care 5784 lei cu titlu de contribuţii CAS, iar 5181,88 lei cu titlu de majorări de întârziere, aferente perioadei martie 2005- decembrie 2009, pentru veniturile obţinute din activităţi independente.
Reclamanta, după formularea contestaţiei administrativ-fiscale, a solicitat suspendarea efectelor acestei decizii, prevalându-se de prevederile art. 14,15 din Legea nr. 554/2004.
Conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată în drepturile şi interesele sale legitime poate să ceară instanţei de contencios administrativ competente, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond.
Cum bine a reţinut şi prima instanţă, rezultă că pentru suspendarea executării actului administrativ, persoana vătămată trebuie să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute expres de legiuitor, respectiv a existenţei unui caz bine justificat şi a necesităţii prevenirii unei pagube iminente.
Cazul bine justificat implică existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ de natură a înfrânge principiul potrivit căruia, actul administrativ este executoriu din oficiu, iar paguba iminentă constă, potrivit prevederilor art. 2 lit. s din Legea nr. 554/2004 într-un prejudiciu material viitor, dar previzibil sau în perturbarea previzibilă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză, reclamanta recurentă nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiţii cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
În susţinerea cazului bine justificat, recurenta a insistat doar asupra faptului că decizia contestată nu ar cuprinde data de la care îşi produce efectele şi nu cuprinde numele şi prenumele persoanelor împuternicite ale organului emitent. Afirmaţia reclamantei referitoare la aceste pretinse vicii formale ale deciziei de impunere nu se verifică în condiţiile în care în cuprinsul deciziei de impunere se specifică că a fost întocmită de doamna Moldovan Floarea Mariana, decizia de impunere fiind totodată parafată şi semnată de directorul Casei de Asigurări de Sănătate Bistriţa Năsăud.
În ce priveşte data de la care aceasta urmează să îşi producă efectele, tot în cuprinsul deciziei de impunere se arată în mod explicit că reprezintă titlu de creanţe şi devine titlu executoriu din ziua imediat următoare expirării termenului de plată, în condiţiile legii. Actul normativ care stabileşte termenul de plată a obligaţiilor fiscale este Codul de procedură fiscală care reglementează, pe larg, la art. 111 scadenţa obligaţiilor fiscale, reclamanta neputând invoca necunoaşterea legii fiscale cu atât mai mult cu cât deţine şi calitatea de comerciant.
Faptul că reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere nu este de natură a crea prin sine însuşi o îndoială serioasă asupra legalităţii acestui act administrativ fiscal, ci aprecierea acestui fapt depinde exclusiv de motivele de nelegalitate evidentă pe care reclamanta a înţeles să le invoce în cuprinsul contestaţiei. Cât timp reclamanta s-a rezumat să invoce nulitatea deciziei de impunere pentru cele două vicii formale analizate de instanţa de recurs în paragrafele anterioare, iar aparenţa dreptului nu pare a fi de partea reclamantei, Curtea concluzionează că în cauză nu este incident cazul bine justificat în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea deciziei de impunere.
Aşa cum bine a subliniat şi instanţa de fond, reclamanta nu a invocat în apărarea sa vreun temei de fapt sau de drept care să conducă cel puţin aparent la excluderea sa din categoria persoanelor care au obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări de sănătate.
Nefondat este şi motivul de recurs invocat sub aspectul îndeplinirii celei de a doua condiţii prevăzută de lege, respectiv prevenirea producerii unei pagube iminente.
Susţinerea recurentei că executarea deciziei emise de Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa Năsăud va conduce la o perturbare gravă a activităţii sale economice nu poate fi primită câtă vreme nu au fost demarate măsuri pentru executarea silită a sumei stabilită prin această decizie de impunere şi reclamanta nu a adus nicio probă care să susţină precaritatea fondurilor băneşti ale asociaţiei familiale pe care o reprezintă.
Nici afirmaţia referitoare la dificultatea de recuperare a sumei plătite la bugetul de stat, pentru ipoteza în care decizia de impunere va fi anulată de către instanţa de contencios administrativ, nu poate conduce la concluzia existenţei unei pagube iminente, în condiţiile în care reclamanta nu deţine în prezent o dispoziţie favorabilă de anulare a decizie contestate, instanţa de contencios administrativ nefiind nici măcar investită până la acest moment cu cererea în anulare. Faptul că reclamanta nu va beneficia de dreptul de a încasa dobânzi pentru un interval de 45 de zile nu este de natură a crea un prejudiciu cert şi iminent în patrimoniul reclamantei cât timp în acest moment admiterea cererii în anularea deciziei de impunere este o simplă supoziţie a recurentei, iar nu o certitudine.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ. şi art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta R.D.S. împotriva sentinţei civile nr. 172 din 22 februarie 2011, a Tribunalului Bistriţa Năsăud, pe care o menţine în întregime.(Judecător Monica Ileana Iuga)
