Incheierea unui nou contract, ca şi prelungirea acestuia, presupun acordul de voinţă al părţilor, instanţa neputând să se substituie acestora.
(Decizia nr. 1664 din 29 noiembrie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială la data de 9.01.2002, reclamanta S.C. “D.” S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta Primăria Sectorului 4, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună prelungirea Contractului de închiriere nr. 210 din 16.09.1999, pentru spaţiul comercial situat în Piaţa Progresul pentru perioada cuprinsă între 14 mai 2001 -14 mai 2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 6388 din 9.05.2002, pronunţată în Dosarul nr. 679/2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat Contractul de închiriere nr. 210 din 16.09.1999, la pct. 3 din acesta stipulându-se dreptul chiriaşului de a se prezenta la Administraţia Pieţelor a Sectorului 4, cu 30 de zile înainte de expirarea contractului, pentru a cere reînnoirea contractului sau, dacă este cazul, pentru a preda spaţiul ocupat până la acea dată.
Tribunalul a mai reţinut din probele administrate că cererea de prelungire a contractului s-a făcut abia la data de 19.09.2001, după expirarea contractului, împrejurare în raport de care nu poate exista nici o obligaţie legală, în sarcina pârâtei, de a prelungi contractul.
împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de închiriere.
în motivarea recursului, după prezentarea pe larg a situaţiei de fapt, recurenta a criticat sentinţa instanţei de fond, invocând următoarele:
– Punctul 3 din contractul de închiriere prevede dreptul, şi nu obligaţia chiriaşului de a se adresa locatorului pentru reînnoirea contractului, iar termenul de 30 de zile este unul de recomandare, iar nu unul de decădere. Nerespectarea lui nu duce la pierderea dreptului.
– Punctul 3 face referire la reînnoirea contractului, iar prevederile sale trebuie coroborate cu cele ale punctului 8 lit. b din contract, unde se menţionează: “contractul de închiriere se prelungeşte, cu drept de preemţiune şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, la data expirării”.
– Pârâta este ţinută să respecte acest drept de preemţiune al chiriaşului, iar respectarea sa nu presupune o atitudine pur pasivă din partea acesteia, ci ea trebuie să notifice intenţia sa de a încheia un nou contract de închiriere chiriaşului actual şi să-l invite să-şi manifeste opţiunea.
– Instanţa nu a luat în consideraţie toate împrejurările cauzei, ignorând toate susţinerile din cererea de chemare în judecată, probată prin înscrisurile depuse la dosar şi recunoscute de intimata-pârâtă, prin răspunsurile la interogatoriu.
– Recurenta-reclamantă ocupă în continuare spaţiul în discuţie, plătind sumele corespunzătoare cu titlu de chirie şi face demersuri pentru încheierea unui nou contract de închiriere, exercitându-şi dreptul de preemţiune.
– Intimata-pârâtă a încasat întotdeauna chiria aferentă spaţiului comercial în discuţie şi a permis, folosirea acestuia chiar după expirarea contractului de închiriere.
Examinând recursul, în raport de actele şi lucrările cauzei, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel, probele cauzei relevă faptul că între intimată şi recurentă s-a încheiat Contractul de închiriere nr. 210 din 16.09.1999, durata acestuia fiind de 2 ani, cu începere de la data de 15.09.1999 până la data de 14.09.2001.
La punctul 3 alin. 2 din contract s-a prevăzut dreptul chiriaşului, în speţă recurenta, de a se prezenta la Administraţia Pieţelor a Sectorului 4, cu 30 de zile înainte de expirarea contractului, pentru a cere reînnoirea contractului.
Probele cauzei mai relevă că recurenta nu a respectat acest termen, adresându-se Primăriei Sectorului 4 pentru prelungirea contractului doar la data de 19.09.2001, deci după expirarea Contractului nr. 210 din 16.09.1999, când nu mai avea decât obligaţia de a preda spaţiul ocupat în baza contractului expirat.
Dispoziţiile pct. 8 lit. c din contractul de închiriere (şi nu lit. b cum greşit a invocat recurenta) prevăd posibilitatea prelungirii contractului de închiriere cu drept de preemţiune, la data expirării, condiţionat de verificarea temeinică a modului în care chiriaşul a respectat prevederile contractului şi dacă locatorul consideră că este cazul să se treacă la prelungire.
Susţinerile recurentei, în sensul că a ocupat în continuare spaţiul comercial, că a achitat chiria pentru acest spaţiu şi că ar fi intervenit tacita relocaţiune nu pot fi reţinute ca argument al temeiniciei acţiunii formulate, instanţa neputând să prelungească un contract peste voinţa părţilor.
De altfel, din acordul încheiat la data de 15.07.2002, înregistrat sub nr. 16443 din 6.08.2002, rezultă că voinţa intimatei a fost să asigure recurentei folosinţa spaţiului comercial ce a format obiectul Contractului nr. 210 din 16.09.1999 doar până la data de 15.09.2002, urmând ca după această dată să se încheie un nou contract.
încheierea unui nou contract presupune acordul de voinţă al părţilor, instanţa neputându-se substitui acestora.
în considerarea celor arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică, neputând fi reţinute criticile invocate, situaţie în care, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, recursul declarat împotriva acesteia va fi respins ca nefondat.
